Moise și Aaron
Aaron a murit pe muntele Hor și a fost îngropat. Moise, fratele lui Aaron, și Eleazar, fiul său, l-au însoțit pe munte. Sarcina dureroasă de a-l dezbrăca pe fratele său Aaron de veșmintele preoțești și de a-l îmbrăca pe Eleazar cu ele i-a revenit lui Moise, căci Dumnezeu spusese că Eleazar avea să-l urmeze pe Aaron în slujba preoțească. Moise și Eleazar au fost martori la moartea lui Aaron; iar Moise l-a îngropat pe munte. Această scenă de pe muntele Hor face ca mintea noastră să fie purtată în urmă, la unele dintre cele mai frapante evenimente din viața lui Aaron.
Aaron era un om cu un suflet bun, Dumnezeu alegându-l să stea alături de Moise și să vorbească pentru el; pe scurt, să fie gura lui Moise. Dumnezeu l-ar fi putut alege pe Aaron drept conducător, dar Acela care cunoaște inimile și înțelege caracterul știa că Aaron era șovăitor și îi lipsea curajul moral de a sta în apărarea dreptății în toate împrejurările, indiferent de consecințe. Dorința lui Aaron de a se bucura de bunăvoința poporului l-a dus uneori să comită mari păcate. El cedase adesea înaintea rugăminților lor și, făcând aceasta, Îl dezonorase pe Dumnezeu. Aceeași lipsă de hotărâre de a lua poziție pentru ceea ce este drept care s-a manifestat în familia lui a avut ca efect moartea celor doi fii ai săi. Aaron era remarcabil în privința pioșeniei și calității de a fi folositor, însă neglijase să-și disciplineze familia. În loc să se achite de sarcina de a pretinde respect și evlavie din partea fiilor săi, el le-a îngăduit să-și urmeze propriile înclinații. El nu i-a disciplinat în spiritul tăgăduirii de sine, ci a cedat în fața dorințelor lor. Ei nu au fost învățați să respecte și să se încline în fața autorității părintești. Tatăl era adevăratul conducător al familiei sale atâta timp cât trăia. Autoritatea sa nu avea să înceteze nici chiar când copiii lui erau maturi și aveau la rândul lor familii proprii. Însuși Dumnezeu era monarhul națiunii, iar El cerea supunere și cinste din partea poporului.
-294-
Ordinea și prosperitatea împărăției depindea de buna orânduială a bisericii. Iar prosperitatea, armonia și ordinea bisericii depindeau de buna rânduială și disciplina desăvârșită a familiilor. Dumnezeu pedepsește necredincioșia părinților cărora le-a încredințat datoria menținerii principiilor conducerii părintești, care stau la baza disciplinei din biserică și a prosperității națiunii. Un singur copil nedisciplinat a stricat adesea pacea și armonia unei biserici și a incitat o națiune la murmur și răzvrătire. În modul cel mai solemn, Domnul a pretins de la copiii Săi datoria de a-i respecta și a-i onora pe părinții lor într-un mod plin de afecțiune. Și, pe de altă parte, El le cere părinților să-și educe copiii și să-i învețe cu sârguință neobosită în privința cerințelor Legii Sale, instruindu-i în cunoașterea și frica de Dumnezeu. Aceste porunci pe care Dumnezeu le-a dat evreilor cu atât de multă solemnitate apasă cu tot atâta greutate asupra părinților creștini. Cei care neglijează lumina și prevederile pe care le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său în ceea ce privește educarea copiilor lor și conducerea familiilor lor după acestea vor avea de dat o socoteală înfricoșătoare. Neglijența criminală a lui Aaron de a pretinde respectul și evlavia de la fiii lui a avut ca urmare moartea acestora.
-295-
Dumnezeu l-a pus deoparte pe Aaron, alegându-l pe el și descendenții săi de același sex, pentru slujba preoției. Fiii lui au slujit în rânduielile sfinte. Nadab și Abihu nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a aduce foc sacru în cădelnițele lor cu tămâia dinaintea Sa. Dumnezeu le interzisese sub amenințarea pedepsei cu moartea să ofere foc obișnuit înaintea Sa, împreună cu tămâia.
Însă aici se vede rezultatul disciplinei inconsecvente. Întrucât acești fii ai lui Aaron nu fuseseră educați să respecte și să se plece înaintea poruncilor tatălui lor, căci ei nesocoteau autoritatea părintească, nu și-au dat seama de necesitatea de a respecta literal cerințele formulate de Dumnezeu. Când și-au satisfăcut pofta de vin și când se aflau sub înrâurirea amețitoare a acestuia, gândirea le-a fost întunecată și n-au putut face diferența dintre sacru și profan. Împotriva rânduielii exprese a lui Dumnezeu, ei L-au dezonorat închinând foc profan în locul focului sacru. Dumnezeu și-a revărsat mânia asupra lor; a ieșit foc de la fața Sa și i-a nimicit.
Aaron a suportat crâncena nenorocire cu răbdare și cu umilă supunere. Întristarea și agonia sfâșietoare i-au frânt sufletul. Era convins de faptul că își neglijase datoria. Era preot al Dumnezeului Prea Înalt, având însărcinarea de a face ispășire pentru păcatele poporului. Era preot al familiei sale; cu toate acestea, fusese înclinat să treacă cu vederea nesăbuința copiilor săi. Își neglijase datoria de a-i învăța și a-i educa întru supunere, tăgăduire de sine și respect față de autoritatea părintească. Prin sentimente de îngăduință deplasată, el nu a reușit să le modeleze caracterele pentru un înalt respect față de lucrurile veșnice. Aaron nu a văzut, tot așa cum nu văd mulți părinți creștini astăzi, că iubirea sa rău înțeleasă și faptul că le-a îngăduit copiilor săi să păcătuiască îi pregăteau pe aceștia pentru întâmpinarea sigură a neplăcerii lui Dumnezeu și pentru mânia care avea să se reverse asupră-le, nimicindu-i. În timp ce Aaron a neglijat să-și exercite autoritatea, dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut asupra lor. Aaron a trebuit să învețe că dojana sa blândă, neînsoțită de exercitarea hotărâtă a restricțiilor părintești, și iubirea nesocotită față de fiii săi însemnau de fapt cea mai mare cruzime. Dumnezeu a luat lucrarea de înfăptuire a dreptății în propriile Sale mâini și i-a nimicit pe fiii lui Aaron.
-296-
Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise să vină pe munte, mai erau șase zile până să fie primit în nor, în imediata prezență a lui Dumnezeu. Vârful muntelui era plin de strălucirea slavei lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și când copiii lui Israel aveau slava Sa înaintea propriilor lor ochi, necredința constituia pentru ei un lucru atât de firesc, încât au început să cârtească plini de nemulțumire, din pricina absenței lui Moise. În timp ce slava lui Dumnezeu semnala sfânta Sa prezență, ei ar fi trebuit să se sfințească, cercetându-și îndeaproape inima, să se sfințească prin umilință și frică de Dumnezeu. Dumnezeu îi lăsase pe Aron și pe Hur să ia locul lui Moise. În absența lui, poporul trebuia să-i asculte și să se sfătuiască cu acești bărbați hotărâți de Dumnezeu.
Aici se vede deficiența sa ca fruntaș sau conducător al lui Israel. Poporul l-a împins să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor pe drumul către Egipt. Aici a avut Aaron o ocazie de a-și dovedi credincioșia și încrederea neclintită în Dumnezeu și de a înfrunta cu hotărâre propunerea poporului. Însă dorința lui firească de a fi pe placul poporului și de a ceda înaintea lui l-a adus în situația de a sacrifica onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut să-și aducă podoabele și le-a făcut un vițel de aur, spunând înaintea poporului: “Aceștia să fie dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din țara Egiptului.” Și el a făcut un altar acestui dumnezeu nesimțitor și a vestit o sărbătoare pentru Domnul, ce urma să aibă loc în ziua următoare. Orice reținere părea să fie îndepărtată de la popor. Ei au oferit arderi de tot vițelului de aur și peste ei a pus stăpânire un spirit de ușurătate. Și-au permis excese și beții rușinoase; au mâncat, au băut și s-au sculat să joace.
Trecuseră numai câteva săptămâni de când încheiaseră cu Dumnezeu un legământ solemn de a asculta de glasul Său. Ascultaseră la cuvintele Legii lui Dumnezeu, rostite cu o măreție înfricoșătoare de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor, fulgerelor și cutremurelor de pământ. Ei auziseră declarația chiar de pe buzele lui Dumnezeu. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”
-297-
Aaron și, de asemenea, fiii lui fuseseră înălțați prin faptul că au fost chemați pe munte pentru a fi martori acolo ai slavei lui Dumnezeu. “Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.”
Dumnezeu îi rânduise pe Nadab și Abihu pentru cea mai sfântă lucrare, de aceea i-a onorat într-un mod minunat. Le-a pus înaintea ochilor priveliștea slavei Sale neasemuite, pentru ca scenele la care aveau să fie martori pe munte să le rămână întipărite în minte, să-i facă mult mai capabili să lucreze în slujba Sa și să-I dea înaintea poporului acea cinstire și respect pios care să-i ducă la o înțelegere mai clară a caracterului Său și să trezească în ei supunerea și considerația cuvenite pentru toate cerințele Sale.
Înainte ca Moise să urce pe munte, lăsându-și în urmă poporul, el le-a citit cuvintele legământului pe care Dumnezeu îl făcuse cu ei, și ei au răspuns într-un glas: “Vom face tot ce a zis Domnul!” Cât de mare trebuie să fi fost păcatul lui Aaron, cât de grav înaintea lui Dumnezeu!
În timp ce Moise primea Legea lui Dumnezeu pe munte, Domnul l-a anunțat cu privire la păcatul Israelului celui răzvrătit și i-a cerut să-i lase pentru ca El să-i poată nimici. Însă Moise s-a rugat înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Deși Moise era cel mai blând om care a trăit vreodată, totuși, când au fost în joc interesele poporului peste care Dumnezeu îl rânduise conducător, el și-a pierdut timiditatea firească și, cu o străduință neobișnuită și o îndrăzneală admirabilă, a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru Israel. El nu voia să consimtă ca Dumnezeu să-și nimicească poporul, deși Dumnezeu i-a promis lui Moise că, prin distrugerea lor, îl va înălța și va ridica un popor mai bun decât Israel.