În ceasul jertfei de seară, Ilie repară altarul lui Dumnezeu, pe care preoții lui Baal l-au năruit prin îngăduința venită din apostazia lui Israel. El nu cheamă pe nimeni din popor ca să-l ajute în lucrarea sa obositoare. Altarele lui Baal sunt toate pregătite; însă el se întoarce către altarul sfărâmat al lui Dumnezeu, care, pentru el, este mai sfânt și mai prețios decât altarele magnifice ale lui Baal, chiar și în starea de ruină deplorabilă în care se găsește acum.
Ilie respectă legământul făcut de Domnul cu poporul Său, deși aceștia au apostaziat. Cu calm și solemnitate, el repară altarul distrus, folosind douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Preoții dezamăgiți ai lui Baal, obosiți de eforturile lor frenetice și deșarte, stau în picioare sau întinși, nemișcați pe pământ, așteptând să vadă ce va face Ilie. Ei sunt plini de frică și ură față de profet pentru că a propus un test care a dezvăluit slăbiciunea lor și ineficiența dumnezeilor lor.
Cei din poporul lui Israel stau ca vrăjiți, palizi, tulburați și aproape lipsiți de suflare din cauza unei frici pline de respect, când Ilie face apel la Iehova, Creatorul cerurilor și al pământului. Poporul a fost martor la frenezia fanatică și irațională a profeților lui Baal. În contrast cu aceasta, ei au acum privilegiul să observe comportamentul calm, care inspiră o teamă sfântă, al lui Ilie. El le reamintește israeliților decăderea lor, care a trezit mânia lui Dumnezeu împotriva lor, și apoi le cere să-și smerească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul Său să poată fi îndepărtat de la ei. Ahab și preoții lui idolatri se uită cu uimire, amestecată cu spaimă. Ei așteaptă rezultatul într-o liniște solemnă.
După ce victima este așezată pe altar, el poruncește poporului să toarne din belșug apă asupra jertfei și altarului și să umple și șanțul care înconjoară altarul. Apoi se pleacă într-o atitudine de profund respect înaintea Dumnezeului celui nevăzut, își ridică mâinile către cer și înalță cu calm o rugăciune simplă, care nu este însoțită de gesturi violente sau de contorsiuni ale corpului. Nici un strigăt nu răsună de pe înălțimile Carmelului. O tăcere solemnă, care este îngrozitoare pentru preoții lui Baal, se așterne asupra tuturor. În rugăciunile lui, Ilie nu se folosește de expresii extravagante. El se roagă lui Iehova ca și cum El este aproape, martor la întreaga scenă, auzind rugăciunea lui sinceră, fierbinte și cu toate acestea simplă. Preoții lui Baal au țipat, au spumegat, au sărit și s-au rugat foarte mult timp, de dimineața până aproape seara. Rugăciunea lui Ilie este foarte scurtă, serioasă, respectuoasă și sinceră. De îndată ce este rostită acea rugăciune, limbi de foc coboară din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strălucitor, aprinzând lemnul pentru jertfă și mistuind victima, făcând să dispară apa din șanț și arzând chiar și pietrele altarului. Strălucirea acestei străfulgerări luminează muntele și este dureroasă pentru ochii mulțimii. Oamenii din împărăția lui Israel care nu se află în adunarea de pe munte îi privesc cu interes pe cei strânși acolo. Când focul coboară, ei sunt martori la acest lucru și sunt uimiți de această priveliște. Pare a fi stâlpul de foc de la Marea Roșie, stâlp care i-a despărțit noaptea pe copiii lui Israel de oștirea egipteană.
-285-
Poporul de pe munte se prosternează cu groază și respect profund înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Ei nu pot privi focul mistuitor și strălucitor trimis din cer. Se tem că, în apostazia și păcatele lor, vor fi mistuiți și strigă toți într-un glas, care răsună peste munți și ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilă claritate: “Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Israelul este în sfârșit trezit și neamăgit. Ei își văd păcatul și cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu. Mânia lor se aprinde împotriva profeților lui Baal. Îngroziți, Ahab și preoții lui Baal sunt martorii minunatei desfășurări a puterii lui Iehova. Se aude din nou vocea lui Ilie, poruncind poporului un lucru înspăimântător: “Puneți mâna pe proorocii lui Baal; nici unul să nu scape”. Poporul este gata să se supună cuvântului său. Ei îi prind pe profeții falși care i-au amăgit și îi aduc la pârâul Chișonului, iar acolo, cu propria lui mână, Ilie îi înjunghie pe acești preoți idolatri.
-286-
O dată împlinite judecățile lui Dumnezeu asupra preoților falși, o dată ce poporul și-a mărturisit păcatele și L-a recunoscut pe Dumnezeul părinților lui, urmează acum ca blestemul pustiitor al lui Dumnezeu să fie retras, iar El să-și reînnoiască binecuvântările pentru poporul Său și să reîmprospăteze pământul cu rouă și ploaie.
Ilie i se adresează lui Ahab: “Suie-te de mănâncă și bea; căci se aude vuiet de ploaie.” În timp ce Ahab s-a dus să se ospăteze, Ilie a urcat de la locul jertfei celei înfricoșătoare pe vârful muntelui Carmel, pentru a se ruga. Lucrarea sa de a-i înjunghia pe preoții păgâni nu-l descalificase pentru înălțarea solemnă a rugăciunii. El împlinise voia lui Dumnezeu. După ce făcuse, ca unealtă a lui Dumnezeu, tot ceea ce fusese în stare pentru a îndepărta cauza apostaziei lui Israel, înjunghiindu-i pe preoții idolatri, nu mai putea face nimic. Atunci el mijlocește pentru Israelul păcătos, apostaziat. În poziția cea mai dureroasă, cu fața plecată între genunchi, Îl imploră cu cea mai mare stăruință pe Dumnezeu ca să trimită ploaie. De șase ori la rând își trimite slujitorul pentru a vedea dacă există vreun semn că Dumnezeu a auzit rugăciunea sa. El nu devine nerăbdător și credința nu îl părăsește pentru că Domnul nu-i dă imediat dovada că rugăciunea i-a fost ascultată. Continuă în rugăciune serioasă, trimițându-și slujitorul de șapte ori ca să vadă dacă Dumnezeu a binevoit să-i dea un semn. Slujitorul se întoarce a șasea oară, după ce a scrutat marea, aducând înștiințarea descurajantă că nu există nici urmă de nor care să se formeze pe cerul arămiu. A șaptea oară, el îi spune lui Ilie că se poate vedea un norișor, cam cât o palmă de om. Acest lucru este de ajuns pentru a nutri credința lui Ilie. El nu așteaptă ca cerul să se întunece ca să fie sigur. În acest norișor care se înfiripă, credința sa aude sunetul ploii abundente. Faptele lui sunt după credința sa. El îi trimite o solie lui Ahab, prin slujitorul său: “Înhamă și coboară-te, ca să nu te oprească ploaia.”
-287-
Umilința lui Ilie
În acest punct, Ilie a acționat după credința sa. Nu a așteptat să vadă. “Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car și a plecat la Izreel. și mâna Domnului era peste Ilie, care și-a încins mijlocul și a alergat înaintea lui Ahab, până la intrarea în Izreel.”
Ilie trecuse în ziua aceea printr-o surescitare și o muncă grea; însă Duhul Domnului a venit asupra lui pentru că fusese ascultător și împlinise voia Sa, executându-i pe preoții idolatri. Unii se vor grăbi să spună: Ce om dur și crud trebuie să fi fost Ilie! Oricine apără onoarea lui Dumnezeu cu orice risc își va aduce critica și condamnarea asupra lui din partea multora.
Ploaia începu să cadă. Era noapte și ploaia orbitoare îl împiedica pe Ahab să vadă pe unde merge. Ilie, întărit de Duhul și puterea lui Dumnezeu, și-a strâns veșmântul aspru în jurul corpului și a alergat înaintea carului lui Ahab, călăuzindu-l până la intrarea în cetate. Profetul lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab, înaintea poporului său. Îi înjunghiase preoții idolatri, iar acum dorea să-i arate lui Israel că îl recunoaște pe Ahab ca împărat al său. Ca act de cinste deosebită, el i-a călăuzit carul, alergând înaintea acestuia până la poarta cetății.
Aici este o lecție pentru tinerii care mărturisesc că sunt servi ai lui Dumnezeu, că duc solia Sa, dar care, după părerea lor, se cred înălțați. Ei nu pot găsi în experiența lor nimic vrednic de remarcat, așa cum putea găsi Ilie, și se simt, cu toate acestea, deasupra împlinirii îndatoririlor care par pentru ei înjositoare. Ei nu se pot coborî de la demnitatea lor pastorală pentru o slujire folositoare, temându-se că vor face lucrarea unui rob. Toți aceștia ar trebui să învețe din exemplul lui Ilie. Cuvântul său a zăvorât comorile cerului, roua și ploaia, pământul fiind lipsit de ele timp de trei ani. Numai cuvântul lui era cheia care putea descuia cerul și aduce căderile de ploaie. El a fost onorat de Dumnezeu când și-a înălțat rugăciunea simplă în prezența împăratului și a miilor lui Israel, răspunzând la aceasta prin flăcările care au străfulgerat din cer și au aprins focul de pe altarul de jertfă. Mâna sa a împlinit judecata lui Dumnezeu, înjunghiind opt sute cincizeci de preoți ai lui Baal; și totuși, după munca istovitoare și triumful răsunător al zilei, el, care putea aduce norii și coborî ploaia și focul din cer, era dispus să împlinească slujba unui simplu serv și să alerge înaintea carului lui Ahab, în întuneric, pe ploaie și vânt, pentru a-i sluji suveranului pe care nu se temuse să-l mustre în față pentru păcatele și crimele lui. Împăratul trecu de porți. Ilie se înfășură în mantia sa și se așeză pe pământul gol.