Tragedia Veacurilor – Ziua 64

Capitolul 42 — Sfârșitul luptei

La încheierea celor o mie de ani, Hristos Se întoarce din nou pe pământ. El este însoțit de oastea celor mântuiți și înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoșată, poruncește morților nelegiuiți să învie pentru a-și primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast față de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepți au fost îmbrăcați cu tinerețe și frumusețe nemuritoare. Cei nelegiuiți poartă urmele bolii și ale morții.

Fiecare ochi din mulțime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oștile nelegiuiților exclamă: “Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Nu iubirea față de Isus le inspiră această exclamație. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiți ies din mormânt cu aceeași ură față de Isus și cu același spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-și corecteze defectele din viața lor trecută. Nimic nu s-ar mai câștiga cu aceasta. O viață întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerințele lui Dumnezeu și răzvrătindu-se împotriva Lui.

Hristos coboară pe Muntele Măslinilor, de unde S-a înălțat după învierea Sa și unde îngerii au repetat făgăduința revenirii Sale. Profetul spune: “Atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, și toți sfinții împreună cu El! Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc … și se va face o vale foarte mare…. Și Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, și Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14, 4.5.9). În timp ce Noul Ierusalim, în splendoarea lui orbitoare, se coboară din ceruri și se așează pe locul curățit și pregătit să-l primească, Hristos împreună cu poporul Său și cu îngerii intră în Cetatea Sfântă.

-663-

Acum Satana se pregătește pentru o ultimă luptă pentru supremație. Cât timp a fost lipsit de putere și întrerupt din lucrarea lui de amăgire, prințul răului s-a simțit nenorocit și descurajat; dar când morții nelegiuiți învie și el vede acele mulțimi de partea lui, nădejdea lui reînvie și se hotărăște să nu renunțe la marea luptă. Își va pune în linie de bătaie, sub steagul lui, toate oștile celor pierduți și prin ei va căuta să-și aducă la îndeplinire planurile. Cei nelegiuiți sunt prizonierii lui Satana. Respingându-L pe Hristos, ei au acceptat conducerea marelui răzvrătit. Ei sunt gata să primească sugestiile lui și să împlinească poruncile lui. Dar, consecvent șireteniei lui de la început, nu vrea să fie recunoscut ca fiind Satana. Pretinde a fi prințul care este proprietarul de drept al lumii și a cărui moștenire i-a fost răpită pe nedrept. Se prezintă supușilor lui amăgiți ca salvator, asigurându-i că puterea lui i-a scos din morminte și că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Prezența lui Hristos fiind îndepărtată, Satana face minuni pentru a-și susține pretențiile. El îl face tare pe cel slab și le inspiră tuturor spiritul și energia lui. Le propune să-i conducă împotriva taberei sfinților și să pună stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu. Cu bucurie diabolică arată spre milioanele nenumărate de oameni care au fost înviați din mormintele lor și declară că, în calitate de conducător al lor, este în stare să cucerească cetatea ca să-și recâștige tronul și împărăția.

-664-

În acea gloată sunt mulți din generația aceea cu viață lungă, care a existat înainte de potop; bărbați cu statură înaltă și de o inteligență vastă, care, supunându-se stăpânirii îngerilor căzuți, și-au consacrat toată priceperea și cunoștințele pentru înălțarea de sine; bărbați ale căror lucruri minunate de artă au făcut ca lumea să idolatrizeze geniul lor, dar ale căror cruzime și invenții rele au murdărit pământul și au deformat chipul lui Dumnezeu, făcându-L să șteargă de pe fața pământului creațiunea Sa. Acolo sunt împărați și generali care au cucerit popoare, viteji care n-au pierdut nici o bătălie, luptători mândri și ambițioși, a căror apropiere făcea împărățiile să tremure. Prin moarte, n-au suferit nici o schimbare. Când ies din morminte, își reiau cursul gândurilor chiar de acolo de unde au încetat. Sunt mânați de aceeași dorință de cucerire care-i stăpânea când au căzut.

Satana se consultă cu îngerii lui și apoi cu acești împărați cuceritori și oameni puternici. Ei privesc puterea și numărul acelora care sunt de partea lor și declară că armata din cetate este mică în comparație cu a lor și că poate fi biruită. Fac planuri să pună stăpânire pe bogățiile și pe slava Noului Ierusalim. Toți încep de îndată să se pregătească de luptă. Meșteri pricepuți făuresc echipament de război. Conducători militari, renumiți pentru succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii și divizii.

În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare și oștile nenumărate pornesc — o armată cum n-a fost niciodată formată de cuceritorii pământești, pe care forțele unite din toate veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce avangarda, iar îngerii lui își unesc forțele pentru această luptă finală. Împărați și luptători sunt în cortegiul lui, iar mulțimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe suprafața pământului, neregulată și crăpată, către Cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Isus, porțile Noului Ierusalim sunt închise și armatele lui Satana împresoară cetatea și se pregătesc de atac.

-665-

Hristos apare acum din nou în fața vrăjmașilor Săi. Cu mult deasupra cetății, pe o temelie de aur lustruit, se află un tron înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supușii împărăției Sale. Nici o limbă și nici o pană nu pot descrie puterea și maiestatea lui Hristos. Slava veșnicului Tată Îl învăluie pe Fiul Său. Strălucirea prezenței Sale umple Cetatea lui Dumnezeu și se revarsă dincolo de porți, învăluind pământul întreg cu strălucirea ei.

Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloși pentru cauza lui Satana, dar care, ca niște tăciuni scoși din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund și puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creștine în mijlocul minciunii și necredinței, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creștină o declara fără valoare și milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credința lor. Iar mai departe este “gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile și limbile … înaintea tronului și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini” (Apocalipsa 7, 9). Lupta lor s-a sfârșit, au câștigat biruința. Au alergat și au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinței și haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor.

Cei răscumpărați înalță o cântare de laudă care răsună prin bolțile cerului: “Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șede pe scaunul de domnie, și a Mielului!” (Ver 10). Îngerii și serafimii își unesc glasurile în adorare. Când cei mântuiți privesc puterea și răutatea lui Satana, văd, ca niciodată mai înainte, că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori, decât aceea a lui Hristos. În toată mulțimea aceea strălucită nu se găsește nimeni care să-și atribuie mântuirea, ca și când ar fi biruit prin propria putere și bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: Mântuirea este a Dumnezeului nostru și a Mielului.

-666-

În prezența locuitorilor pământului și ai cerului, are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Și acum, învestit cu maiestate și putere supremă, Împăratul împăraților pronunță sentința față de răzvrătiții împotriva guvernării Sale și aduce la îndeplinire dreptatea pentru aceia care au călcat în picioare Legea Sa și l-au prigonit pe poporul Său. Profetul lui Dumnezeu spune: “Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit un loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20, 11.12).

De îndată ce cărțile cu rapoarte sunt deschise, și ochiul lui Isus privește asupra nelegiuiților, ei devin conștienți de fiecare păcat pe care l-au săvârșit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăției și a sfințeniei și cât de departe i-a dus mândria și răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu disprețuiți, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice și nepocăite — toate acestea apar ca și când sunt scrise cu litere de foc.

Deasupra tronului este descoperită crucea; și, ca o priveliște panoramică, apar scenele ispitirii și căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din Planul cel mare de Mântuire. Nașterea umilă a Mântuitorului, primii Săi ani de sărăcie și ascultare; botezul Său în Iordan; postul și ispitirea din pustie; lucrarea Sa publică, descoperirea față de oameni a celor mai prețioase binecuvântări ale cerului; zilele pline de fapte de iubire și de milă; nopțile rugăciunii și vegherii în singurătatea munților; comploturile geloziei, ale urii și ale răutății cu care erau răsplătite binefacerile Sale; agonia îngrozitoare și tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigașe; evenimentele înfricoșătoare din noaptea aceea de groază; Prizonierul care nu Se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiți, care fugiseră dezamăgiți pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus în mijlocul veseliei în fața lui Ana, judecat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crud și laș, batjocorit, insultat, torturat și condamnat la moarte — toate acestea sunt prezentate în culori vii.

-667-

Iar acum, în fața mulțimii tremurânde, sunt arătate scenele finale; răbdătorul Suferind mergând pe drum către Calvar; Prințul cerului atârnând pe cruce; preoții îngâmfați, gloata batjocoritoare, care lua în râs agonia Lui de moarte; întunericul supranatural; pământul împovărat, stâncile despicate, mormintele deschise, marcând clipa în care Mântuitorul lumii Și-a dat viața.

Spectacolul îngrozitor se arată exact așa cum a fost. Satana, îngerii și supușii lui nu au nici o putere să se întoarcă de la tabloul propriei lucrări. Fiecare își reamintește partea pe care a înfăptuit-o. Irod, care a ucis copiii nevinovați din Betleem, ca să-L nimicească pe Împăratul lui Israel; Irodiada cea josnică, pe al cărei suflet vinovat stă sângele lui Ioan Botezătorul; Pilat cel slab și oportunist; soldații batjocoritori; preoții și fruntașii împreună cu gloata înnebunită, care striga: “Sângele Lui să fie peste noi și peste copiii noștri” — toți privesc grozăvia vinovăției lor. Zadarnic caută să se ascundă de maiestatea divină a feței Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce mântuiții își depun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: “El a murit pentru mine!”

În mijlocul mulțimii răscumpărate sunt apostolii lui Hristos, Pavel cel curajos, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubitor și iubit, împreună cu frații lui inimoși, și împreună cu ei marea oaste de martiri; iar în afara zidurilor, împreună cu toate lucrurile respingătoare și josnice, sunt aceia care i-au prigonit, întemnițat și ucis. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii și al viciului, care privește acum bucuria și înălțarea acelora pe care odinioară i-a torturat și în a căror groază extremă și-a găsit o desfătare satanică. Mama lui este acolo pentru a vedea rezultatul lucrării ei; să vadă cum trăsătura rea de caracter transmisă fiului ei, patimile încurajate și dezvoltate sub influența și prin exemplul ei au rodit crima care a făcut lumea să se cutremure.

-668-

Acolo sunt preoții și prelații papistași, care au pretins a fi ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit roata, temnița și rugul pentru a stăpâni conștiințele poporului Său. Acolo sunt pontifii cei îngâmfați, care s-au înălțat mai presus de Dumnezeu și s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinși părinți ai bisericii au de dat o socoteală înaintea lui Dumnezeu, de care ar dori să fie scutiți. Prea târziu sunt aduși să vadă că Cel Atotștiutor este gelos pentru Legea Sa și că nu-l va scuti pe cel vinovat. Ei înțeleg acum că Hristos Se face una cu poporul Său care suferă; iar ei simt puterea cuvintelor Sale: “Adevărat vă spun că ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (Matei 25, 40).

Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzația de înaltă trădare față de guvernământul cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză; și se pronunță asupra lor sentința morții veșnice.

Acum văd cu toții că plata păcatului este moartea, și nu o libertate nobilă și viața veșnică, ci sclavie, ruină și moarte. Cei nelegiuiți văd că s-au pierdut printr-o viață de răzvrătire. Când li s-a oferit greutatea veșnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! “Toate acestea”, strigă sufletul pierdut, “le-aș fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea și onoarea pentru distrugere, rușine și disperare”. Toți văd că excluderea lor din cer este dreaptă. Prin viața lor au declarat: “Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi”.

Ca într-o răpire, cei nelegiuiți au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, statutele pe care le-au disprețuit și le-au călcat. Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire și de adorare a celor mântuiți; și ca unda unei melodii se revarsă peste mulțimile din afara Cetății exclamația tuturor, într-un glas: “Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3); și, căzând cu fața la pământ, ei se închină Prințului vieții.

-669-

Satana pare paralizat când privește slava și maiestatea lui Hristos. El, care odată fusese un heruvim ocrotitor, își amintește de unde a căzut. Un serafim strălucitor, “fiu al zorilor”; cât de schimbat, cât de decăzut! Din sfatul în care odinioară era onorat, acum este exclus pentru totdeauna. El vede pe altul stând acum lângă Tatăl, acoperindu-I slava. A văzut coroana pusă pe capul lui Hristos de un înger cu o statură înaltă și cu o prezență maiestuoasă și știe că poziția înălțată a acestui înger ar fi putut fi a lui.

Își aduce aminte de căminul nevinovăției și curăției lui, de pacea și de mulțumirea lui, până și-a îngăduit să murmure împotriva lui Dumnezeu și să Îl invidieze pe Hristos. Acuzațiile lui, răscoala lui, amăgirile lui pentru a câștiga simpatia și sprijinul îngerilor, stăruința lui încăpățânată în a nu face nici un efort de întoarcere atunci când Dumnezeu i-a oferit iertarea — toate acestea îi vin cu putere în minte. Își revede lucrarea printre oameni, cu urmările ei — vrăjmășia omului față de semenul lui, distrugerea teribilă a vieții, ridicarea și căderea împărățiilor, răsturnarea tronurilor, succesiunea îndelungată a agitațiilor, a conflictelor și a răscoalelor. Își amintește de toate eforturile lui permanente de a se împotrivi lucrării lui Hristos și de a-l afunda pe om din ce în ce mai adânc. Vede că uneltirile lui demonice nu i-au putut distruge pe aceia care și-au pus încrederea în Isus. Când Satana își privește împărăția, rodul trudei lui, vede numai decădere și ruină. A condus mulțimile să creadă că Cetatea lui Dumnezeu ar putea fi o pradă ușoară; dar știe că aceasta este o minciună. Mereu și mereu în desfășurarea marii lupte a fost învins și obligat să se predea. Cunoaște prea bine puterea și maiestatea Celui veșnic.

-670-

Scopul marelui răsculat a fost totdeauna să se îndreptățească și să dovedească faptul că guvernarea divină este răspunzătoare de răzvrătirea lui. În scopul acesta a folosit toată puterea minții lui. A lucrat în mod premeditat și sistematic și cu un succes uimitor, conducând mulțimi uriașe să primească versiunea lui cu privire la marea luptă care a durat atâta vreme. Timp de mii de ani, acest șef al conspirației a așezat minciuna în locul adevărului. Dar acum a venit timpul când rebeliunea trebuie să fie înfrântă până la urmă, iar istoria și caracterul lui Satana să fie demascate. În ultimul său efort uriaș de a-L detrona pe Hristos, de a distruge pe poporul Său și de a pune stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu, arhiamăgitorul a fost demascat definitiv. Aceia care s-au unit cu el văd înfrângerea totală a cauzei lui. Urmașii lui Hristos și îngerii credincioși văd întinderea vastă a intrigilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu. El devine obiectul repulsiei generale.

Satana vede că răscoala l-a făcut nedemn pentru cer. El și-a dirijat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; curăția, pacea și armonia cerului ar fi pentru el o tortură supremă. Acuzațiile lui împotriva milei și dreptății lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Jignirea pe care a încercat să o arunce asupra lui Iehova cade cu totul asupra lui. Iar acum Satana se pleacă și mărturisește justețea sentinței date lui.

“Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu ești sfânt, și toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile Tale au fost arătate!” (Ver 4). Toate întrebările cu privire la adevăr și rătăcire în lupta cea lungă au fost acum explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii tuturor inteligențelor create. Efectele conducerii lui Satana în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate universului întreg. Chiar lucrările lui l-au condamnat. Înțelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea și bunătatea Lui sunt deplin îndreptățite. S-a văzut că toate procedeele Sale în marea luptă au fost dirijate ținând seama de binele veșnic al poporului Său și binele tuturor lumilor pe care El le-a creat. “Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Și credincioșii Tăi Te vor binecuvânta” (Psalmii 145, 10). Istoria păcatului va sta în toată veșnicia ca martoră că de existența Legii lui Dumnezeu este legată fericirea tuturor ființelor create de El. Ținând seama de toate faptele din lupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioși, cât și cei răsculați, declară într-un glas: “Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor”.

-671-

Înaintea universului s-a prezentat lămurit jertfa cea mare făcută de Tatăl și de Fiul în favoarea omului. A venit ceasul când Hristos Își ocupă poziția de drept și este preamărit mai presus de domnii și de puteri și de orice nume ce se poate da. Pentru bucuria care-I era pusă înainte — ca să aducă multe suflete la slavă — a suferit El crucea și a disprețuit rușinea. Și pe cât de neînțeles de mari au fost durerea și rușinea, cu mult mai mari sunt bucuria și slava. El privește asupra celor răscumpărați, înnoiți după chipul Său, toate inimile purtând pecetea desăvârșită a divinului, toate fețele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. El vede în ei rezultatul muncii sufletului Său și este mulțumit. Apoi, cu un glas care mișcă mulțimile celor drepți și ale celor nelegiuiți, El declară: “Iată răsplata pentru sângele Meu. Pentru aceștia am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască înaintea Mea în veacurile veșnice”. Iar din gura celor îmbrăcați în haine albe din jurul tronului se înalță cântecul de laudă: “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” (Apocalipsa 5, 12).

Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu și să se plece înaintea supremației lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucnește iarăși ca un torent puternic. Plin de furie, se hotărăște să nu abandoneze lupta cea mare. A venit timpul pentru o luptă disperată, finală, împotriva Împăratului cerului. Se aruncă în mijlocul supușilor lui și încearcă să-i inspire cu propria furie, ridicându-i pe loc la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască supremația. Puterea lui este sfârșită. Cei nelegiuiți sunt plini de aceeași ură față de Dumnezeu pe care o inspiră Satana; dar ei văd că situația lor este deznădăjduită, că nu pot birui în lupta împotriva lui Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva lui Satana și a acelora care au fost agenții lui în amăgire și, cu o furie demonică, se întorc împotriva lor.

-672-

Domnul zicea: “Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta niște străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înțelepciunii tale strălucitoare, și-ți vor pângări frumusețea. Te vor arunca în groapă”. “Te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. De aceea, te arunc la pământ, te dau priveliște împăraților și te prefac în cenușă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc; ești nimicit, și nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28, 6-8.16-19).

“Căci orice încălțăminte purtată în învălmășeala luptei, și orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse în foc.” “Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor; el le nimicește cu desăvârșire, le măcelărește de tot.” “Peste cei răi plouă cărbuni, foc și pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Isaia 9, 5; 34, 2; Psalmii 11, 6). Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase în afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar și stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele se topesc de dogoarea mistuitoare, chiar și pământul cu tot ce este pe el arde (Maleahi 4, 1-2; 2 Petru 3, 10). Suprafața pământului pare o masă topită — un lac de foc uriaș, clocotind.

-673-

Este vremea judecății și a pierzării oamenilor nelegiuiți — “o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire și răzbunare pentru Sion” (Isaia 34, 8).

Cel nelegiuit își primește răsplata pe pământ (Proverbe 11, 31). “Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 4, 1). Unii sunt distruși într-o clipă, în timp ce alții suferă multe zile. Toți sunt pedepsiți “după faptele lor”. Păcatele celor drepți fiind puse asupra lui Satana, el trebuie să sufere nu numai pentru răscoala proprie, ci pentru toate păcatele la care i-a provocat pe sfinți să le săvârșească. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a acelora pe care i-a amăgit. După ce toți aceia care au căzut prin amăgirile lui au pierit, el încă mai trăiește și mai suferă. În flăcările nimicitoare, cei nelegiuiți sunt nimiciți, și rădăcină, și ramură — Satana fiind rădăcina, iar urmașii lui, ramurile. Pedeapsa deplină a Legii a fost adusă; cererea dreptății a fost satisfăcută; iar cerul și pământul, privind, declară neprihănirea lui Iehova.

Lucrarea de nimicire a lui Satana s-a sfârșit pentru totdeauna. Timp de șase mii de ani și-a făcut voia, umplând pământul de vai și producând durere în tot universul. Toată creațiunea a gemut și s-a chinuit în durere. Acum, făpturile lui Dumnezeu sunt pentru totdeauna eliberate de prezența și de ispitirile lui. “Tot pământul se bucură acum de odihnă și pace; izbucnesc oamenii cei drepți în cântece de veselie” (Isaia 14, 7). Și un strigăt de laudă și de biruință se înalță din tot universul credincios: “Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zice: ‘Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărățească’” (Apocalipsa 19, 6).

În timp ce pământul este învăluit în focul distrugerii, cei drepți locuiesc în siguranță în Sfânta Cetate. A doua moarte nu are nici o putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere. În timp ce Dumnezeu este pentru cei nelegiuiți un foc mistuitor, pentru poporul Său este un soare și un scut (Apocalipsa 20, 6; Psalmii 84, 11).

-674-

“Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou: pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră” (Apocalipsa 21, 1). Focul care îi consumă pe cei nelegiuiți curăță pământul. Orice urmă de blestem este îndepărtată. Nici un iad arzând veșnic nu va păstra înaintea celor răscumpărați consecințele grozave ale păcatului.

Numai o singură amintire rămâne: Mântuitorul nostru va purta pentru veșnicie semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta Sa, pe mâinile și picioarele Sale, se vor păstra pe veci urmele lucrării pline de cruzime pe care a făcut-o păcatul. Privindu-L pe Hristos în slava Sa, profetul spune: “Din mâna Lui pornesc raze, și acolo este ascunsă tăria Lui” (Habacuc 3, 4). Coasta împunsă, din care a curs șuvoiul purpuriu, l-a împăcat pe om cu Dumnezeu — acolo este slava Mântuitorului, acolo “este ascunsă tăria Lui”. Puternic ca să mântuiască, prin jertfa răscumpărării, El a fost puternic să execute dreptatea asupra acelora care au disprețuit mila lui Dumnezeu. Iar semnele umilinței Sale formează cinstea Sa cea mai înaltă; prin veacurile veșnice, rănile de la Calvar vor provoca lauda Sa și vor face cunoscută puterea Sa.

“Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, și la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului!” (Mica 4, 8). A venit vremea către care au privit cu ardoare oamenii sfinți de la data de când sabia învăpăiată a oprit prima pereche din Eden, timpul pentru “răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu” (Efeseni 1, 14). Pământul, care a fost dat omului de la început să fie împărăția sa și care a fost trădat în mâinile lui Satana și ținut multă vreme de acest dușman puternic, a fost adus înapoi prin marele Plan de Mântuire. Tot ce a fost pierdut prin păcat a fost recâștigat. “Căci așa vorbește Domnul, care a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” (Isaia 45, 18). Scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului este împlinit când este făcut locuință veșnică pentru cei mântuiți. “Cei neprihăniți vor stăpâni țara, și vor locui în ea pe vecie” (Psalmii 37, 29).

Teama de a nu face moștenirea viitoare să pară prea materială i-a făcut pe mulți să spiritualizeze chiar acele adevăruri care ne conduc să o privim ca fiind căminul nostru. Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi că S-a dus să le pregătească locașuri în casa Tatălui. Aceia care primesc învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi în totală necunoștință cu privire la căminul ceresc. Și, cu toate acestea, “lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2, 9). Limbajul omenesc nu este în stare să descrie răsplata celor neprihăniți. Va fi cunoscută numai de aceia care o vor vedea. Nici o minte mărginită nu poate cuprinde slava Paradisului lui Dumnezeu.

-675-

În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită “o patrie” (Evrei 11, 14-16). Acolo, păstorul ceresc Își conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieții își dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi precum cristalul, și, pe malul lor, pomi unduind își aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpărații Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline pline de frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță crestele înalte. Pe acele câmpii pașnice, lângă izvoarele pline de viață, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin și rătăcitor, va găsi un cămin.

“Poporul Meu va locui în locuința păcii, în case fără grijă și în adăposturi liniștite.” “Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în țara ta, nici de pustiire și prăpăd în ținutul tău, ci vei numi zidurile tale ‘Mântuire’ și porțile tale ‘Laudă’. Vor zidi case și le vor locui; vor sădi vii și le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul, și aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 32, 18; 60, 18; 65, 21-22).

“Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli, și va înflori ca trandafirul.” “În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește mirtul.”

-676-

“Atunci lupul va locui împreună cu mielul, și pardosul se va culca împreună cu iedul; și le va mâna un copilaș. Nu se va face nici un rău și nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt”, zice Domnul (Isaia 35, 1; 55, 13; 11, 6.9).

Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. “Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” “Nici un locuitor nu zice: ‘Sunt bolnav!’ Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui” (Apocalipsa 21, 4; Isaia 33, 24).

Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a noului pământ, “o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău”. “Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor umbla în lumina ei și împărații pământului își vor aduce slava și cinstea lor în ea.” Domnul zice: “Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu”. “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Isaia 62, 3; Apocalipsa 21, 11.24; Isaia 65, 19; Apocalipsa 21, 3).

În cetatea lui Dumnezeu “nu va fi noapte”. Nimeni nu va avea nevoie și nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui Dumnezeu și în a da laudă Numelui Său. Vom simți mereu prospețimea dimineții și mereu vom fi departe de încheierea ei. “Nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22, 5). Lumina soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu și a Mielului inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbește. Cei răscumpărați umblă în slava fără soare a unei zile permanente.

“În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei” (Apocalipsa 21, 22). Poporul lui Dumnezeu are privilegiul să păstreze o legătură deschisă cu Tatăl și cu Fiul. “Acum vedem ca într-o oglindă întunecată” (1 Corinteni 13, 12). Privim chipul lui Dumnezeu reflectat ca într-o oglindă, în lucrările naturii și în procedeele Sale cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea față în față, fără vălul încețoșat între noi. Vom sta în prezența Lui și vom privi slava feței Sale.

-677-

Acolo, cei mântuiți vor cunoaște așa cum sunt cunoscuți. Dragostea și simpatia pe care Însuși Dumnezeu le-a sădit în suflet își vor găsi acolo exercitarea cea mai curată și cea mai plăcută. Comuniunea curată cu ființele sfinte, viața socială armonioasă cu îngerii binecuvântați și cu cei credincioși din toate veacurile, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc întreaga familie din cer și de pe pământ (Efeseni 3, 15) — acestea ajută la fericirea celor răscumpărați.

Acolo, minți nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo, nu va mai fi nici un vrăjmaș crud și amăgitor, care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de cunoștințe nu va mai obosi mintea și nu va mai secătui puterile. Acolo, cele mai mari planuri vor fi realizate, cele mai înalte aspirații vor fi atinse, cele mai înalte ambiții vor fi îndeplinite; și încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înțeles, ținte noi care să solicite puterile minții, ale sufletului și ale corpului.

Toate comorile universului vor fi deschise spre studiu mântuiților lui Dumnezeu. Neîncătușați de moarte, ei își iau zborul neobosit către lumile îndepărtate — lumi care au fost mișcate de durere la vederea necazului oamenilor și au tresăltat în cântări de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului ajung părtași la bucuria și înțelepciunea ființelor necăzute. Ei se împărtășesc din comorile de cunoștință și înțelegere câștigate prin veacuri și veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creațiunii — sori, stele și sisteme, toate în ordinea rânduită lor înconjurând tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea din urmă și până la cea mai mare, și în toate se manifestă bogățiile puterii Sale.

-678-

Și anii veșniciei, în desfășurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate și mai slăvite despre Dumnezeu și despre Hristos. Pe măsură ce crește cunoștința, cresc și dragostea, respectul și fericirea. Cu cât oamenii Îl vor cunoaște pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admirația lor față de caracterul Său. Când Isus deschide în fața lor bogățiile mântuirii și realizările uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiți sunt cuprinse de o devoțiune și mai arzătoare și, cu o bucurie și mai entuziastă, își ating harpele de aur și atunci de zece mii de ori zece mii și mii de mii de glasuri se unesc pentru a înălța coruri puternice de laudă.

“Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‘A Celui ce șede pe scaunul de domnie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’” (Apocalipsa 5, 13)

Marea luptă s-a sfârșit. Păcatul și păcătoșii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie străbate prin creațiunea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viața, lumina și fericirea prin domeniile spațiului fără sfârșit. De la atomul minuscul și până la lumile cele mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și într-o bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este iubire.

Apendice

Note suplimentare

Pagina 51 . Titlurile Într-un pasaj care este inclus în legea canonică Romano-Catolică, sau Corpus Juris Canonici, Papa Inocențiu III declară că pontiful roman este “vicerege pe pământ, nu doar al unui simplu om, ci chiar al lui Dumnezeu”; și, într-o notă marginală, lucrul acesta este explicat, deoarece el este viceregele lui Hristos, care este “Dumnezeu adevărat și om adevărat” (vezi Decretales Domini Gregorii Papae IX — Decretaliile Domnului Papa Grigore IX), cartea 1, De translatione Episcoporum (cu privire la mutarea episcopiilor), titlul 7, cap. 3; Corpus Juris Canonici (ed. a doua Leipzig 1881) col. 99; (Paris 1612), tom. 2 Decretalii, col. 205. Documentele care au constituit Decretaliile au fost adunate de Gratian, care preda la Universitatea din Bologna în jurul anului 1140. Lucrarea lui a fost editată și reeditată de Papa Grigore IX într-o ediție apărută în anul 1234. Alte documente au apărut în anii următori din timp în timp, incluzând Extravagantes, adăugată spre încheierea sec. XV. Toate acestea împreună cu Decretum al lui Gratian au fost publicate sub titlul de Corpus Juris Canonici în 1582. Papa Pius X a autorizat codificarea în legile canonice în anul 1904, iar codul care a rezultat a intrat în vigoare în anul 1918.

Pentru titlul de “Domnul Dumnezeu Papa”, vezi nota explicativă cu privire la Extravagantes ale Papei Ioan XXII, titlul 14, cap. 4, Declaramus. Într-o ediție Antwerp a lucrării Extravagantes, datată 1584, cuvintele “Dominum Deum nostrum Papam” — “Domnul Dumnezeul nostru Papa” — se întâlnesc în col. 153. În ediția din Paris, cu data de 1612, ele se întâlnesc în col. 140. În câteva ediții publicate după anul 1612, cuvântul Deum (Dumnezeu) a fost omis.

Pagina 46, 53. — Infailibilitate Cu privire la doctrina infailibilității, așa cum a fost stabilită la Conciliul Vatican din anul 1870-1871, vezi Philip Schaff. The Creeds of Christendom, vol. 2, Dogmatic Decrees of the Vatican Council, pp. 234-271, unde sunt date atât textul latin, cât și cel englez. Pentru discuție, vezi concepția romano-catolică, The Catholic Encyclopedia, vol. 7, art. “Infallibility” de Patrick J. Toner, p. 790; James Cardinal Gibbons, the Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Company, a 110 ed. din 1917), cap. 7,11. Pentru opoziția romano-catolică față de doctrina infailibilității papale, vezi Johann Joseph Ignaz von Döllinger (Pseudonim “Janus”) The Pope and the Council (New York: Charles Scribner’s Sons 1869); și W.J. Sparrow Simpson, Roman-Catholic Opposition to Papal Infallibility (London: John Murray, 1909). Pentru concepția necatolică, vezi George Salmon, Infallibility of the Church (London: John Murray, ed. rev. 1914).

-680-

Pagina 48. Închinarea la icoane “Închinarea la icoane … a fost una din acele corupții ale creștinătății care și-au făcut loc în biserică pe ascuns și aproape pe neobservate. Această corupție nu s-a dezvoltat dintr-o dată ca alte erezii, căci în cazul acela ar fi întâmpinat o mustrare și o interdicție hotărâtă; ci începutul s-a făcut încetul cu încetul sub o aparență plăcută, așa de progresiv s-a introdus o practică după alta în legătură cu ea, încât biserica s-a afundat în practicarea idolatriei, nu numai fără nici o împotrivire eficientă, dar aproape fără nici un protest hotărât; și când în cele din urmă s-a făcut încercarea de a o dezrădăcina, s-a constatat că răul era prea adânc înfipt pentru a accepta îndepărtarea…. Trebuie mers pe urmele ei până la tendința idolatră a inimii omenești și până la înclinarea lui de a sluji creaturii în locul Creatorului….

Chipurile și picturile cu fost introduse la început în biserici nu pentru a li se aduce închinare, ci mai degrabă în locul cărților, pentru a da învățătură acelora care nu puteau să citească sau pentru a produce evlavie în mintea altora. Cât de mult a răspuns scopului acestuia este discutabil; dar, chiar fiind de acord că aceasta a fost intenția pentru o vreme, în scurt timp a încetat să mai fie așa și s-a constatat că tablourile și chipurile aduse în biserică, în loc să lumineze, au întunecat mai degrabă mințile celor neștiutori — au înjosit mai degrabă decât au înălțat evlavia închinătorului. Astfel că, deși au urmărit să îndrepte mințile oamenilor către Dumnezeu, ele au sfârșit prin a le întoarce de la El, la închinarea față de lucrurile create.” — J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea, Introduction, p. III-VI.

Pentru un raport al lucrărilor și hotărârilor celui de al doilea conciliu de la Nicea, anul 787, întrunit pentru a pune temelia închinării la icoane, vezi Baronius, Ecclesiastical Annals, vol. 9, p. 391-407 (Antwerp, 1612); J. Mendham, The Seventh General Council, the Second of Nicaea; Ed. Stilingfleet, Defense of the Discourse Concerning the Idolatry Practiced in the Church of Rome (London, 1686); A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a II-a, vol. 14, p. 521-587 (New York 1900); Charles J. Hefele, A History of the Councils of the Church, from the Original Documents, b. 18, cap. 1, sec. 332, 333; cap. 2, sec. 345-352 (T. and T.Clark ed. 1896), vol. 5, pp. 260-304; pp. 342-372.

Pagina 49. Legea duminicală a lui Constantin Legea dată de împăratul Constantin la 7 March 321, cu privire la ziua de odihnă, abținerea de la muncă, spune astfel: “Toți judecătorii, orășenii și muncitorii trebuie să se odihnească în venerabila zi a soarelui. Locuitorii satelor însă pot să se ocupe liber de cultivarea câmpului, pentru că deseori se întâmplă că nici o altă zi nu este mai potrivită pentru semănarea grâului în brazde sau pentru plantarea viilor în șanțuri. În felul acesta, câștigul dat de providența cerească nu trebuie să se piardă din cauza aceasta”. Joseph Cullen Ayer, A.Source Book for Ancient Church History (New York: Charles Scribner’s Sons 1913), div. 2, per. 1, cap. 1, sec. 59, pp. 284-285.

Originalul latin se găsește în Codex Justiniani (codul lui Justinian), cart. 3, titl. 12, legea 3. Legea este redată în latină și în trad. engleză în Philip Schaff’s History of the Christian Church, vol. 3, perioada 3, cap. 7, sec. 75, p. 380, nota de subsol nr. 1; și în James A. Hessey’s Bampton Lectures, Sunday, lecture 3, par. 1, ed. 3, ed. Murray’s printing din 1866, p. 58. Vezi discuția în Schaff, la care ne-am referit mai sus; în Albert Newman, A.Manual of Church History (Philadelphia: The American Baptist Publication Society, ed. 1933.), ed. rev. vol. 1, pp. 305-307; și în Le Roy E.Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers Washington, D.C. (Review and Herald Publishing Assn, 1950),vol. 1, pp. 376-381 .

-681-

Pagina 50. — Datele profetice Un principiu important în interpretarea profetică legată de timpul profetic este principiul zi-an, și în cadrul acestui principiu, o zi profetică este un an calendaristic de timp istoric. Înainte ca israeliții să intre în țara Canaanului, au trimis douăsprezece iscoade ca să cerceteze țara. Iscoadele au cutreierat patruzeci de zile și, la întoarcerea lor, evreii, îspăimântați de raportul lor, au refuzat să se ridice, să meargă și să ocupe Țara Făgăduinței. Urmarea a fost că Domnul a rostit asupra lor o sentință: “După cum în patruzeci de zile ați iscodit țara, tot așa patruzeci de ani veți purta pedeapsa fărădelegii voastre; adică un an de fiecare zi: și veți ști atunci ce însemnează să-Mi retrag Eu mâna de la voi” (Numeri 14, 34). O metodă similară pentru calcularea timpului viitor este arătată prin profetul Ezechiel. Patruzeci de ani de pedeapsă pentru fărădelegi aștepta regatul lui Iuda. Domnul spusese prin profet: “După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă, și poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îți pun câte o zi pentru fiecare an” (Ezechiel 4, 6). Acest principiu zi-an are o aplicabilitate însemnată în interpretarea timpului din profeția celor “două mii trei sute de seri și dimineți” (Daniel 8, 14) și a perioadei de o mie două sute șaizeci de zile, arătată în diferite alte locuri sub denumirea de “o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (Daniel 7, 25), 42 de luni (Apocalipsa 11, 2; 13, 5) și 1260 de zile (Apocalipsa 11, 3; 12, 6) “și trei zile și jumătate” (Apocalipsa 11, 9).

Pagina 52. — Scrieri plăsmuite Printre documentele care în prezent sunt socotite ca fiind plăsmuite, Donația lui Constantin și Decretele Pseudo-Isidoriene sunt de importanță capitală. “Donația lui Constantin este denumirea tradițională dată în vremea evului mediu unui document despre care s-a presupus că a fost adresat de către Constantin cel Mare Papei Silvestru I, care s-a găsit pentru prima oară într-un manuscris parisian (Codex lat. 2777), probabil la începutul secolului IX. Din secolul XI a fost folosit ca un argument puternic în favoarea pretențiilor papale și, ca urmare, din secolul XII a fost obiectul unei controverse viguroase. În același timp, dând posibilitatea de a privi papalitatea ca fiind o intermediară între Imperiul Roman original și cel medieval și astfel să formeze baza teoretică a continuității pentru primirea legii romane în evul mediu, aceasta n-a avut o influență mică asupra istoriei pământești” — The New Schaff — Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 3 art. Donation of Constantin, p. 484-485.

-682-

Teoria istorică dezvoltată în “Donație” este larg discutată în lucrarea cardinalului Mannig’s The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ, London, 1862. Argumentele în favoarea “Donației” au fost de tip scolastic, iar posibilitatea falsificării n-a fost menționată până la apariția criticei istorice din secolul XV. Nicholas de Cusa a fost printre primii care au ajuns la concluzia că, de fapt, Constantin n-a făcut niciodată o astfel de donație. Lorenzo Valla în Italia a făcut o demonstrație strălucită a falsității ei în anul 1450. Vezi Cristopher B. Coleman’s Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine(New York, 1927). Timp de peste un secol însă, credința în autenticitatea “Donației” și a Falselor Decrete a fost vie. De exemplu, Martin Luther la început a acceptat decretaliile, dar peste puțină vreme i-a spus lui Eck: “Mă împotrivesc acestor decretalii”; iar lui Spalatin: “El (papa) în aceste decretalii denaturează și răstignește pe Hristos, adică adevărul”.

Este bine stabilit că “Donația” este: (1) un fals, (2) lucrarea unui om sau a unei perioade, (3) plăsmuitorul a folosit documente mai vechi, (4) falsul și-a avut originea în jurul anilor 752 și 778. În ceea ce îi privește pe catolici, ei au părăsit apărarea autenticității documentului o dată cu Baronius, Ecclesiastical Annals, în 1592. A se consulta pentru cel mai bun text, K.Zeumer, in the Festgabe fur Rudolf von Gneist (Berlin 1888). Tradus în Treatise al lui Coleman, la care ne-am referit mai sus, și în Ernest F.Henderson. Select Historical Documents of the Middle Ages (New York 1892), p. 319; Briefwechsel (Weimar ed.), pp. 141-161. Vezi și the New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religions Knowledge (1950), vol. 3, p. 484; F. Gregorovius, Rome in the Middle Ages, vol. 2, p. 329; și Johann Joseph Ignaz von Dollinger, Fables Respecting the Popes of the Middle Ages (London 1871).

“Scrierile false” la care se referă textul cuprind și “Decretaliile Pseudo-Isidoriene”, împreună cu alte falsuri. Decretaliile Pseudo-Isidoriene sunt cu precizie scrisori născocite, atribuite primilor Papi de la Clement (A.D. 100) până la Grigore cel Mare (A.D. 600), încorporate într-o colecție a secolului IX, presupunându-se ca fiind făcute de “Isidor Mercator”. Numele de “Decretaliile Pseudo-Isidoriene” a fost în uz de la apariția criticismului din secolul XV.

Pseudo-Isidor a luat ca bază a falsurilor lui colecția de canoane în vigoare, denumite Hispana Gallica Augustodunensis, reducând în felul acesta primejdia de a fi descoperite, din moment ce colecțiile de canoane erau alcătuite în general prin adăugarea de material nou la cel vechi. În felul acesta, plăsmuirile lui au ieșit mai puțin în evidență atunci când au fost introduse în materialul autentic. Falsitatea fabricațiilor Pseudo-Isidoriene este admisă astăzi în mod incontestabil, fiind dovedită cu dovezi interne, prin cercetarea izvoarelor, a metodelor folosite și prin faptul că acest material n-a fost cunoscut înainte de anul 852. Istoricii sunt de acord că anii 850 sau 851 constituie data cea mai probabilă pentru încheierea acestei colecții, deoarece documentul este citat pentru prima oară în The Admonitio of the capitulary of Quiercy, în 857.

Autorul acestor falsuri nu este cunoscut. S-ar putea ca să fi emanat de la o nouă partidă agresivă a bisericii care s-a format în secolul IX la Rheims, Franța. S-a căzut de acord că episcopul Hincmar din Rheims a folosit aceste Decretalii în depozițiile sale de la Rothad of Soissons, și care a adus Decretaliile la Roma în anul 864, și le-a predat Papei Nicolae I.

-683-

Printre aceia care au pus la îndoială autenticitatea lor a fost Nicholas de Cusa (1401-1464), Charles Dumoulin (1500-1566) și George Cassender (1513-1564). Dovada irecuzabilă a falsității lor a fost comunicată de David Biondel, 1628.

O ediție mai veche este dată în Migne Patrologia Latina, CXXX. Pentru cel mai vechi și mai bun Manuscris a se vedea P. Hinschius, Decretalis Pseudo-Isidorianiae at capitula Angilramni (Leipzig, 1863). A se consulta The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge (1950), vol. 9, pp. 343-345. A se vedea și H.H.Milman, Latin Christianity (vol. 9), vol. 3; Johann Joseph Ignaz von Döllinger, The Pope and the Council (1869); și Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity (1939), vol. 3; The Catholic Encyclopedia, vol. 5, art. “False Decretals”, și Fournier, “Etudes sur les Fausses Decretals”, în Revue dHistorique Ecclesiastique (Louvain) vol. 7 (1906) și vol. 8 (1907).

Pagina 56. — Dictatul lui Hildebrand (Grigore VII) Pentru traducerea latină originală a se vedea Baronius, Annales Eclesiastici, an. 1076, vol. 17, pp. 405, 406a editurii din Paris 1869; și Monumenta Germaniae Historica Selecta, vol. 3, p. 17. Pentru traducerea engleză, vezi Frederic A. Ogg, Source Book of Medieval History (New York: American Book Co. 1907) cap. 16, sec. 45, pp. 262-264; și Oliver J. Thatcher și Edgar H. Mc.Neal, Source Book for Medieval History (New York: Charles Scribner’s Sons, 1905), sec. 3, fișa 65, pp. 136-139.

Pentru discutarea temeiului Dictatului, vezi James Bryce, The Holy Roman Empire, rev. ed. cap. 10; și James W.Thompson și Edgar N. Johnson, An Introduction to Medieval Europa, 300-1500, p. 377-380.

Pagina 55. Purgatoriul Dr. Joseph Faa Di Bruno definește purgatoriul astfel: “Purgatoriul este o stare de suferință după viața aceasta, în care sunt reținute — pentru un timp — acele suflete care, despărțindu-se de această viață, după ce păcatele lor de moarte au fost iertate, iertați de vinovăția și pedeapsa veșnică ce li se cuvenea; dar care mai au de suferit și o pedeapsă temporară pentru păcatele lor, ca și acele suflete care părăsesc lumea, făcân-du-se vinovate de păcate ce pot fi iertate” — Catholic Belief (1884 ed.; imprimatur Archbishop of New York), p. 196.

Vezi și K.R. Hagenbach Compendium of the History of Doctrines (T. and T.Clark ed.), vol. 1, pp. 234-237, 405, 408; pp. 135-150, 308, 309; Charles Elliot, Delineation of Roman Catholicism, b. 2, cap. 12; The Catholic Encyclopedia, vol. 12, art. “Purgatoriul”.

Indulgențele Pentru o istorie amănunțită a doctrinei indulgențelor, a se vedea Mandell Creighton, A History of the Papacy From the Great Schism to the Sack of Rome (London: Longmans, Green and Co. 1911), vol. 5, pp. 56-64, 71; W. H.Kent, “Indulgences”, The Catholic Encyclopedia, vol. 7, pp. 783-789; H.C.Lea, A History of Auricular Confession and Indulgences in the Latin Church (Philadelphia: Lea Brothers and Co., 1896); Thomas M.Lindsay, A History of the Reformation (New York Charles Scribner’s Sons 1917), vol. 1, pp. 216-227; Albert Henry Newman, A Manual of Church History (Philadelphia: the American Baptist Publication Society, 1953), vol. 2, pp. 53, 54, 62; Leopold Ranke, History of the Reformation in Germany (ediția a 2-a, London, 1845, tradusă de Sarah Austin, vol. 1, pp. 331, 335-337, 343-346); Preserved Smith, The Age of the Reformation (New York: Henry Holt and Company, 1920), pp. 23-25, 66.

-684-

Cu privire la operele cu caracter practic ale învățăturii despre indulgențe în perioada Reformei, vezi o lucrare de Dr. C. Lea, intitulată Indulgențele în Spania, publicată în Papers of the American Society of Church History, vol. 1, pp. 129-171. Despre valoarea acestei informații suplimentare Dr. Lea spune în paragraful din introducere: “Netulburată de controversa care a izbucnit între Luther, Dr.Eck și Silvester Prierias, Spania a continuat liniștită să urmeze căile vechi și bătătorite și ne oferă documente oficiale incontestabile, care ne ajută să examinăm problema în lumina ei curată a istoriei.”

Pagina 56. — Liturghia Pentru învățătura cu privire la liturghie, așa cum s-a stabilit la conciliul din Trent, vezi The Canons and Decrees of the Council of Trent in Philip Schaff, Creeds of Christendom, vol. 2, pp. 126-139, unde sunt date atât textul latin, cât și cel englez. Vezi și H. G. Schreder, Canons and Decrees of the Council of Trent (St. Louis, Missouri: B.Herder, 1941).

Pentru discuțiile despre liturghie, vezi The Catholic Encyclopedia vol. 5, art. “Eucharist”, de Joseph Pohle, pl.572; Nikolaus Gihr, Holy Sacrifice of the Mass, Dogmatically, Liturgically, Ascetically, Explained, a 12-a ediție (St. Louis, Missouri; B. Herder, 1937); Josef Andreas Jungmann The Mass of the Roman Rite, Its Origins and Development, tradusă din l. Germană de Francis A. Brunner (New York: Benziger Bros, 1951). Pentru concepția noncatolică, vezi John Calvin, Institutes of the Christian Religion, b.4, cap.17, 18; și Edward Bouverie Pusey, The Doctrine of the Real Presence (Oxford, England: John H. Parker, 1855).

Pagina 62. Traducerile valdenze ale Bibliei Cu privire la descoperirile recente ale manuscriselor valdenze, vezi M. Esposito, “Sur quelques manuscrits de l’anciene literature des Vaudois du Piemont”, in Revue d’Historique Ecclesiastique (Louvain, 1951), p. 130; F.Jostes, “Die Waldenserbibeln”, in Historisches Jahrbuch, 1894; D. Lortsch, Historie de la Bible en France (Paris, 1910), cap.10.

O scriere clasică, făcută de unul dintre “bărboșii” valdenzi, Jean Leger, este Historie Generale des Elises Evangeliques des Vallées de Piemont (Leyden, 1669), care a fost scrisă în vremea marilor persecuții și conține informații de mâna întâi cu sublinieri.

Pentru literatura textelor valdenze, vezi A. de Stefano, Civilta Medioevale (1944); and Riformatori ed eretici nel medioeve (Palermo 1938); J.D. Bounous, The Waldensian Patois of Pramol (Nashville, 1936); and A. Dondaine, Archivum Fratrum Praedicatorum (1946).

Pentru istoria valdenzilor, unele dintre lucrările cele mai recente și mai demne de încredere sunt: E. Comba, History of the Waldenses in Italy (vezi ediția italiană publicată la Torre Pellice, 1934); E. Gebhart, Mystics and Heretics (Boston 1927); G. Gonnet, Il Valdismo Medioevale, Prolegoment (Torre Pellice, 1935); și Jalla, Histoire des Vaudois et leurs colonies (Torre Pellice, 1935).

Pagina 67. Sabatul printre Valdenzi Sunt scriitori care au susținut că valdenzii au făcut o practică generală din păzirea Sabatului zilei a șaptea. Această concepție a izvorât din surse care în originalul latin îi descriu pe valdenzi ca pe unii care păzeau dies dominicalis, sau ziua Domnului (duminica), dar care printr-o practică ce-și are originea în reformă cuvântul duminică a fost tradus prin “Sabat”.

Dar există o dovadă istorică pentru păzirea Sabatului zilei a șaptea printre valdenzi. Un raport al Inchiziției în fața căreia au fost aduși unii valdenzi din Moravia, în mijlocul secolul XV, declară că printre valdenzi “nu puțini, desigur, sărbătoresc Sabatul împreună cu iudeii”. — Johann Joseph Ignaz von Döllinger, Beitrage zur Sektengeschichte des Mittelalters (Rapoarte asupra istoriei sectelor din evul mediu), München 1890, ed. a 2-a p. 661. Nu poate fi nici o îndoială, desigur, că această sursă indică păzirea Sabatului zilei a șaptea.

-685-

Pagina 74. — Edictul împotriva Valdenzilor O parte considerabilă a textului bulei papale emise de Inocențiu VIII, în 1487, împotriva valdenzilor (originalul căreia se găsește în Biblioteca Universității din Cambridge) este redat într-o traducere engleză în John Dowling’s History of Romanism (1871), b. 6, cap.5, sec.62.

Pagina 82. — Wycliffe Istoricul descoperă că numele lui Wycliffe are multe forme de pronunțare. Pentru o cercetare completă a acestora, vezi J. Dahmus, The Prosecution of John Wyclyffe (New Haven: Yale University Press, 1952), p. 7.

Pagina 83. — Infailibilitatea vezi nota pentru p. 50.

Pentru textul original al bulelor papale emise împotriva lui Wycliffe împreună cu traducerea engleză vezi J.Dahmus, The Prosecution of John Wycliffe (New Haven: Yale University Press, 1952), pp. 35-49, și John Foxe, Acts and Monuments of the Church (London: Pratt Townsend. 1870), vol. 3, pp. 4-13.

Pentru un sumar al acestor bule trimise arhiepiscopului de Canterbury, Regelui Edward și cancelarului Universității din Oxford, vezi Merle D’Aubigné, The History of the Reformation in the Sixteenth Century (London: Blackie and Son, 1885); vol. 4 div. 7, p. 93; August Neander, General History of the Christian Church (Boston: Crocker and Brester, 1862), vol. 5, pp. 146-147; George Sargeant, History of the Christian Church (Dallas: Frederick Publishing House, 1948). p. 323; Gotthard V. Lechler, John Wycliffe and His English Precursors (London: The Religius Tract Society, 1878), pp. 162-164; Philip Schaff, History of the Christian Church (New York: Charles Scribner’s Sons, 1915), vol. 5, pt. 2, p. 317.

-686-

Pagina 101. — Conciliul din Constanța O sursă primară cu privire la Consiliul de la Constanța este Richendal Ulrich, Das Concilium so zu Constanz gehalten ist worden (Augsburg, 1483, Incun.). Un studiu interesant, recent, al acestui text întemeiat pe “Aulendorf Codex” se găsește în Colecția Spencer din Biblioteca publică din New York, editată de Karl Kup. Ultrich von Richental’s Chronicle of the Council of Constance (New York, 1936). Vezi și H. Finke (ed.), Acta Concilii Constanciensis (1896), vol.I; Hefele, Conciliengeshichte (9 vol.), vol. 6, 7; L. Mirbt, Quellem zur Geschihte des Papsttums (1934); Milman, Latin Christianity, vol. 7, p. 426-524; Pastor, The History of the Popes (34 vols.), vol. 1, p. 194.

Publicații mai recente despre Conciliu sunt K.Zähringer, Das Kardinal, Kollegium auf dem Konstanzer Conzil (Münster, 1935); The F. Grogau, The Conciliar Theory as It Manifested Itself at the Council of Constance (Washington, 1949); Fred A. Kremple, Cultural Aspects of the Council of Constance and Basel (Ann Arbor, 1955); John Patrick McGowan, D’Aily and the Council of Constance (Washington: Catholic University 1936).

Pentru Jan Hus vezi John Hus, Letters, 1904; E.J. Kitts, Pope John XXIII, and Master John Hus (London, 1910); D.S. Schaff, John Hus (1915); Schwarze, John Hus (1915); and Mathew Spinka, John Hus and the Czech Reform (1941).

Pagina 237. Iezuiții Pentru o declarație cu privire la originea, principiile și țelurile “Societății lui Isus”, așa cum au fost subliniate de membrii acestui ordin, vezi o lucrare intitulată Concerning Jesuits, editată de Rev. John Gerard, S.J., și publicată la Londra în anul 1902 de Societatea Adevărului Catolic. În această lucrare se spune: “Resortul întregii organizații a societății este un spirit de totală ascultare. Fiecare, scrie Sf.Ignațiu, să fie convins că toți aceia care trăiesc în ascultare ar trebui să se lase mișcați și călăuziți de providența divină prin superiorii lor, ca și cum ar fi un trup mort care se lasă purtat oriunde și să fie tratat oricum, sau ca toiagul unui bătrân de care se slujește și care-l ține în mână cum vrea”.

“Această supunere absolută este înnobilată de motivul ei și trebuie să fie, continuă întemeietorul … ‘promptă, cu bucurie și stăruitoare … ascultătorul religios împlinește cu bucurie ceea ce i-au încredințat superiorii lui pentru binele general, asigurat că prin aceasta el corespunde în adevăr voinței divine’”. The Contess R. de Courson in Concerning Jesuits, Pagina. 6.

-687-

Vezi și L.E.Dupin, A.Compendious History of the Church, cent. 16, cap. 33, (London, 1713, vol. 4, p. 132-135); Mosheim, Ecclesiastical History, cent. 16, sec. 3, p. 1, cap.1, par.10 (inclusiv nota); The Encyclopedia Britanica ed. a 9-a), art. Iezuiții. C.Paroissen, The Principles of the Jesuits, Developed in a collection of Extracts From Their Own Authors (London, 1860 — an earlier edition appeared in 1839); W.C.Cartwright, The Jesuits, Their Constitution and Teaching (London, 1876); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).

Vezi și H.Boemer, The Jesuits (traducere după The German, Philadelphia, Castle Press, 1928); E.Goetheim, Ignatius Loyola and the Gegenreformation (Halle, 1895); T.Campbell, The Jesuits, 1534-1921 (New York, 1922); E.L.Taunton, The History of the Jesuits in England, 1580-1773 (London, 1901).

Pagina 238. Inchiziția Pentru punctul de vedere romano-catolic, vezi The Catholic Encyclopedia, vol. 8, art. “Inchiziția” de Joseph Blötzer, p. 26; și E.Vacandard, The Inquisition: A Critical and Historical Study of the Coercive Power of the Church (New York: Longmans, Green and Company, 1908).

Pentru concepția anglo-catolică vezi Hoffman Nickerson, The Inquisition: A Political and Military Study of Its Establishment. Pentru concepția noncatolică vezi Philip Van Limborch, History of the Inquisition, Henry Charles Lea, A History of the Inquisition of the Middle Ages, 3 vol. A History of the Inquisition of Spain, 4 vols. și The Inquisition in the Spanish Dependencies; și H.S.Turberville. Medieval Heresy and the Inquisition (London: C.Lockwood și Son, 1920 — o concepție intermediară).

Pagina 271. — Cauzele Revoluției Franceze Cu privire la consecințele îndepărtate ale lepădării Bibliei și a religiei Bibliei de către poporul Franței, vezi H.von Sybel, History of the French Revolution, b.5, cap.1, par., 3-7; Henry Thomas Buckle, History of Civilization in England, cap. 8, 12.14 (New York, 1895, vol.I, p. 364-366, 369-371,437, 540, 541, 550), Blackwood’s Magazine, vol. 34, nr.215 (November, 1833), p. 739; J.G.Lorimer, An Historical Sketch, of the Protestant Church in France, cap.8, par. 6.7.

Pagina 272. — Eforturi de a suprima și de a distruge Biblia Conciliul din Toulouse care s-a întrunit aproximativ pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor a hotărât: “Interzicem posedarea de către laici a copiilor Vechiului și Noului Testament … le interzicem cu strictețe să aibă cărțile de mai sus în dialectul local. Lorzii districtelor să caute cu grijă pe eretici în locuințe, în colibe și în păduri, chiar și adăposturile lor subterane să fie distruse” — Concil. Tolosanum, Pope Grigory IX, Anno, chr, 1229, Canons 14 and 2. Acest Conciliu s-a ținut pe vremea cruciadei împotriva albigenzilor.

“Această molimă (Biblia) a luat o așa amploare, încât unii oameni și-au rânduit preoți dintre ei, și chiar unii evangheliști care au denaturat și au distrus adevărul Evangheliei și au făcut evanghelii noi pentru scopurile lor … (ei știu că) predicarea și explicarea Bibliei este cu totul interzisă membrilor laici” — Acts of Inquisition, Philip van Limborach, History of the Inquisition, cap.8.

-688-

Conciliul din Tarragona, 1234, a hotărât ca “Nimeni să nu aibă cărțile Vechiul și Noului Testament în limba romanică și dacă cineva le are, trebuie să le predea episcopului local în termen de opt zile după promulgarea acestui decret, pentru a fi arse, fie că este cleric sau laic, altfel va fi suspectat până se va fi curățit de orice bănuială”. — D.Lortsch, Histoire de la Bible en France, 1910, p. 14.

La Conciliul din Constanța în anul 1415, Wycliffe a fost condamnat post-mortem de Arundel, arhiepiscopul de Canterbury, ca fiind “un ticălos otrăvit de erezia condamnabilă care a inventat o nouă traducere a Bibliei în limba lui maternă”.

Opoziția Bisericii Romano-Catolice față de Biblie a continuat de-a lungul veacurilor și a crescut în mod deosebit pe vremea înființării Societății Biblice. La 8 December 1866, Papa Pius IX în enciclica lui Quanta cura, a publicat expunerea a optzeci de rătăciri sub zece titluri diferite. Sub titlul IV, găsim enumerate: “Socialism, comunism, societăți clandestine, societăți biblice … ciume de acest fel trebuie distruse prin toate mijloacele posibile”.

Pagina 285. — Domnia teroarei Pentru o introducere scurtă și demnă de încredere în istoria Revoluției Franceze vezi L.Gershoy, The French Revolution (1932); G.Lefevre, The Coming of the French Revolution (Princeton, 1947); and H.von Sybel, History of the French Revolution (1869), 4 vols.

Monitorul Oficial era ziarul guvernamental pe vremea revoluției și era o sursă primară, conținând un raport autentic cu privire la hotărârile Adunărilor, textele complete ale documentelor etc. A fost retipărit. Vezi și A.Aulard, Christianity and the French Revolution (London, 1927), în care raportul este continuat până în anul 1802 — un studiu excelent; W.H.Jervis, The Gallican Church and the Revolution (London, 1882), o lucrare sub îngrijirea unui anglican, dar care manifestă preferința pentru catolicism.

Cu privire la relația între biserică și stat, în Franța, în timpul Revoluției Franceze, vezi Henry H.Walsh, The Concordate of 1801; A study of Nationalism in Relation to Church and State (New York, 1933); Charles Ledre, L’Eglise de France souls la Revolution (Paris, 1949).

Unele studii contemporane cu privire la însemnătatea religioasă a Revoluției aparțin următorilor: G.Chais de Sourcesol. Le Livre des Manifestes (Avignon 1800), în care autorul a încercat să acrediteze cauzele izbucnirii, precum și însemnătatea ei religioasă etc.; James Bicheno, The The Signs of the Times (London, 1794); James Winthrop, A. Systematic Arrangement of Several Scripture Prophecies Relating to Antichrist; With Their Application to the Course of History (Boston, 1795); și Lathrop, The Prophecy of Daniel Relating to the Time of the End (Springfield, Massachusetts, 1811).

-689-

Pentru starea bisericii în timpul Revoluției vezi W.M.Sloan, The French Revolution and Religious Reform (1901); P. F. La Gorce, Histoire Religieuse de la Revolution (Paris, 1909).

Pentru legăturile cu papalitatea vezi G.Bourgin, La France et Rome de 1788-1797 (Paris, 1808), întemeiată pe colecțiile secrete ale Vaticanului; A.Latreille, L’Eglise Catholique et la Revolution (Paris, 1950), îndeosebi interesează Pius VI și criza religioasă, 1775-1799.

Cu privire la protestanți în timpul Revoluției, vezi Pressenssé (ed.) The Reign of Terror (Cincinnati, 1869).

Pagina 285. Masele Și clasele privilegiate Cu privire la condițiile sociale care predominau în Franța înainte de perioada Revoluției vezi H. von Holst, Lowell Lectures on the French Revolution, lecture 1; și Taine, Ancien Regime, and A.Young, Travels în France.

Pagina 288. — Răzbunarea Pentru alte amănunte cu privire la caracterul răzbunător al Revoluției Franceze vezi Thos, H.Gill, The Papal Drama, b.10; Edmond de Pressensé, The Church and the French Revolution, b.3, cap.1.

Pagina 289. — Atrocitățile domniei teroarei — Vezi M.A.Thiers, History of the French Revolution, vol. 3, pp. 42-44, 62-74, 106 (New York, 1890 tradusă de F.Shoberl); F.A.Mignet, History of the French Revolution, cap. 9, par. 1 (Bohn, 1894); A.Alison, History of Europe, 1789-1815, vol. 1, cap. 14 (New York 1872, vol. 1, pp. 293-312).

Pagina 292. Răspândirea Scripturilor În anul 1804, după spusele lui Mr.William Canton de la Societatea Biblică pentru Britania și Străinătate, “toate Bibliile existente în lume sub formă de manuscrise sau tipărite, cuprinzând toate traducerile din toate țările, se ridicau la peste patru milioane…. Diferitele limbi în care au fost scrise aceste patru milioane, care includ unele limbi dispărute, cum sunt cea moeso-gothică a lui Ulfilas și cea anglo-saxonă a lui Beda, se apreciază ca ridicându-se la cincizeci” — What Is the Bible Society? rev. Ed. 1904, 23.

Societatea Biblică Americană a raportat o distribuire, între anii 1816 și 1955, de 481.149.365 de Biblii, Testamente și părți din Testamente. La acestea se pot adăuga peste 600.000.000 de Biblii sau părți din Scriptură distribuite de Societatea Biblică pentru Britania și Străinătate. Numai în anul 1955 Societatea Biblică Americană a distribuit în total 23.819.733 de Biblii, Testamente și părți din Testamente în toată lumea.

Scripturi, în întregime sau în parte, se tipăreau în December 1955, în 1092 de limbi și mereu se adaugă limbi noi.

-690-

Pagina 293. — Misiunile externe Activitatea misionară în prima biserică creștină nu s-a înmulțit până în vremurile moderne. În jurul anului 1000, ea aproape murise și a fost urmată de campaniile militare ale cruciadelor. Epoca Reformei a fost martoră la o slabă lucrare misionară cu excepția aceleia pe care o făceau iezuiții la început. Mișcarea pietistă a produs câțiva misionari. Lucrarea Bisericii Morave din secolul XVIII a fost remarcabilă și englezii au mai format unele societăți misionare pentru lucrarea în America de Nord colonizată atunci. Dar marea reînviorare a activității misionare externe începe în jurul anului 1800, la “vremea sfârșitului” (Daniel 12, 4). În anul 1792 s-a întemeiat Societatea Misionară Baptistă, care l-a trimis pe Carey în India. În anul 1795 a fost organizată Societatea Misionară din Londra, și în anul 1799, o altă societate care în anul 1812 a devenit Societatea Misionară Bisericească. La scurt timp după aceea a fost întemeiată Societatea Misionară Wesleyană. În Statele Unite s-a format, în anul 1812, Comitetul American al Împuterniciților pentru Misiunea Externă, iar Adoniram Judson a fost trimis în același an la Calcutta. El s-a stabilit în anul următor în Burma. În anul 1814 a luat ființă Uniunea Misionară Baptistă Americană. Comitetul Prezbiterian al Misiunilor Externe a luat ființă în anul 1837.

“În anul 1800 … majoritatea covârșitoare a creștinilor erau descendenți ai acelora care fuseseră câștigați înainte de anul 1500…. Acum, în secolul XIX, s-a produs o mare expansiune a creștinismului. Pentru început, nu s-a pătruns în prea multe continente sau țări mai însemnate ca în cele trei secole anterioare. Acest lucru ar fi fost imposibil, pentru că în toate țările mari de pe pământ, în afară de Australia, și aproape printre toate popoarele mai numeroase din toate părțile cu o civilizație înaintată, creștinismul fusese introdus înainte de anul 1800. Ceea ce a avut loc acum a fost câștigarea de noi puncte de sprijin în regiunile și printre popoarele la care se ajunsese deja o expansiune fără precedent atât în ținuturile noi, cât și a celor vechi; și pătrunderea creștinismului în marea majoritate a acestor țări, insule, popoare și triburi care fuseseră câștigate anterior.

În secolul XIX răspândirea creștinismului s-a datorat în primul rând unei mari reînvieri a vieții religioase, care își avea originea în imboldul creștin…. Niciodată, în timpuri asemănătoare, n-a dat naștere imboldul creștin la atâtea mișcări noi. Niciodată nu avusese un efect atât de mare asupra popoarelor Europei apusene. Din această vigoare abundentă a izvorât activitatea misionară, care în timpul secolului XIX a crescut atât de mult puterea numerică și influența creștinătății.” — Kenneth Scott Latourette, A History of the Expansion of Christianity, vol. IV, The Great Century A.D. 1800 — A.D. 1914 (New York: Harper & Brothers, 1941), pp. 2-4.

Pagina 347. — Datele Profetice După calculul iudaic, luna a cincea (Ab) din al șaptelea an al domniei lui Artaxerxe a fost de la 23 July până la 21 August anul 457 î.Hr. După sosirea lui Ezra la Ierusalim, în toamna acestui an, a intrat în vigoare decretul împăratului. Pentru siguranța datei de 457 î.Hr., ca fiind anul al șaptelea al lui Artaxerxe, vezi S.H.Horn and K.H.Wood, The Chronology of Ezra 7. (Washington, D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1953); E.G.Kraeling, the Broklyn Museum Aramaic Papyri, New Haven of London, 1953, p. 191-193; The Seventh-day Adventist Bible Commentary (Washington D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1954), vol. 3, p. 97-110.

-691-

Pagina 341. — Căderea Imperiului Otoman Impactul turcilor musulmani asupra Europei după căderea Constantinopolului, în anul 1453, a fost atât de dur precum fuseseră cuceririle catastrofale ale musulmanilor sarazini timp de un secol și jumătate după moartea lui Mahomed, asupra Imperiului Roman de Răsărit. În perioada Reformei, Turcia constituia o amenințare continuă la porțile răsăritene ale creștinătății europene; scrierile reformatorilor sunt pline de condamnare a puterii otomane. Atât scriitorii creștini, de la data de când au fost preocupați de rolul Turciei în evenimentele viitoare ale lumii, cât și comentatorii profeției au văzut puterea turcească și declinul ei prevăzut în Scriptură.

Pentru ultimul capitol sub expresia: “ceasul, luna, ziua și anul” profetic, ca parte a trâmbiței a șaptea. Josiah Litch a făcut o aplicație cu privire la timpul profetic, fixând încetarea independenței Turciei în August 1840. Poziția lui Litch poate fi găsită în lucrarea sa, The Probability of the Second Coming of Christ About A.D. 1843 (publicată în June 1838), An Address to the Clergy (publicată în primăvara anului 1840; a doua ediție, cu date istorice în sprijinul preciziei calculelor anterioare cu privire la perioada profetică ce se întinde până la căderea Imperiului Otoman, a fost publicată în anul 1841); și un articol în The Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 august 1840. Vezi și articolul din The Signs of the Times and Expositor of Prophecy, 1 februarie 1841; și J.N.Loughborough, The Great Advent Movement (1905 ed.), pp. 129-132. Cartea lui Uriah Smith, Thoughts on Daniel and the Revelation, rev. ed. of 1944, discută calculul profetic al acestei profeții la Pagina. 506-517.

Pentru istoria de început a Imperiului Otoman și declinul puterii turcești vezi și William Miller, The Ottoman Empire and Its Successors, 1801-1927 (Cambridge, England University Press, 1936); George G.S.L.Eversley, The Turkish Empire From 1288 la 1914 (London: T.Fisher Unwin, Ltd. ed. a 2-a, 1923); Joseph von Hammer-Purgstall, Geschichte des Osmannischen Reichs (Pesth: C.A.Hartleben, ed. 2-a, 1834-36), 4; vol. Herbert A.Gibbons, Foundation of the Ottoman Empire, 1300-1403 (Oxford; University Press, 1916); Arnold J.Toynbee and Kenneth B.Kirkwood, Turkey (London, 1926).

Pagina 347. — Ascunderea Bibliei de popor Cu privire la atitudinea Bisericii Romano-Catolice față de răspândirea Bibliei în traducerile poporului printre laici, vezi The Catholic Encyclopedia, art. “Biblia”; și G.P.Fisher, The Reformation, cap. 15, par. 16 (1873 ed. 530-532); J.Cardinal Gibbons, The Faith of Our Fathers, cap.8 (a 49-a ediție, 1897), pp. 98-117; John Dowling, History of Romanism, b.7, cap.2, sec. 14; and b.9, cap.3, sec. 24-27 (1871 ed., 491-496, 621-625); L.F.Bungener, History of the Council of Trent, pp. 101-110 (a 2-a ed. Edinburgh, 1853, tradusă de d.D.Scott); G.H.Putnam, Books and Their Makers During the Middle Ages, vol. 1, part.2, cap.2, par. 49.54-56.Vezi și William Muir, The Arrested Reformation (Morgan and Scott, 1912), pp. 37-43; Harold Grimm, The Reformation Era (Macmillan, 1954), p. 285. Index of Prohibited Books (Vatican Polyglot Press, 1930), p. IX, X; Timothy Hurley, A. Commentary on the Present Index Legislation (New York: Benziger Brothers, 1908) p. 71; traducere din The Great Encyclical Letters of Leo XIII (New York: Benziger Brothers, 1903), p. 413.

-692-

Cititorul va recunoaște că textul acestui volum și notele lui de “Apendice” au fost scrise mai înainte de Conciliul Vatican II, cu politica lui schimbată cu privire la citirea Sfintelor Scripturi.

Pagina 381. — Haine pentru înălțare Povestea că adventiștii și-au făcut haine cu care să se înalțe pentru “a întâmpina pe Domnul în văzduh” a fost născocită de aceia care au dorit să aducă batjocură asupra predicării ad-vente. Ea a fost vehiculată atât de stăruitor, încât mulți au crezut-o, dar o cerce-tare atentă i-a dovedit netemeinicia. Timp de mai mulți ani, s-a oferit o recom-pensă substanțială pentru acela care ar fi adus o dovadă că așa ceva a avut loc vreodată, dar n-a fost produsă niciodată. Nici unul dintre aceia care au iubit venirea Mântuitorului n-a fost atât de necunoscător al învățăturilor Scripturii, încât să presupună că hainele pe care le puteau confecționa ar fi fost trebuincioa-se pentru ocazia aceea. Singura haină de care sfinții vor avea nevoie pentru a-L întâmpina pe Domnul este neprihănirea lui Hristos. Vezi Isaia 61, 10; Apocalipsa 19, 8.

Pentru respingerea cu înțelepciune a legendei hainelor de înălțare, vezi Francis D.Nichol, Midnight Cry (Washington, D.C.; Review and Herald Publishing Assn, 1944) cap. 25-27 și Appendices H., vezi și LeRoy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Assn, 1954), vol. 4, p. 822-826.

Pagina 418. Cronologia profetică Dr. George Bush, profesor de ebraică și literatură orientală la Universitatea din New York, într-o scrisoare adresată lui William Miller și publicată în Advent Herald and The Signs of the Times Reporter, Boston, March 6 and 13, 1844, a făcut o declarație importantă cu privire la acceptarea calculului său cu privire la timpurile profetice. Dr. Bush scria:

“Niciodată nu vi se va reproșa, după părerea mea, nici dumneavoastră și nici prietenilor dumneavoastră, că ați devotat prea mult timp și atenție studiului cronologiei profetice și că ați lucrat mult la determinarea datelor începutului și încheierii acestor mari perioade. Dacă aceste perioade sunt date cu adevărat de către Duhul Sfânt în cărțile profetice, au fost date fără îndoială cu scopul de a fi studiate și probabil, în cele din urmă, să fie înțelese pe deplin; și nici un om care încearcă să facă lucrul acesta nu trebuie acuzat de nebunie plină de încumetare…. Luând o zi ca temei profetic pentru un an, cred că sunteți susținut atât de exegeza sănătoasă, cât și de numele mari ale lui Mede, Sir Isaac Newton, episcopul Newton, Kirby, Scott, Keith, cât și de o oaste întreagă de alții care au ajuns de multă vreme, în principiu, la aceleași concluzii asupra acestei probleme. Toți sunt de acord că perioadele principale menționate de Daniel și de Ioan se încheie aproximativ în acest veac al lumii și ar fi o logică ciudată aceea care ar încerca să vă convingă de erezie, susținând, în fond, aceleași concepții care se înalță atât de proeminent în notițele acestor profeți eminenți. Rezultatele dumneavoastră în acest domeniu de cercetare nu mă șochează atât de mult, încât să afecteze vreun interes important cu privire la adevăr și datorie. Greșeala dumneavoastră, pe cât înțeleg, se găsește în alte direcții decât în cronologia dumneavoastră. Ați greșit cu totul în ceea ce privește natura evenimentelor care trebuie să aibă loc atunci când se încheie aceste perioade. Aceasta este fața și capul care suferă explicația dv.” Vezi Le Roy Edwin Froom, Prophetic Faith of Our Fathers (Washington, D.C.: Review and Herald Publishing Assn, 1950), vol. 1, cap. 1. 2.

-693-

Pagina 458. — O solie întreită Apocalipsa 14, 6.7 profetizează vestirea primei solii îngerești. Apoi profetul continuă: “Apoi a urmat un alt înger zicând: ‘A căzut, a căzut Babilonul’…. Și a urmat al treilea înger.” Cuvântul redat aici “a urmat” înseamnă “a merge împreună”, “a veni după altul”, “a merge cu el”, vezi Henry George Liddeli and Robert Scott Greek English Lexicon (Oxford: Clarendon Press, 1940), vol. 1, p. 52. El mai înseamnă “a însoți”. Vezi George Abbott-Smith, A.Manual Greek Lexicon of the New Testament (Edinburgh: T. and T.Clark, 1950), p. 17. Este același cuvânt folosit în Marcu 5, 24. “Isus a mers cu el; și mult popor Îl urma și se înghesuia în jurul Lui.” El mai este folosit și de cei o sută patruzeci și patru de mii de răscumpărați. — Apocalipsa 14, 4 unde spune: “Aceștia urmează pe Miel oriunde merge El”. În ambele locuri se vede că ideea intenționată să fie transmisă este aceea de “mergere împreună” “în tovărășie cu cineva”. Așa găsim în 1 Corinteni 10, 4, unde citim despre copiii lui Israel că “au băut din aceeași stâncă duhovnicească ce venea după ei”, cuvântul “venea” este tra-ducerea aceluiași cuvânt grec, iar marginalele redau “a mers cu ei”. Din acestea înțelegem că ideea din Apocalipsa 14, 8.9 nu este aceea că al doilea și al treilea înger au venit după primul, la un timp anumit, ci că au venit cu el. Cele trei solii nu sunt decât o solie întreită. Ele sunt trei numai în ordinea ridicării lor. Dar, după ce s-au ridicat, merg împreună și sunt inseparabile.

Pagina 455. — Supremația episcopilor Romei Pentru împrejurările deosebite referitoare la pretenția de supremație din partea episcopilor din Roma, vezi Robert Francis Cardinal Bellarmine, Power of the Popes in Temporal Affairs (există o traducere engleză în Biblioteca Congresului din Washington D.C.); Henry Edward Cardinal Manning, The Temporal Power of the Vicar of Jesus Christ (London: Burns and Lambert ed-a 1862); and James Cardinal Gibbons, Faith of Our Fathers (Baltimore: John Murphy Co., ed. 1917), cap. 5. 9. 10012. Pentru autorii protestanți, vezi Trevor Gervase Jalland, The Church and the Papacy (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1944, a Bampton Lecture); and Richard Frederick Littledale, Petrine Claims (London: Society for Promoting Christian Knowledge, 1899). Pentru izvoarele din primele secole în favoarea teoriei petrine, vezi James T.Shotwell and Louise Ropes Loomis, The See of Petre (New York: Columbia University Press, 1927). Pentru așa-zisa “Donație a lui Constantin” vezi Christopher B.Coleman, The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Constantine (New York, 1914), care dă textul latin integral și traducerea împreună cu critica totală a documentelor și a tezelor lui.

-694-

Pagina 593. — Biserica din Etiopia Și Sabatul Până în anii din urmă, Biserica Coptă din Etiopia a păzit Sabatul zilei a șaptea. Etiopienii au păzit de asemenea duminica, prima zi a săptămânii, de-a lungul istoriei lor ca popor creștin. Aceste zile erau marcate de slujbe deosebite în biserici. Păzirea Sabatului zilei a șaptea a încetat în realitate în Etiopia de astăzi. Pentru rapoarte ale martorilor oculari privitor la zilele religioase în Etiopia, vezi Pero Gomes de Teixeira, The Discovery of Abyssinia by the Portughese în 1520 (tradus în Engleză la Londra: British Museum, 1938), p. 79; Father Francisco Alverez, Narrative of the Portuguese Embassy to Abyssinia During the Years 1520-1527, in the records of the Hakluyt Society (London, 1881), vol. 64, p. 22-49; Michael Russell, Nubia and Abyssinia (quoting Father Lobo, Catholic missionary in Ethiopia in 1622) (New York: Harper & Brothers, 1837), p. 226-229; S.Giacomo Baratti, Late Travels Into the Remote Countries of Abyssinia (London: Benjamin Billingsley 1670), p. 134-137; Job Ludolphus, A.New History for Ethiopia (London: Smith, 1682), p. 234-357; Samuel Gobat, Journal of Three Years’ Residence in Abyssinia (New York; ed. din 1850), pp. 55-58, 83-98. Pentru alte lucrări cu privire la această întrebare vezi Peter Heylyn, History of the Sabbath, ed 2, 1636, 198-200; Arthur P. Stanley, Lectures on the History of the Eastern Church (New York; Charles Scribner’s Sons, 1882), lecture 1, par. 1; C.F.Rey Romance of the Portuguese in Abyssinia (London: F.H. and G.Witherley, 1929), pp. 59, 253-297.

Tatiana Patrasco

Leave a Comment