Ilie cuprins de disperare
După ce Ilie arătase un curaj neștirbit într-o controversă pe viață și pe moarte, după ce triumfase împotriva împăratului, preoților și poporului, am fi înclinați în mod firesc să presupunem că nu s-ar fi lăsat nicicând pradă deznădejdii sau intimidării.
După prima lui înfățișare înaintea lui Ahab, când i-a proorocit despre judecățile lui Dumnezeu din pricina apostaziei sale și a lui Israel, Dumnezeu i-a purtat pașii departe de puterea Izabelei, într-un loc sigur, în munți, lângă pârâul Cherit. Acolo, El l-a onorat pe Ilie, trimițându-i hrană dimineața și seara printr-un înger din cer. Apoi, când pârâul a secat, l-a trimis la văduva din Sarepta și a făcut câte o minune în fiecare zi, pentru ca familia văduvei și Ilie să aibă ce mânca. După ce fusese binecuvântat cu dovezile unei asemenea iubiri și griji din partea lui Dumnezeu, am fi înclinați să presupunem că Ilie nu avea să mai arate vreodată lipsă de încredere în El. Însă apostolul ne spune că el era un om cu pasiuni ca ale noastre și supus ispitei ca și noi.
Ahab i-a relatat soției sale evenimentele minunate ale zilei și descoperirile extraordinare ale puterii lui Dumnezeu, arătând că Iehova, Creatorul cerului și al pământului, era Dumnezeu; și de asemenea că Ilie îi înjunghiase pe profeții lui Baal. La aceasta, Izabela, care era împietrită în păcat, s-a înfuriat. Cutezătoare, sfidătoare și hotărâtă în idolatria ei, i-a declarat lui Ahab că Ilie nu trebuie să trăiască.
-289-
În noaptea aceea, un sol l-a trezit pe profetul obosit și i-a transmis cuvântul Izabelei, dat în numele zeilor ei păgâni, că, în prezența Israelului, îi va face lui Ilie ce le făcuse el preoților lui Baal. Ilie ar fi trebuit să înfrunte această amenințare și acest jurământ al Izabelei, făcând un apel pentru protecție la Dumnezeul cerului, care îl însărcinase să împlinească lucrarea pe care o săvârșise. Ar fi trebuit să-i spună solului că Dumnezeul în care se încrezuse va fi protectorul său împotriva urii și amenințărilor Izabelei. Însă credința și curajul lui Ilie par să-l părăsească. Se trezește din somn uluit. Ploaia cade din ceruri și întunericul îl înconjoară din toate părțile. Îl pierde din vedere pe Dumnezeu și fuge să-și scape viața, ca și cum răzbunătoarea sângelui vărsat ar fi chiar în spatele lui. Îl lasă pe slujitorul său în urmă, pe drum, iar în zori se află singur, departe de locuințele oamenilor, într-un pustiu dezolant.
“Când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața. A ajuns la Beer-șeba, care ține de Iuda, și și-a lăsat slujitorul acolo. El însuși s-a dus în pustie, unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: ‘Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei. “S-a culcat și a adormit sub acel ienupăr. Și iată, un înger l-a atins și i-a zis: ‘Scoală-te, și mănâncă’. El s-a uitat, și la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și i-a zis: ‘Scoală-te, și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine’. El s-a sculat, a mâncat și a băut: și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Și acolo, Ilie a intrat într-o peșteră și a rămas în ea peste noapte. Și iată, cuvântul Domnului a venit și i-a zis: ‘Ce faci tu aici, Ilie?’”
-290-
Ilie ar fi trebuit să se încreadă în Dumnezeu, care îl avertizase când să fugă și unde să găsească adăpost împotriva urii Izabelei, în siguranță față de Ahab, care îl căuta neobosit. Domnul nu-l avertizase de data aceasta să fugă. Nu așteptase ca Domnul să-i vorbească. A acționat pripit. Dacă ar fi așteptat cu credință și răbdare, Dumnezeu și-ar fi protejat slujitorul și i-ar fi dat o altă biruință răsunătoare în Israel, abătând judecățile Sale asupra Izabelei.
Obosit și zdrobit, Ilie se întinde pe jos, pentru a se odihni. Este descurajat și înclinat să murmure. El spune: “Acum, Doamne, ia-mi sufletul căci nu sunt mai bun decât părinții mei.” El simte că viața nu mai este vrednică de dorit. El se aștepta ca, după nemaivăzuta descoperire a puterii lui Dumnezeu în prezența israeliților, aceștia să-I fie credincioși și supuși lui Dumnezeu. El se aștepta ca Izabela să nu mai aibă influență asupra minții lui Ahab, și în întreaga împărăție a Israelului să fie o revoluție generală. Iar când i-a fost adus mesajul amenințător din partea Izabelei, a uitat că Dumnezeu era același Dumnezeu atotputernic și milostiv ca atunci când I s-a rugat pentru foc din cer, care a venit, și pentru ploaie, care de asemenea a venit. Dumnezeu ascultase fiecare cerere; cu toate acestea, Ilie este un fugar, departe de locuințele oamenilor, și își dorește să nu mai dea ochi cu oamenii vreodată.
Cum a privit Dumnezeu asupra slujitorului Său îndurerat? L-a părăsit din pricina descurajării și disperării care îl cuprinseseră? O, nu! Ilie era zdrobit din pricina descurajării. Se trudise toată ziua fără hrană. Când a călăuzit carul lui Ahab, alergând înaintea lui până la poarta cetății, era plin de curaj. Avea mari speranțe că israeliții, ca națiune, se vor reîntoarce la supunerea lor față de Dumnezeu și vor intra din nou în favoarea Sa. Însă reacția care urmează adesea înălțării credinței și succesului glorios, răsunător, apăsa asupra lui Ilie. El a fost înălțat pe vârful muntelui Pisga, pentru a fi smerit până în cea mai adâncă vale a credinței și simțirii. Însă ochiul lui Dumnezeu era încă asupra slujitorului Său. El nu-l iubea mai puțin acum, când se simțea cu inima sfâșiată și părăsit de Dumnezeu și de oameni, ca atunci când, ca răspuns la rugăciunea sa, focul străfulgerase din cer, luminând Carmelul.
-291-
Cei care nu au purtat responsabilități grele sau care nu au fost obișnuiți să aibă simțăminte profunde nu pot înțelege sentimentele lui Ilie și nu sunt pregătiți să-i acorde compasiunea plină de gingășie pe care o merită. Dumnezeu cunoaște și poate citi suferința adâncă a inimii aflate sub ispită și conflict sfâșietor.
În timp ce Ilie doarme sub ienupăr, o atingere delicată și o voce plăcută îl trezește. El tresare numaidecât cu groază, gata să o ia la fugă, ca și cum vrăjmașul care îl urmărea ca să-i ia viața îl găsise într-adevăr. Însă, în chipul plin de iubire care este aplecat asupra sa, el nu întrezărește fața unui vrăjmaș, ci a unui prieten. Un înger a fost trimis cu hrană din cer pentru a-l susține pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu. Glasul acestuia i se adresează lui Ilie: “Scoală-te și mănâncă.” După ce Ilie a luat din alimentele întăritoare ce au fost pregătite pentru el, a adormit din nou. Îngerul lui Dumnezeu slujește a doua oară nevoilor lui Ilie. El îl atinge pe bărbatul cel obosit până la epuizare și, cu o duioșie plină de milă, îi spune: “Scoală-te și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.” Ilie a fost întărit și și-a continuat călătoria către Horeb. Se afla într-un ținut pustiu. Noaptea se instală într-o peșteră, pentru a se feri de animalele sălbatice.
Aici, Dumnezeu, printr-unul dintre îngerii Săi, îl întâmpină pe Ilie și îl întrebă: “Ce faci tu aici, Ilie? Te-am trimis la pârâul Cherit, te-am trimis la văduva din Sarepta, te-am trimis în Samaria cu o solie pentru Ahab, însă cine te-a trimis în această călătorie lungă în pustie? și ce mesaj ai de adus aici?” Ilie își vărsă amărăciunea sufletului său înaintea Domnului: “El a răspuns: ‘Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața!’ Domnul a zis: ‘Ieși și stai pe munte înaintea Domnului!’ Și iată că Domnul a trecut pe lângă peșteră. Și înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și, după foc, a venit un susur blând și subțire. Când l-a auzit, Ilie și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii: și un glas i-a vorbit, zicând: ‘Ce faci tu aici, Ilie?’ El a răspuns: ‘Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața’.”
-292-
Apoi Domnul i Se adresează lui Ilie, arătându-i că încrederea liniștită și fermă în Dumnezeu îi va asigura întotdeauna un ajutor oportun în timp de nevoie.
Mi s-a arătat că soțul meu a greșit, lăsându-se cuprins de deznădejde și lipsă de încredere în Dumnezeu. Iarăși și iarăși i S-a descoperit Dumnezeu prin dovezi minunate ale grijii, iubirii și puterii Sale. Însă, când a văzut că gelozia și interesul său pentru Dumnezeu și cauza Sa nu au fost nici înțelese, nici apreciate, el s-a lăsat uneori pradă descurajării și disperării. Dumnezeu ne-a dat însă, soțului meu și mie, o lucrare deosebită și importantă de împlinit în cauza Sa, aceea de a-i mustra și de a-i sfătui pe cei din poporul Său. Când vedem că reproșurile noastre sunt disprețuite și răsplătite cu rău în loc de simpatie, scăpăm adesea din strânsoare credința și încrederea noastră în Dumnezeul lui Israel; și, asemenea lui Ilie, am cedat în fața disperării. Aici a fost marea eroare în viața soțului meu — faptul că s-a descurajat din cauză că frații săi au adus încercări asupra lui în loc să-l ajute. Iar când frații săi văd în tristețea și disperarea soțului meu efectul necredinței și lipsei lor de înțelegere, există unii care sunt gata să triumfe în privința lui, să profite de starea sa de descurajare și să simtă că, până la urmă, Dumnezeu nu poate fi cu fratele White, căci altfel el nu ar da dovadă de slăbiciune în această direcție. Îi îndemn pe aceștia să privească spre lucrarea lui Ilie, către descurajările și disperarea sa. Ilie, deși profet al lui Dumnezeu, a fost un om supus acelorași pasiuni cărora suntem noi înșine supuși. Avem de luptat cu slăbiciunile sentimentelor celor muritori. Însă, dacă avem încredere în Dumnezeu, El niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi. În orice împrejurări ne-am afla, putem avea o încredere nestrămutată în Dumnezeu că nu ne va părăsi și nici nu ne va uita vreodată, atâta vreme cât ne păstrăm integritatea.
-293-
Soțul meu poate căpăta curaj în suferințele sale prin aceea că are un Tată ceresc milostiv care citește motivațiile și înțelege intențiile sufletului. Cei care stau în prima linie de luptă și sunt conduși de Spiritul lui Dumnezeu să împlinească o lucrare deosebită pentru El vor simți adesea un șoc când presiunea este îndepărtată, iar disperarea îi poate uneori apăsa greu, putând zdruncina credința cea mai curajoasă și slăbi cele mai statornice minți. Dumnezeu înțelege toate slăbiciunile noastre. El poate avea milă și iubi când inimile oamenilor pot fi asemenea cremenei. Să aștepte cu răbdare și încredere în Dumnezeu atunci când totul pare întunecos, aceasta este lecția pe care soțul meu trebuie să o învețe pe deplin. Dumnezeu nu-l va abandona datorită integrității sale.