Mărturii pentru Comunitate Vol. 8 pp. 329-335 Ziua 447

Share this post:

Marea noastră nevoie

Marea noastră nevoie este să-L cunoaștem pe Dumnezeu, Cel care lucrează transformarea caracterului. Dacă împlinim planul Său, atunci în viața noastră trebuie să se vadă o descoperire a lui Dumnezeu, care să corespundă învățăturii Cuvântului Său. Experiența lui Enoh și a lui Ioan Botezătorul înfățișează experiența care ar trebui să fie a noastră. Trebuie să studiem mai mult viața acestor oameni — a aceluia care a fost mutat la cer fără să vadă moartea și a aceluia care, înainte de prima venire a lui Hristos, a fost chemat pentru a pregăti calea Domnului, pentru a face drepte cărările Lui.

Experiența lui Enoh

Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și a născut un fiu; după aceea, el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. În timpul primilor lui ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu, se temuse de El și păzise poruncile Lui. Însă, după nașterea primului său fiu, el a atins o experiență mai înaltă, a ajuns într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Când a văzut iubirea copilului față de tatăl său, încrederea lui copilărească în ocrotirea sa, când a simțit prețioasa și atrăgătoarea duioșie a inimii lui pentru primul său fiu, el a primit o prețioasă învățătură cu privire la minunata iubire a lui Dumnezeu față de om, dăruindu-L pe Fiul Său, și la încrederea pe care copiii lui Dumnezeu o pot avea în cerescul lor Tată. Iubirea infinită și de nepătruns a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit subiectul meditațiilor lui, zi și noapte. Cu toată ardoarea sufletului său, el a căutat să dezvăluie această iubire celor în mijlocul cărora trăia.

Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu nu a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle vieții sale zilnice. El nu a ajuns un pustnic, izolându-se cu totul de lume; căci el avea de săvârșit o lucrare în lume. În familie și în legăturile cu oamenii, ca soț și tată, ca prieten, ca cetățean, el era neclintitul, neabătutul slujitor al lui Dumnezeu.

-330-

O dată cu scurgerea secolelor, credința sa a devenit mai puternică, iubirea sa a devenit mai arzătoare. Pentru el, rugăciunea era ca și respirația sufletului. El trăia în atmosfera cerului.

Când i-au fost dezvăluite scenele viitorului, Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, ducând solia lui Dumnezeu la toți cei care erau dispuși să ia aminte la cuvintele de avertizare. În locul unde Cain căutase să fugă de prezența divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscut scenele minunate ce au trecut pe dinaintea ochilor lui. “Iată”, declara el, “că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut.” (Iuda 14.15.)

Puterea lui Dumnezeu, care lucra prin servul Său, era simțită de cei care ascultau. Unii au luat aminte la avertizare și s-au lepădat de păcatele lor; însă marea mulțime și-a bătut joc de avertizarea solemnă. Slujitorii lui Dumnezeu au de dus lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare și ea va fi primită la fel — cu necredință și batjocură.

Cu trecerea anilor, mai mult și tot mai mult s-a adâncit șuvoiul nelegiuirii omenești, negri și tot mai negri s-au adunat norii judecății divine. Totuși, Enoh, martorul credinței, s-a ținut pe drumul său, avertizând, stăruind și dând învățături, străduindu-se să dea înapoi șuvoiul de nelegiuire și să oprească trăsnetele răzbunării.

Oamenii din acea generație își băteau joc de nebunia lui, fiindcă el nu căuta să adune aur și argint sau să-și strângă pământuri. Dar inima lui Enoh era după comori veșnice. El a privit spre cetatea cea sfântă. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Cu cât era mai mare nelegiuirea existentă, cu atât mai aprins era dorul lui după căminul lui Dumnezeu. Deși încă pe pământ, totuși, prin credință, el locuia în Împărăția luminii.

-331-

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8.) Timp de trei sute de ani, Enoh căutase curăția de inimă, spre a putea fi în armonie cu cerul. Timp de trei secole umblase cu Dumnezeu. Zi de zi, dorise după o mai strânsă unire; comuniunea devenise mai apropiată și tot mai apropiată, până ce Dumnezeu l-a luat la Sine. El stătuse în pragul lumii veșnice, numai la un pas între el și țara fericirii; și iată că porțile se deschid, umblarea cu Dumnezeu, atât de îndelung exersată pe pământ, continuă, și el trece prin porțile cetății sfinte — primul dintre oameni care intră acolo.

“Prin credință, a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” (Evrei 11, 5.)

Dumnezeu ne cheamă și pe noi la o asemenea comuniune. Sfințenia de caracter a celor care vor fi mântuiți dintre oameni la a doua venire a Domnului trebuie să fie ca aceea a lui Enoh.

Experiența lui Ioan Botezătorul

Ioan Botezătorul a fost învățat de Dumnezeu în timpul viețuirii lui în pustie. El a cercetat descoperirile lui Dumnezeu din natură. Sub îndrumarea Spiritului divin, el a cercetat sulurile profeților. Zi și noapte, Hristos a fost studiul lui, până ce mintea, inima și sufletul au fost pline de glorioasa viziune.

El a privit la Împărat, în toată frumusețea Sa, și s-a pierdut din vedere pe sine. El a privit măreția sfințeniei și s-a recunoscut ca nedestoinic și nedemn. El avea să facă cunoscută solia lui Dumnezeu. El urma să stea în puterea și neprihănirea lui Dumnezeu. El era gata să pornească, în calitate de sol al cerului, neînfricat de tot ce e omenesc, deoarece el văzuse Divinitatea. El putea sta neînfricat înaintea monarhilor pământești, deoarece se plecase cu tremur înaintea Împăratului împăraților.

-332-

Ioan și-a vestit solia fără argumente meșteșugit aranjate sau teorii meșteșugit ticluite. Impunător și neclintit, totuși plin de nădejde, glasul său se auzea din pustie: “Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.” (Matei 5, 2.) El a mișcat poporul cu o putere nouă, neobișnuită. Întreaga națiune a fost zguduită. Mulțimi se îngrămădeau în pustie.

Țăranii neînvățați și pescarii de prin locurile învecinate; ostașii romani din cazărmile lui Irod; căpetenii cu săbiile la cingătoare, gata să înăbușe orice ar părea răzvrătire; hrăpăreții strângători de biruri, de la barăcile lor; preoții cu filacterii din Sinedriu — toți ascultau ca vrăjiți și toți, chiar și fariseul și saducheul, cei reci, insensibili, și batjocoritorii plecau cu batjocura înghețată pe buze, tăiați în inimă de simțământul păcatelor lor. Din palatul său, Irod a auzit solia. Și stăpânitorul cel mândru și învârtoșat de păcat a tremurat la chemarea la pocăință.

În veacul acesta, chiar înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, trebuie să fie făcută o lucrare ca a lui Ioan. Dumnezeu îi caută pe acei bărbați care vor să pregătească un popor care să stea în ziua cea mare a Domnului. Solia dinaintea lucrării publice a lui Hristos era: “Pocăiți-vă, vameși și păcătoși, pocăiți-vă farisei și saduchei, pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape.” (Matei 3, 2.) Ca popor, care credem în apropiata revenire a lui Hristos, noi avem de dus o solie: “Pregătește-te să întâlnești pe Dumnezeul tău.” (Amos 4, 12.) Solia noastră trebuie să fie la fel de directă ca și a lui Ioan. El îi mustra pe regi pentru nelegiuirea lor. Cu toate că viața îi era în primejdie, el nu se dădea în lături de la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Și lucrarea pe care o avem de făcut în acest veac trebuie săvârșită cu aceeași credincioșie.

-333-

Spre a da o solie ca cea dată de Ioan, noi trebuie să avem o experiență spirituală ca a lui. Aceeași lucrare trebuie să se săvârșească în noi. Noi trebuie să-L primim pe Dumnezeu și, primindu-L pe El, să ne pierdem din vedere pe noi.

Din fire, Ioan avea defecte și slăbiciuni ca și alți oameni; însă atingerea iubirii divine îl transformase. Când, după începerea lucrării lui Hristos, ucenicii lui Ioan au venit la el cu plângerea că toți oamenii se duceau după noul Învățător, Ioan a dovedit cât de limpede înțelege el legătura Sa cu Mesia și cât de bucuros Îi spune el bun venit Celui pentru care pregătise calea.

“Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer”, zice el. “Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: ‘Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui’. Cine are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui, și această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.” (Ioan 3, 27-30.)

Privind în credință la Răscumpărătorul, Ioan se ridicase la înălțimea lepădării de sine. El nu căuta să-i atragă pe oameni la sine, ci să le înalțe gândurile mai sus, și tot mai sus, până ce se vor fixa asupra Mielului lui Dumnezeu. El personal nu fusese decât un glas, un strigăt în pustie. Acum, cu bucurie, el acceptă tăcerea și întunericul, pentru ca ochii tuturor să poată fi îndreptați spre Lumina vieții.

Cei care sunt credincioși chemării lor, ca soli pentru Dumnezeu, nu vor căuta onoarea pentru ei. Iubirea de sine va fi absorbită de iubirea pentru Hristos. Ei vor recunoaște că lucrarea lor constă în a vesti ca și Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Ei Îl vor înălța pe Isus și cu El va fi înălțată și omenirea. “Așa vorbește Cel Prea Înalt, a Cărui locuință este veșnică, și al Cărui Nume este sfânt. ‘Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite’.” (Isaia 57, 15.)

-334-

Sufletul profetului, golit de eu, era plin cu lumina Celui Divin. În cuvintele care erau aproape o copie a cuvintelor lui Hristos, el dădea mărturie despre slava Mântuitorului. “Cel ce vine din cer”, spunea el, “este mai pe sus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai pe sus de toți Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.” (Ioan 3, 31-34.)

De această slavă a lui Hristos urmează a se împărtăși toți urmașii Săi. Mântuitorul putea spune: “Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5, 30.) Iar Ioan declara: “Tatăl nu-I dă Duhul cu măsură”. La fel e și cu urmașii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem dispuși să fim goliți de eu. Putem să înțelegem caracterul lui Dumnezeu, și să-L primim pe Hristos prin credință, numai când consimțim să facem fiecare gând rob ascultării de Hristos. Tuturor celor care fac aceasta, Duhul Sfânt le este dat fără măsură. În Hristos “locuiește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El.” (Coloseni 2, 9.10.)

-335-

Promisiunile lui Dumnezeu

Tuturor celor care sunt dispuși să-și umilească eul, le sunt date făgăduințele lui Dumnezeu.

“Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea, și voi chema Numele Domnului înaintea ta.” (Exod 33, 19.)

“Cheamă-Mă și-ți voi răspunde; și îți voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoști.” (Ieremia 33, 3.)

“Mai mult decât cerem sau gândim noi”, ni se va da “un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui”, ca “să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea, și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3,20; 1,17; 3,18.19.)

Aceasta este cunoștința pe care ne invită Dumnezeu s-o primim și, față de care, oricare alta este deșertăciune și nimicnicie.

Share this post:

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment