O lucrare neglijată
În parabola samariteanului milos, preotul și levitul priveau la omul nenorocit, care fusese jefuit și rănit, dar nu li se părea ceva de dorit să-l ajute pe acela care, deoarece era neajutorat și părăsit, avea cea mai mare nevoie de ajutor. Preotul și levitul îi reprezintă pe mulți, foarte mulți din Battle Creek.
Multe suflete pot fi salvate, dacă Câmpurile Sudice pot avea măcar o mică parte din mijloacele cheltuite atât de risipitor în Battle Creek pentru a face lucrurile mai comode.
Moștenirea Domnului a fost în mod straniu neglijată, iar Dumnezeu va judeca pe poporul Său pentru lucrul acesta. Mândria și dorința de etalare sunt satisfăcute prin acumularea de avantaje, în timp ce câmpurile noi rămân neatinse. Mustrarea lui Dumnezeu este asupra administratorilor, pentru părtinirea lor și pentru egoista însușire a bunurilor Sale.
Ceva s-a făcut în câmpurile străine, și ceva s-a făcut în misiunile din patrie; dar mult prea mult teritoriu a rămas nelucrat. Lucrarea e prea mult centralizată. Interesele din Battle Creek au crescut peste măsură de mult și aceasta înseamnă că alte porțiuni ale câmpului sunt jefuite de înlesnirile pe care ar fi trebuit să le aibă. Pregătirile mereu tot mai mari în înălțarea și dezvoltarea clădirilor, care au chemat și au reținut la un loc atât de mulți în Battle Creek, nu sunt în acord cu planul lui Dumnezeu, ci în directă contradicție cu planul Lui.
S-a susținut că erau mari avantaje în a avea atât de multe instituții într-o strânsă legătură unele cu altele; că ele vor fi o putere unele pentru altele și că se putea veni în ajutorul acelora care căutau educație și ocupație. Aceasta e după judecata omenească; se va admite că, din punct de vedere omenesc, se pot obține multe avantaje prin îngrămădirea atât de multor bunuri la Battle Creek; dar e nevoie ca viziunea să fie extinsă.
-60-
Acestea ar trebui fărâmițate în multe părți, cu scopul ca lucrarea să poată începe în orașe care va fi nevoie să devină centre de interes. Ar trebui să se înalțe clădiri și să se concentreze răspunderi în multe localități, care acum sunt jefuite de un bine vital și spiritual, pentru ca să se sporească ceea ce deja este un surplus în Battle Creek. Domnul nu e proslăvit prin această administrare din partea acelora care sunt în locuri de răspundere. “Pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr.” “Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Habacuc 2, 14; Ioan 17, 3.)
Mântuirea păgânilor a fost de multă vreme considerată o problemă care să angajeze interesul creștinilor și nu e decât drept a li se aduce lumină în limitele lor întunecate. Dar lucrarea misionară internă e tot atât de mult necesară. Păgânii sunt aduși chiar la ușile noastre. Ignoranța idolatră este chiar în cuprinsul umbrei căminelor noastre. Se face ceva pentru negri, dar e aproape nimic în comparație cu ceea ce primesc alții, care deja cunosc adevărul, care au avut nenumărate ocazii, dar care nu și-au apreciat nici pe jumătate avantajele. Să le fie prezentată iubirea lui Isus acelora care nu cunosc adevărul, și ea va lucra la transformarea caracterului, asemenea aluatului.
Ce facem noi pentru Câmpul Sudic? Am așteptat cu multă nerăbdare să văd dacă se pune în aplicare vreun plan pentru răscumpărarea păcătoasei neglijări a acestui câmp, dar nu văd nici o propunere și nici o hotărâre de a se face ceva. Poate s-a plănuit ceva ce eu nu am văzut. Nădăjduiesc că e așa și-L laud pe Domnul dacă e așa. Dar, cu toate că de ani de zile ne-a fost înfățișată datoria în mod cât se poate de hotărât, totuși Câmpul Sudic a fost atins de-abia cu vârful degetelor. Acum mă simt adânc stăpânită de gândul ca din nou să aduc în fața voastră această parte neglijată a viei Domnului. Problema aceasta mi-a fost adusă în față de repetate ori. Am fost trezită în timpul nopții și mi s-a poruncit: Scrie cele ce ți-au fost descoperite, fie că oamenii vor asculta, fie că se vor reține.
-61-
Duhul Sfânt în școlile noastre
Cooranbong, N. S. W.,
10 mai, 1896
Vă invit pe voi, care trăiți chiar în inima lucrării, să revizuiți experiențele anilor și să vedeți dacă vi se poate spune pe bună dreptate cuvântul “bine”. Îi invit pe profesorii din școlile noastre să se cerceteze cu grijă și cu rugăciune: Am vegheat eu personal pentru propriul meu suflet, ca unul care conlucrează cu Dumnezeu pentru curățirea lui de orice păcat și pentru deplina lui sfințire? Puteți voi ca, prin cuvânt și exemplu, să-i învățați pe tineri sfințirea prin adevăr, în vederea sfințeniei?
Nu v-ați înfricoșat voi de Duhul Sfânt? Uneori, Duhul a venit cu autoritate, pătrunzând pretutindeni în școala de la Battle Creek, precum și în școlile din alte locuri. I-ați recunoscut voi prezența? I-ați acordat voi onoarea datorată unui Sol Ceresc? Când se părea că Duhul Se lupta cu tineretul, ați zis voi: “Să lăsăm studiul, căci se simte că avem printre noi un Oaspete Ceresc. Să-L proslăvim și să-L onorăm pe Dumnezeu!”? V-ați plecat voi cu inima smerită la rugăciune cu elevii voștri, rugându-vă călduros să puteți primi binecuvântarea pe care vi-o prezintă Domnul?
Marele Învățător era printre voi. L-ați onorat? A fost El un străin pentru unii educatori? A fost nevoie să fie chemat cineva cu presupusă autoritate ca să-I ureze bun venit sau să-L respingă pe acel Sol venit din cer? Deși nevăzut, prezența Lui era simțită printre voi. Dar nu s-a exprimat gândul că în școală timpul trebuie consacrat studiului și că este un timp pentru orice lucru, ca și cum orele devotate studiilor obișnuite erau prea prețioase pentru a fi lăsate la o parte în vederea lucrării Solului Ceresc?
-62-
Dacă în vreun fel oarecare ați pus piedici Duhului Sfânt sau L-ați respins, vă rog să vă pocăiți cât mai repede cu putință. Dacă vreunii dintre profesorii noștri n-au deschis ușa Duhului lui Dumnezeu, ci au închis-o și au încuiat-o, îi îndemn călduros să descuie ușa și să se roage stăruitor: “Rămâi cu mine!” Atunci când Duhul Sfânt Își descoperă prezența în sălile voastre de clasă, spuneți-le elevilor voștri: “Domnul ne atrage atenția că El are astăzi pentru noi o lecție de însemnătate cerească, mult mai importantă decât lecțiile noastre obișnuite. Să ascultăm și să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu și să-L căutăm cu toată inima.”
Dați-mi voie să spun ceea ce știu despre Oaspetele Ceresc. Duhul Sfânt Se purta pe deasupra tinerilor în timpul orelor de clasă; dar unele inimi erau atât de reci și de întunecate, încât nu aveau dorința după prezența Duhului, și lumina lui Dumnezeu s-a retras. Vizitatorul acela ceresc ar fi deschis mintea tuturor, ar fi dat înțelepciune și știință în toate ramurile de studiu care puteau fi folosite spre slava lui Dumnezeu. Solul Domnului venise pentru a convinge de păcat și pentru a înmuia inimile asprite de îndelunga înstrăinare de Dumnezeu. El venise pentru a descoperi marea iubire cu care Dumnezeu i-a iubit pe acei tineri. Ei sunt moștenirea lui Dumnezeu, și educatorii au nevoie de o “educație superioară” înainte de a fi calificați ca profesori și călăuză a tineretului.
S-ar putea ca profesorul să știe multe cu privire la universul fizic; s-ar putea să știe totul cu privire la structura viețuitoarelor, toate invențiile în arta mecanică, toate descoperirile științei naturale; dar nu poate fi considerat un om educat decât dacă are cunoștința singurului Dumnezeu adevărat și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Un principiu de origine divină trebuie să stăpânească purtarea noastră și să ne lege de Dumnezeu. Aceasta nu va fi în nici un caz o piedică pentru studierea adevăratei științe. Teama de Domnul este începutul înțelepciunii, iar omul care consimte să fie modelat și fasonat după asemănarea divină este cel mai nobil specimen al lucrării lui Dumnezeu. Toți cei care trăiesc în comuniune cu Creatorul nostru vor avea o înțelegere a planului Său în crearea lor și își vor da seama că Dumnezeu îi consideră răspunzători de folosirea puterilor lor în scopul cel mai bun. Ei nu vor căuta nici să se glorifice, nici să se subaprecieze pe sine.
-63-
Voia lui Dumnezeu cu privire la noi
Cunoașterea de Dumnezeu se obține din Cuvântul Său. Cunoașterea experimentală a adevăratei evlavii, găsite în consacrarea și slujirea zilnică, asigură cea mai înaltă cultură a corpului, a minții și a sufletului. Această consacrare a tuturor puterilor noastre lui Dumnezeu previne înălțarea de sine. Dăruirea puterii divine onorează sincera noastră alergare după înțelepciune, care ne va face în stare să folosim cele mai alese facultăți ale noastre într-un chip care Îl va onora pe Dumnezeu și va aduce binecuvântare semenilor noștri. Întrucât aceste facultăți vin de la Dumnezeu și nu sunt create de la sine, ele ar trebui să fie apreciate ca talanți de la Dumnezeu pentru a fi folosiți în slujba Lui.
Însușirile minții, încredințate nouă de Cer, trebuie să fie tratate ca puteri superioare, care să cârmuiască împărăția corpului. Poftele firești și patimile trebuie să fie aduse sub controlul conștiinței și al puterilor spirituale….
Religia lui Hristos nu-l degradează niciodată pe primitor; ea nu-l face aspru sau brutal, lipsit de politețe sau îngâmfat, pătimaș sau neîndurător. Dimpotrivă, ea îi înnobilează gustul, îi sfințește judecata și-i curăță și-i înnobilează gândurile, aducându-le în robia lui Isus Hristos. Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Lui este mai înalt decât poate ajunge cel mai înalt gând omenesc. El a dat în sfânta Lui Lege o copie a caracterului Său.
-64-
Hristos este cel mai mare Învățător pe care L-a cunoscut vreodată lumea. Și care este standardul pe care El îl pune înaintea tuturor celor care cred în El? “Fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5, 48.) După cum Dumnezeu e desăvârșit în sfera Lui, așa și omul poate fi desăvârșit în sfera sa.
Idealul caracterului creștin este asemănarea cu Hristos. În fața noastră stă liberă o cărare de continuă înaintare. Avem o țintă de atins, un standard de realizat, care cuprinde în sine tot ce e bun, curat, nobil și înălțat. Trebuie să se dea pe față o continuă năzuință și un continuu progres înainte și în sus către desăvârșirea de caracter.
Pavel zice: “Eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru; uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3, 13.14.)
Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la ființele omenești, și anume sfințirea lor. Zorindu-ne pe calea noastră în sus, spre cer, fiecare însușire trebuie să fie păstrată în cea mai deplină sănătate, pregătită pentru a face un serviciu credincios. Puterile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om trebuie să fie folosite la maximum. “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Luca 10, 27.) Nu este posibil ca omul să facă lucrul acesta de la sine; el trebuie să aibă ajutor divin. Ce parte are de făcut ființa omenească? “Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur…. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12.13.)
Fără acțiunea divină, omul n-ar putea face nimic bun. Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om la pocăință, dar omul nu e în stare nici măcar să se pocăiască, afară de cazul că Duhul Sfânt lucrează asupra inimii sale. Dar Domnul dorește ca nimeni să nu aștepte până când crede că s-a pocăit și de-abia atunci să pornească spre Isus. Mântuitorul atrage continuu oamenii la pocăință; ei n-au altceva de făcut decât să se supună spre a fi atrași și inima lor se va zdrobi în pocăință.
-65-
Omului i s-a hărăzit o parte în această mare luptă pentru viața veșnică; el trebuie să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt. Se va cere o luptă pentru a răzbi prin puterile întunericului și Duhul Sfânt acționează în el realizarea acestui lucru. Dar omul nu este o ființă pasivă, pentru a fi salvat în indolență. El este chemat să-și pună la lucru fiecare mușchi și să-și exercite fiecare facultate în lupta pentru nemurire; dar Cel care asigură reușita este Dumnezeu. Nici o ființă omenească nu poate fi mântuită în lenevie. Domnul ne invită: “Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.” “Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Luca 13, 24; Matei 7, 13.14.)
Lucrând împotriva Duhului Sfânt
Îi îndemn pe elevii din școlile noastre să fie cumpătați. Frivolitatea tineretului nu e plăcută lui Dumnezeu. Sporturile și jocurile lor deschid ușa pentru un potop de ispite. Capacitățile voastre intelectuale, sunt o înzestrare de la Dumnezeu și n-ar trebui să îngăduiți ca gândurile voastre să fie ieftine și de rând. Un caracter format în armonie cu preceptele Cuvântului lui Dumnezeu va da pe față principii statornice și aspirații curate și nobile. Când Duhul Sfânt conlucrează cu puterile minții omenești, rezultatele sigure sunt imbolduri înalte și sfinte.
Dumnezeu vede ceea ce ochii orbi ai educatorilor nu pot să discearnă, și anume că imoralitatea de orice fel și de orice treaptă caută să predomine, lucrând împotriva manifestărilor puterii Duhului Sfânt. Un limbaj vulgar și idei ieftine, stricate, sunt țesute în structura caracterului.
-66-
Întâlniri, urmărind plăceri frivole și lumești, adunări pentru mâncat, băut și cântat sunt însuflețite de un duh care e de jos. Ele sunt o închinare adusă Satanei. Manifestările în întrecerile cicliste sunt o ofensă pentru Dumnezeu. Mânia Lui este aprinsă împotriva celor care fac astfel de lucruri. În astfel de plăceri, mintea este îndobitocită, chiar ca prin folosirea de băuturi alcoolice. Se deschide ușa pentru asocieri vulgare. Gândurile, lăsate să alerge pe căi joase, pervertesc în curând toate puterile ființei. Ca și Israelul de pe vremuri, iubitorii de plăceri mănâncă și beau și se scoală să joace. Se văd aici veselie și chef, râsete și voie bună. În toate acestea, tineretul urmează exemplul autorilor cărților puse în mâna lor pentru studiu. Răul cel mai mare dintre toate este efectul permanent pe care aceste lucruri îl au asupra caracterului.
Cei care conduc aceste lucruri aduc asupra lucrării o pată ce nu se poate șterge ușor. Ei își rănesc propriile lor suflete și vor purta toată viața cicatricele. Săvârșitorul de rele poate că își vede păcatele și se pocăiește; poate că Dumnezeu îl va ierta pe vinovat, dar puterile de discernământ, care ar fi trebuit păstrate pururea agere și sensibile, pentru a putea face deosebire între cele sacre și cele de rând, sunt în mare parte distruse. Prea adesea, planuri și imaginații omenești sunt primite ca fiind divine. Unele suflete vor lucra în orbie și nesimțire, gata de a cultiva sentimente ieftine, de rând și chiar infidele, în timp ce se ridică împotriva demonstrațiilor Duhului Sfânt.
Îndepărtarea de calea cea dreaptă
Cooranbong, N. S. W.,
12 ianuarie 1898
Mă bucur că Domnul, în îndurarea Lui, cercetează din nou biserica. Inima mea tremură când mă gândesc la multele dăți când a venit înăuntru, iar Duhul Său Sfânt a lucrat în biserică; dar, după ce efectul imediat a trecut, îndurătoarele lucrări ale lui Dumnezeu au fost date uitării. Mândrie și nepăsare spirituală e ceea ce s-a scris în cărțile din ceruri. Aceia care au fost cercetați de bogăția milei și îndurării a lui Dumnezeu L-au dezonorat pe Răscumpărătorul prin necredința lor….
-67-
Mântuitorul v-a vizitat adesea în Battle Creek. Tot atât de adevărat cum a mers pe ulițele Ierusalimului, dorind să sufle suflul vieții spirituale în inima celor descurajați și gata să moară, a venit și la voi. Orașele care au fost atât de mult binecuvântate prin prezența, iertarea și darurile Lui de vindecare, L-au lepădat; și o dovadă tot atât de mare, ba încă și mai mare, de iubire neprețuită, a fost dată în Battle Creek. N-a încărcat Hristos biserica Lui cu beneficii și binecuvântări? Nu i-a trimis El pe solii Săi cu solii de iertare și de neprihănire, pentru a fi date în dar celor care le primesc?
Ierusalimul este o preînchipuire a ceea ce va fi biserica, dacă refuză să primească și să umble în lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu. Ierusalimul a fost favorizat de Dumnezeu ca depozitar al adevărurilor sfinte. Dar locuitorii lui au sucit adevărul și au disprețuit toate stăruințele și avertizările. Ei n-au vrut să respecte sfaturile Lui. Curțile Templului au fost mânjite de mărfuri și jaf. Erau cultivate egoismul și iubirea de Mamona, invidia și cearta. Fiecare umbla după câștig din bănuțul său. Domnul Hristos S-a depărtat de ei, zicând: “Ierusalime, Ierusalime, cum să te părăsesc? De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” (Matei 23, 37.)
De aceea Hristos e întristat și plânge din cauza comunităților noastre, din cauza instituțiilor noastre de învățământ, care nu au ajuns să corespundă cerințelor lui Dumnezeu. El vine să facă cercetări în Battle Creek, care a pornit pe același drum ca Ierusalimul. Casa de editură a ajuns ca un altar spurcat, un loc de negoț și de trafic profan. A ajuns un loc unde se practică nedreptatea și frauda, unde au ajuns să domine egoismul, răutatea, invidia și supărarea. Cu toate acestea, oamenii care au fost mânați la lucrarea aceasta, pe bază de principii greșite, sunt în aparență inconștienți de felul lor rău de purtare. Când li se adresează avertizări și îndemnuri, ei zic: “Nu vorbește ea în pilde?” Cuvintele de avertizare și reproș au fost tratate ca povești imaginare.
-68-
Când a privit de pe culmea Muntelui Măslinilor, Domnul Hristos a văzut că starea aceasta de lucruri exista în fiecare biserică. Avertizările se revarsă către toți cei care umblă pe calea locuitorilor Ierusalimului, care avusese atâta lumină. Oamenii aceștia ne stau înainte ca avertizare. Lepădând avertismentele lui Dumnezeu în aceste timpuri ale noastre, oamenii repetă păcatul Ierusalimului. Domnul vede ceea ce omul nu vede și nu va vedea — rezultatul tuturor planurilor omenești la Battle Creek. El a făcut tot ce putea face Dumnezeu. El a făcut să fulgere lumina pe dinaintea ochilor poporului, pentru ca păcatele lui să nu ajungă la hotarul de unde nu se mai poate simți căința. Dar, printr-un lung șir de abateri de la dreptate și de la principiile neprihănirii, oamenii s-au așezat într-o situație de unde lumina și adevărul, dreptatea și îndurarea nu mai pot fi văzute. Purtarea aceasta a ajuns să devină o parte din însăși natura lor.
Îi invit pe toți aceia care s-au unit într-un fel de purtare care este greșită ca principii, să facă o reformă hotărâtă și după aceea să umble smeriți cu Dumnezeu….
Acestea nu sunt povești închipuite, ci adevăr curat. Întreb din nou: De care parte stați? “Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal!” (1 Împărați 18, 21.)