Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 pp 9-18 Ziua 001

Capitolul 1 — Copilăria mea M-am născut la Gorham, Maine, la 26 noiembrie 1827. Părinții mei, Robert și Eunice Harmon, locuiau de mulți ani în acest stat. Încă de timpuriu, ei deveniseră membri serioși și devotați ai bisericii metodiste episcopale. În această biserică au avut o contribuție de seamă, lucrând pentru convertirea păcătoșilor și pentru cauza lui Dumnezeu timp de patruzeci de ani. În această perioadă, au avut bucuria de a-și vedea copiii, opt la număr, toți convertiți și adunați în turma lui Hristos. Totuși, decizia lor fermă în ce privește cea de-a doua venire a dus la despărțirea familiei de biserică, în anul 1843.

Pe când eram încă o copilă, părinții mei s-au mutat din Gorham în Portland, Maine. Aici, la vârsta de nouă ani, s-a întâmplat un accident care avea să-mi afecteze întreaga viață. Împreună cu sora mea geamănă și cu una dintre colegele de școală traversam o intersecție în orașul Portland, când o fată de aproximativ treisprezece ani, înfuriindu-se datorită unui lucru de nimic, a început să ne urmărească, amenințându-ne că ne lovește. Părinții noștri ne învățaseră să nu ne batem niciodată cu nimeni, ci, când suntem în primejdie de a fi bătuți sau maltratați, să alergăm de grabă spre casă. Am făcut acest lucru cu toată viteza, însă fata venea repede după noi, cu o piatră în mână. Am întors capul să văd cât de departe se afla în urma mea și, când am făcut acest lucru, ea a aruncat cu piatra și m-a lovit în nas. Am fost amețită de lovitură și am căzut la pământ, inconștientă.

Când mi-am revenit, m-am trezit în magazinul băcanului; hainele îmi erau pline de sânge care curgea continuu din nas, șiroind pe podea. Un străin cumsecade s-a oferit să mă ducă acasă cu trăsura lui, însă eu, nefiind conștientă de cât eram de slăbită, am spus că prefer să merg pe jos până acasă decât să-i murdăresc trăsura cu sânge. Cei prezenți nu-și dădeau seama că starea mea era atât de gravă și m-au lăsat să fac ceea ce am dorit; însă, după ce am făcut doar câțiva pași, m-am simțit fără putere și amețită. Sora mea geamănă și colega m-au dus acasă.

Nu-mi aduc aminte de nimic altceva pentru câtva timp după accident. Mama mi-a spus că eram absentă de la ceea ce se petrecea în jurul meu și că am zăcut într-o stare confuză timp de trei săptămâni. Nimeni, în afară de ea, nu se gândea că am să-mi revin; ceva o făcea să simtă că eu aveam să trăiesc. O vecină cumsecade, care se interesa foarte mult de starea mea, a crezut o dată că voi muri. A vrut să-mi cumpere o rochie pentru înmormântare, însă mama i-a spus: Încă nu; căci ceva îi spunea că eu nu aveam să mor.

Când am fost din nou conștientă, mi se părea că dormisem. Nu-mi aminteam de accident și nu cunoșteam cauza suferinței mele. Când am început să recapăt ceva putere, mă miram tot auzindu-i pe cei care veneau să mă viziteze, spunând: „Ce păcat!”„Nu aș fi recunoscut-o”etc. Am cerut o oglindă și, uitându-mă cu atenție, am fost șocată de schimbarea înfățișării mele. Toate trăsăturile feței mele păreau schimbate. Oscioarele nasului meu fuseseră sfărâmate, aceasta fiind cauza desfigurării mele.

Gândul că voi fi marcată toată viața de această nenorocire era insuportabil. Nu găseam nici o plăcere în viață. Nu doream să trăiesc; totuși, îmi era teamă să mor, căci mă simțeam nepregătită. Prietenii care ne vizitau mă priveau cu milă și îi sfătuiau pe părinții mei să-l dea în judecată pe tatăl fetei care, cum spuneau ei, mă nenorocise. Însă mama mea dorea pacea; ea spunea că, dacă acest lucru mi-ar fi redat sănătatea și chipul dinainte, poate ar fi meritat; însă, cum acest lucru era imposibil, este mai bine să nu ne facem dușmani urmând un asemenea sfat.

Medicii considerau că mi se putea pune în nas un fir de sârmă de argint, ca să poată avea o anumită formă. Acest lucru ar fi fost foarte dureros și ei se temeau că nu va fi de prea mare folos, deoarece pierdusem atât de mult sânge și trecusem printr-un asemenea șoc nervos, încât vindecarea mea era nesigură. Chiar dacă mi-aș fi revenit, părerea lor era că voi putea trăi doar puțin timp. Arătam aproape ca un schelet.

În acest timp începusem să mă rog Domnului să mă pregătească pentru moarte. Când veneau la noi prieteni creștini, ei o întrebau pe mama dacă a discutat cu mine despre eventualitatea morții. Am auzit din întâmplare acest lucru, și aceasta m-a trezit. Doream să devin o creștină și mă rugam serios pentru iertarea păcatelor mele. Ca urmare, am început să simt pace în suflet și să iubesc pe toată lumea, simțind dorința ca toți să aibă păcatele iertate și să-L iubească pe Domnul Isus așa cum Îl iubeam eu.

Mi-amintesc foarte bine de o noapte de iarnă, când pământul era acoperit de zăpadă, orizontul s-a luminat, cerul părea roșu și înnorat și părea că se deschide și se închide, în timp ce zăpada părea ca sângele. Vecinii se speriaseră foarte tare. Mama m-a luat în brațe din pat și m-a dus la fereastră. Eram fericită; credeam că vine Isus și doream atât de mult să-L văd. Inima îmi era plină; am bătut din palme de bucurie și mă gândeam că suferințele mele s-au sfârșit. Însă am fost dezamăgită; priveliștea aceea neobișnuită dispăruse de pe ceruri, iar în dimineața următoare, soarele a răsărit ca de obicei.

Îmi recăpătam puterile foarte încet. Pe măsură ce am început să mă joc din nou cu prietenele mele, am fost obligată să învăț lecția amară că înfățișarea noastră exterioară face să fim tratați diferit de camarazii noștri. La data când mi s-a întâmplat nenorocirea, tata era plecat în Georgia. Când s-a întors, i-a îmbrățișat pe fratele și pe surorile mele, apoi a întrebat de mine. În timp ce eu mă dădeam înapoi cu sfială, mama a arătat spre mine, însă nici chiar tatăl meu nu m-a recunoscut. Îi era atât de greu să creadă că eu eram micuța lui Ellen, pe care o lăsase acasă, doar cu câteva luni în urmă, un copil sănătos, fericit. Acest lucru m-a afectat foarte mult, însă încercam să am o înfățișare veselă, deși inima mea părea că se frânge.

De multe ori în acele zile ale copilăriei am fost făcută să-mi simt profund nenorocirea. Adesea, cu mândria rănită, cu sufletul zdrobit și înăbușit, căutam un loc retras unde, cu tristețe, cugetam la necazurile pe care eram sortită să le îndur zi de zi.

Ușurarea prin lacrimi nu-mi era la îndemână. Eu nu puteam să plâng prea ușor, așa ca sora mea geamănă; chiar dacă simțeam o apăsare pe inimă și mă durea de parcă acum era gata să se sfâșie, nu puteam să vărs o lacrimă. Adesea simțeam că mi-aș ușura mult durerea dacă aș putea plânge. Uneori, simpatia și bunătatea prietenilor îmi alungau și îndepărtau tristețea pentru un timp, acea greutate apăsătoare care-mi chinuia sufletul. Cât de deșarte și seci îmi păreau plăcerile pământului! Cât de schimbătoare prieteniile camaradelor mele! Totuși, aceste colege de școală nu se deosebeau de majoritatea oamenilor din lume. O față drăguță, o rochie frumoasă îi atrag; însă, dacă o nenorocire face să dispară aceste lucruri, prietenia aceea fragilă se răcește sau se rupe. Însă, când m-am îndreptat către Mântuitorul meu, El m-a mângâiat. În necazul meu, L-am căutat pe Domnul cu seriozitate și am primit consolare. Am simțit asigurarea că Domnul mă iubea chiar și pe mine.

Sănătatea mea părea că se deteriorează iremediabil. Timp de doi ani nu am putut să respir pe nas, iar la școală am putut să merg foarte puțin. Îmi părea imposibil să învăț și să rețin ceea ce învățam. Chiar fata aceea care îmi provocase nenorocirea a fost desemnată de învățătorul nostru ca monitor al clasei, iar printre datoriile ei se număra și aceea de a mă ajuta la scris și la lecții în general. Întotdeauna dovedea multă părere de rău pentru marea suferință pe care mi-o provocase, deși eu eram atentă să nu-i aduc aminte de acest lucru. Era grijulie și răbdătoare cu mine și se vedea că este tristă și afectată de faptul că eu eram dezavantajată și trebuia să trudesc pentru a dobândi o educație școlară.

Sistemul meu nervos era istovit, mâna îmi tremura, astfel încât nu am putut face decât mici progrese la scris și nu puteam face altceva decât să copiez pur și simplu în mod grosolan anumite texte. În timp ce făceam sforțări mari să mă concentrez asupra lecțiilor, literele de pe pagină păreau că se amestecă, picături mari de sudoare îmi apăreau pe frunte și mă apuca amețeala și leșinul. Am tușit rău și întregul organism părea slăbit. Învățătorii m-au sfătuit să abandonez școala și să nu mai urmez cursurile până ce nu mă voi face mai bine. Aceasta a fost cea mai grea luptă pe care am avut-o în copilărie, de a ceda datorită slăbiciunii fizice și de a decide că trebuie să părăsesc școala și să renunț la speranța de a obține o educație.

Trei ani mai târziu, am mai făcut o încercare de a dobândi o educație. Însă, când am încercat să-mi reiau lecțiile, sănătatea mea a cedat repede și era evident că, dacă rămâneam în școală, aș fi făcut-o cu prețul vieții mele. După vârsta de doisprezece ani nu am mai frecventat școala.

Ambiția mea de a deveni o persoană educată fusese foarte mare, iar când am reflectat asupra speranțelor mele spulberate și la gândul că aveam să fiu toată viața o invalidă, am fost neîmpăcată cu soarta mea și de multe ori am murmurat împotriva providenței lui Dumnezeu, care m-a afectat în acest fel. Dacă mi-aș fi deschis inima față de mama, poate că ea m-ar fi îndrumat, mângâiat și încurajat; însă mi-am ascuns sentimentele răscolite de familie și de prieteni, temându-mă că ei s-ar putea să nu mă înțeleagă. Încrederea plină de bucurie în dragostea Mântuitorului, de care avusesem parte în timpul bolii mele, dispăruse. Perspectiva unei bucurii pământești se năruise, iar cerul părea că se închisese față de mine.

Capitolul 2 — Convertirea meaÎn martie 1840, William Miller a venit în Portland, Maine, și a ținut prima sa serie de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au produs o mare senzație, iar biserica creștină din strada Casco, locul în care W. Miller ținea aceste prelegeri, era aglomerată ziua și seara. Mințile celor ce auzeau aceste discursuri erau pătrunse de o adâncă solemnitate; nu era o exaltare nechibzuită. Se dovedea un mare interes nu numai de către cei din oraș, dar și oamenii de la țară veneau grupuri, grupuri, aducându-și coșulețe cu mâncare și rămânând de dimineața până la încheierea adunării, seara.

Alături de prietenii mei, am participat și eu la aceste adunări și am ascultat vestea uimitoare că Domnul Hristos avea să vină în 1843, doar la câțiva ani după aceea, în viitor. Miller schița profețiile cu o exactitate care întipărea convingeri în inimile ascultătorilor. El a zăbovit asupra perioadelor profetice și a adus multe dovezi pentru a-și susține poziția. Apoi, apelurile și avertizările sale solemne și puternice către cei care erau nepregătiți au uluit mulțimile.

S-au pregătit adunări speciale, în cadrul cărora cei păcătoși aveau posibilitatea de a-L căuta pe Mântuitorul și de a se pregăti pentru evenimentele înfricoșătoare care aveau să aibă loc în curând. Teama și convingerea profundă s-au răspândit în tot orașul. S-au rânduit întâlniri pentru rugăciune și a fost o trezire generală în cadrul diferitelor denominațiuni; căci simțeau cu toții, mai mult sau mai puțin, influența pe care o avea învățătura despre apropiata venire a lui Hristos.

Când păcătoșii erau invitați în față, sute dintre ei răspundeau apelurilor. Mi-am făcut și eu loc prin mulțime ca să iau loc în față, printre cei care-L caută pe Domnul. Însă în inimă aveam simțământul că nu voi putea fi vrednică niciodată de a fi numită copil al lui Dumnezeu. Lipsa de încredere în mine însămi și convingerea că îmi va fi imposibil să fac pe cineva să-mi înțeleagă sentimentele mă rețineau de a cere sfat și ajutor de la prietenii mei creștini. Astfel, rătăceam neputincioasă în întuneric și deznădejde, în timp ce ei, fără să-și dea seama de ce eram așa rezervată, nu știau absolut nimic despre adevărata mea stare.

Într-o seară, mă întorceam acasă împreună cu fratele meu Robert de la o adunare unde ascultaserăm o prelegere deosebit de impresionantă despre apropiata Împărăție a lui Hristos pe pământ, urmată de un apel serios către creștini și păcătoși, prin care aceștia erau îndemnați să se pregătească pentru judecată și venirea Domnului. Sufletul îmi fusese mișcat de ceea ce auzisem. Și atât de profundă era convingerea din inima mea, încât mă temeam că Domnul nu mă va ajuta să ajung până acasă.

Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în ureche: „Marea zi a Domnului este aproape! Cine va putea sta în picioare când va veni El?”Cuvintele rostite de inima mea erau: „Caută-mă, o, Doamne, prin întuneric!”Pentru prima dată am încercat să-i explic ceea ce simțeam fratelui meu Robert, care era cu doi ani mai mare decât mine; i-am spus că nu am curajul să mă odihnesc sau să merg la culcare până ce nu știu că Dumnezeu mi-a iertat păcatele.

Fratele meu nu a răspuns imediat, însă aveam să-mi dau seama curând de ce tăcea; el plângea, simțind împreună cu mine, în necazul meu. Aceasta m-a făcut să am și mai multă încredere în el, spunându-i că îmi dorisem moartea în acele zile când viața mi se părea o povară prea grea de dus; însă acum, gândul că aș putea muri în această stare păcătoasă în care mă aflam și aș fi pierdută pentru veșnicie m-a umplut de spaimă. L-am întrebat dacă crede că Domnul îmi va cruța viața în acea noapte, dacă aveam s-o petrec în rugăciune arzătoare către El. Robert a răspuns: „Cred că da, dacă Îi vei cere aceasta cu credință; mă voi ruga și eu pentru tine și pentru mine. Ellen, nu trebuie să uităm niciodată cuvintele pe care le-am auzit în această seară.”

Sosind acasă, am petrecut majoritatea orelor lungi de întuneric în rugăciune și lacrimi. Unul din motivele care mă determinaseră să-mi ascund sentimentele de prietenii mei fusese teama de a auzi cuvinte de descurajare. Speranța îmi era atât de mică, iar credința atât de slabă, încât mă temeam că, dacă și altcineva avea să aibă o părere asemănătoare în legătură cu starea mea, acest lucru mă va arunca în disperare. Și totuși, tânjeam ca cineva să-mi spună ce ar trebui să fac pentru a fi mântuită, ce pași să fac pentru a-L întâlni pe Mântuitorul și să mă predau cu totul Domnului. Socoteam că este un lucru deosebit să fii creștin și simțeam că aceasta necesită un efort special din partea mea.

Mintea mea a rămas în această stare timp de luni de zile. Eu frecventam mai departe, împreună cu părinții mei, adunările metodiste; însă, de când am devenit interesată de apropiata revenire a Domnului Hristos, participam la adunările de pe strada Casco. În vara următoare, părinții mei s-au dus la adunările metodiste în corturi, care s-au ținut la Buxton, Maine, și m-au luat și pe mine cu ei. Eram cu totul hotărâtă ca acolo să-L caut serios pe Domnul și să obțin, dacă voi putea, iertarea păcatelor mele. Doream atât de mult în inima mea să am acea nădejde și pace creștină, care vine în urma credinței!

Am fost mult încurajată, auzind într-o cuvântare următoarele cuvinte: „Voi intra la împărat și, dacă va fi să pier, voi pieri.” Vorbitorul se referea la aceia care oscilau între nădejde și teamă, dorind mult să fie mântuiți din păcatele lor și să primească iubirea plină de iertare a Domnului Hristos, deși erau încă împiedicați de îndoială, timiditate și frica de a da greș. El îi sfătuia pe aceștia să se predea lui Dumnezeu și să se arunce în brațele îndurării Sale fără întârziere. Ei aveau să găsească un Mântuitor plin de har, gata să le întindă toiagul îndurării, întocmai cum Ahașveroș i-a oferit Esterei semnul favorii din partea sa. Tot ceea ce i se cerea păcătosului, care tremura în prezența Domnului Său, era să-și întindă mâinile credinței și să atingă toiagul îndurării Sale. Această atingere asigura iertare și pace.

Aceia care aveau să aștepte ca să ajungă mai vrednici de favoarea divină, înainte de a face apel la făgăduințele lui Dumnezeu, făceau o greșeală fatală. Numai Domnul Isus curăță păcatul; numai El ne poate ierta nelegiuirile. El S-a pus pe Sine Însuși chezaș pentru a asculta cererea și a răspunde rugăciunii acelora care aveau să vină la El prin credință. Mulți au ideea confuză că trebuie să facă un efort extraordinar pentru a obține favoarea lui Dumnezeu. Însă orice dependență de sine este zadarnică. Numai prin legătura cu Isus prin credință păcătosul poate deveni un copil încrezător, plin de nădejde, al lui Dumnezeu. Aceste cuvinte m-au mângâiat și mi-au arătat ce trebuia să fac pentru a fi mântuită.

Acum începusem să văd calea mai clar, iar întunericul începu să se risipească. Am căutat cu seriozitate iertarea păcatelor mele și m-am luptat să mă predau cu totul Domnului. Însă adesea eram mult îndurerată pentru că eu nu treceam prin acel extaz spiritual, despre care credeam că este dovada acceptării mele de către Dumnezeu, și nu îndrăzneam să mă socotesc convertită fără aceasta. Cât de mult aveam nevoie de sfat în privința simplității acestui lucru!

În timp ce eram plecată în fața altarului împreună cu alții care Îl căutau pe Domnul, suspinul inimii mele era: „Ajută-mă, Isuse, mântuiește-mă, căci altfel, voi pieri! Nu voi înceta să te implor până când rugăciunea mea va fi ascultată și păcatele mele iertate!” Mi-am simțit, ca niciodată înainte, starea mea neajutorată. Pe când eram pe genunchi și mă rugam, deodată povara mi s-a dus și inima mi-a fost ușoară. La început m-a cuprins un simțământ de tulburare și am încercat să-mi reiau povara durerii. Mi se părea că nu am dreptul să fiu bucuroasă și fericită. Însă se părea că Isus este foarte aproape de mine; m-am simțit în stare să vin la El cu toate necazurile, durerile și încercările mele, așa cum veneau la El cei în nevoie pentru a găsi ușurare, când El a fost pe pământ. Aveam siguranță în inima mea că El îmi înțelegea suferințele și că simțea împreună cu mine. Nu pot uita niciodată această asigurare prețioasă a grijii pline de îndurare a lui Isus față de o persoană atât de nevrednică de atenția Sa. În acest scurt răstimp cât am fost plecată în rugăciune împreună cu ceilalți, am învățat mai mult despre caracterul divin al lui Hristos decât oricând înainte.

O mamă din Israel a venit la mine și mi-a spus: „Scumpă copilă, L-ai găsit pe Isus?” Eram pe punctul de a răspunde „Da”, când ea a exclamat: „Cu adevărat L-ai găsit, pacea Lui este asupra ta, văd aceasta pe fața ta!” Iar și iar m-am întrebat: „Poate fi aceasta religie? Nu greșesc eu oare?” Mi se părea că este prea mult pentru mine, un privilegiu prea mare. Deși eram prea timidă să mărturisesc acest lucru, simțeam că Mântuitorul m-a binecuvântat și mi-a iertat păcatele.

Curând după aceasta, adunarea s-a încheiat și am pornit spre casă. Mintea îmi era plină de predicile, sfaturile și rugăciunile pe care le-am auzit. Totul în natură părea schimbat. În timpul adunării, norii și ploaia au predominat o mare parte din timp, iar sentimentele mele fuseseră în armonie cu vremea. Acum soarele strălucea luminos și clar, inundând pământul cu lumină și căldură. Copacii și iarba erau de un verde mai proaspăt, iar cerul de un albastru mai intens. Pământul părea că zâmbește sub pacea lui Dumnezeu. Tot așa razele Soarelui Neprihănirii pătrunseseră prin norii și întunericul din mintea mea, risipindu-mi întristarea.

Simțeam că fiecare trebuie să fie în pace cu Dumnezeu și însuflețit de Duhul Său. Fiecare lucru asupra căruia zăbovea privirea mea părea că a trecut printr-o schimbare. Copacii erau mai frumoși, iar păsările cântau mai dulce ca oricând înainte; părea că-L laudă pe Creatorul în cântecele lor. Nu voiam să vorbesc, de teamă ca nu cumva această fericire să dispară și să pierd dovada prețioasă a iubirii lui Isus pentru mine.

Pe când ne apropiam de casa noastră din Portland, am trecut pe lângă oameni care munceau pe stradă. Ei discutau între ei despre lucruri obișnuite, însă urechile mele erau surde la orice altceva ce nu însemna lauda lui Dumnezeu — iar cuvintele lor îmi păreau că sunt mulțumiri pline de recunoștință și osanale. Întorcându-mă către mama, i-am spus: „De ce toți acești oameni Îl laudă pe Dumnezeu, deși ei nu au fost la adunările în corturi?” Nu am înțeles atunci de ce lacrimile s-au adunat în ochii mamei mele și un zâmbet duios i-a luminat fața, în timp ce-mi asculta cuvintele simple, care-i aminteau de o experiență asemănătoare trăită de ea însăși.