Mărturii pentru Comunitate Vol. 6 pp. 419-428 Ziua 380

Continuare.

-419-

A costat multă lepădare de sine, mult sacrificiu de sine, o energie de neînfrânt și multă rugăciune pentru a aduce diferitele acțiuni misionare acolo unde sunt acum. Există primejdia ca unii dintre cei care vin acum pe scena lucrării să rămână mulțumiți a fi neroditori, închipuindu-și că acum nu mai e nevoie de atât de multă tăgăduire de sine și sârguință, de atât de multă muncă grea și neplăcută, cum au avut să suporte conducătorii acestei solii; că timpurile s-au schimbat și că, întrucât acum sunt mai multe mijloace în lucrarea lui Dumnezeu, nu e necesar ca ei să se așeze în situații atât de grele, cum au avut să îndure mulți la începuturile soliei.

Dar, dacă s-ar da pe față aceeași sârguință și același sacrificiu de sine la stadiul actual al lucrării, așa cum s-a dat pe față la începuturile ei, am vedea de o sută de ori mai multe împliniri decât se realizează acum.

Dacă lucrarea trebuie să meargă mai departe pe același înalt plan de acțiune de pe care a început, atunci nu trebuie să aibă loc o cădere a resurselor morale. Mereu trebuie să aibă loc o sporire a puterilor morale. Dacă aceia care intră acum în câmp ca lucrători consideră că pot să-și slăbească eforturile, că lepădarea de sine și o strictă economie nu numai de mijloace, dar și de timp, nu sunt acum esențiale, lucrarea va da înapoi. Lucrătorii de astăzi ar trebui să aibă aceeași măsură de evlavie, energie și stăruință, pe care au avut-o conducătorii de până acum.

-420-

Lucrarea s-a extins în așa măsură, încât acum cuprinde un teritoriu mai mare, iar numărul credincioșilor a sporit. Există încă o mare lipsă, deoarece s-ar fi putut face o lucrare mai mare, dacă s-ar fi dat pe față același spirit misionar care s-a manifestat în primele zile ale lucrării. Fără de spiritul acesta, lucrătorul nu va face decât să schilodească și să desfigureze lucrarea lui Dumnezeu. De fapt, lucrarea dă înapoi, în loc să înainteze așa cum ar dori Dumnezeu să se întâmple. Numărul nostru prezent și extinderea lucrării noastre nu trebuie să fie comparate cu ce a fost de la început. Noi ar trebui să considerăm ce s-ar fi putut face dacă fiecare lucrător s-ar fi consacrat, corp, suflet și spirit, lui Dumnezeu, așa cum s-ar fi cuvenit.

Comunitățile noastre trebuie să conlucreze în lucrarea de cultivare spirituală, în speranța unei apropiate recolte. Din cauza răului din inimi și a necredinței, există multă perversitate de înfruntat, multă împotrivire față de planurile sfinte și eforturile concrete. Dar lucrarea trebuie să fie făcută. Terenul este bătătorit, dar pământul înțelenit trebuie să fie arat, semințele neprihănirii trebuie să fie semănate. Nu vă opriți, învățători iubiți ai lui Dumnezeu, ca și cum v-ați îndoi să săvârșiți o lucrare care va crește pe măsură ce o săvârșiți. Nu vă lăsați și nici nu vă descurajați. Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie. “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Aduceți-vă aminte că voi nu puteți să vă încredeți în eul personal.

Ca niciodată mai înainte, noi ar trebui să ne rugăm nu numai ca să fie trimiși lucrători în marele câmp al secerișului, ci și pentru ca să avem o concepție clară a adevărului, pentru ca atunci când vor veni solii adevărului, noi să putem accepta solia și respecta solul.

-421-

Lucrarea misionară internă

O avertizare de la biserica din Efes

Martorul adevărat se adresează bisericii din Efes, spunând: “Ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. (Apocalipsa 2, 4-5.)

La început, experiența bisericii din Efes a fost marcată prin simplitate și căldură, asemenea unui copil. Se da pe față o iubire vie, arzătoare, din inimă, pentru Hristos. Credincioșii se bucurau în iubirea de Dumnezeu, deoarece Hristos era în inima lor ca o prezență dăinuitoare. Lauda lui Dumnezeu era pe buzele lor, și atitudinea lor de recunoștință era în armonie cu mulțumirea familiei cerești.

Lumea înțelegea că ei fuseseră cu Isus. Oamenii păcătoși, care se pocăiau, care erau iertați, curățați și sfințiți, erau aduși în părtășie cu Dumnezeu prin Fiul Său. Credincioșii căutau cu râvnă să primească și să asculte fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Umpluți de iubire pentru Mântuitorul lor, ei își puneau ca cea mai înaltă țintă a lor să câștige suflete pentru El. Ei nu se gândeau să grămădească pentru ei comoara scumpă a harului lui Hristos. Ei își dădeau seama de importanța chemării lor și de solia: Pace pe pământ și între oameni bună învoire, și ardeau de dorința de a duce vestea cea bună până la cele mai îndepărtate colțuri ale pământului.

Membrii bisericii erau uniți în sentiment și acțiune. Iubirea lui Hristos era lanțul de aur care-i lega la un loc. Ei urmau să-L cunoască pe Domnul, din ce în ce mai desăvârșit, iar în viața lor se da pe față strălucire, mulțumire și pace. Cercetau pe orfan și pe văduvă în necazul lor și se țineau nepătați de lume. Socoteau că neîmplinirea acestui lucru ar fi fost o contrazicere a mărturisirii lor de credință și o tăgăduire a Mântuitorului lor.

-422-

Lucrarea era dusă în fiecare cetate. Suflete erau convertite și acestea, la rândul lor, socoteau că trebuie să vorbească despre această comoară inestimabilă. Ei nu puteau avea odihnă până când razele care le luminaseră mintea nu străluceau și asupra altora. Mulțimi de necredincioși făceau cunoștință cu motivele nădejdii creștine. Se făceau apeluri călduroase, inspirate și personale la cei păcătoși și greșiți, la cei lepădați și la aceia care, deși ziceau că cunosc adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu.

Dar, după un timp, zelul credincioșilor, iubirea lor de Dumnezeu și unul față de altul au început să piară. Răceala s-a furișat în biserică. Au început să se ivească neînțelegeri și ochii multora au fost abătuți de la a mai privi la Isus ca Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Masele care ar fi putut fi convinse și convertite, printr-o credincioasă practicare a adevărului, au fost lăsate neavertizate. Atunci, din partea Martorului Credincios, s-a adresat solia către biserica din Efes. Lipsa lor de interes pentru salvarea de suflete arată că ei pierduseră iubirea lor dintâi; deoarece nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul și puterea, fără să se pocăiască și să facă faptele dintâi, ca nu cumva, în caz contrar, sfeșnicul să le fie mutat din loc.

Nu se repetă oare această experiență a bisericii din Efes în experiența bisericii acestei generații? Cum folosește biserica de azi cunoștința pe care a primit-o despre adevărul lui Dumnezeu? Când membrii ei au văzut de prima dată harul inexprimabil al lui Dumnezeu pentru neamul omenesc decăzut, ei n-au putut să tacă. Ei au fost umpluți de dorința de a conlucra cu Dumnezeu în a da și altora binecuvântările pe care ei le primiseră. Pe măsură ce dădeau mai departe, ei primeau fără încetare. Ei creșteau în harul și cunoașterea Domnului Isus Hristos. Cum stau lucrurile azi?

-423-

Fraților și surorilor care de mult timp pretindeți a crede adevărul, vă întreb în mod individual: Au fost faptele voastre în armonie cu lumina, privilegiile și ocaziile acordate vouă de cer? Aceasta este o întrebare serioasă. Soarele neprihănirii a răsărit asupra bisericii și este datoria bisericii să strălucească. Este privilegiul fiecărui suflet de a progresa. Aceia care sunt în legătură cu Hristos vor crește în har și în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, până la statura deplină de bărbați și de femei. Dacă toți aceia care pretind a crede adevărul ar fi întrebuințat în modul cel mai bun capacitățile și ocaziile lor pentru a învăța și lucra, ei ar fi devenit puternici în Hristos. Oricare le-ar fi fost ocupația — fie că ar fi fost fermieri, mecanici, învățători sau pastori — dacă s-ar fi consacrat pe deplin lui Dumnezeu, ei ar fi devenit lucrători cu succes pentru Învățătorul ceresc.

Dar ce fac membrii bisericii, ca să poată fi numiți “împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9)? Unde vedem noi chin sufletesc? Unde vedem membri ai bisericii absorbiți de subiecte religioase, predați cu totul voii lui Dumnezeu? Unde vedem noi creștini care își dau seama de răspunderea lor de a face ca biserica să fie prosperă, un popor treaz și care să lumineze? Unde sunt aceia care nu-și restrâng și nu-și drămuiesc munca plină de iubire pentru Domnul? Răscumpărătorul nostru va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi mulțumit. Cum stau lucrurile cu aceia care se dau drept urmași ai Săi? Vor fi ei satisfăcuți când vor vedea roadele ostenelilor lor?

Pentru ce este atât de puțină credință, atât de puțină putere spirituală? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care poartă jugul și duc povara lui Hristos? Pentru ce sunt atât de puțini aceia care pot dezvălui tainele mântuirii? Pentru ce neprihănirea lui Hristos atribuită nu strălucește prin cei ce mărturisesc a fi urmașii Săi, ca o lumină în lume?

-424-

Rezultatul inactivității

Atunci când oamenii folosesc puterile lor după îndrumarea lui Dumnezeu, talentele lor vor spori, capacitatea lor va crește și ei vor avea înțelepciune cerească de a căuta și salva ce era pierdut. Dar atâta vreme cât membrii bisericii sunt nepăsători și neglijează răspunderea dată lor de Dumnezeu, de a împărtăși și altora, cum pot ei aștepta să primească comoara cerească? Când cei ce mărturisesc a fi creștini nu simt nici o povară pentru a lumina pe cei care sunt în întuneric, când încetează să mai dea și altora har și cunoștință, ei devin mai puțin pricepuți, pierd aprecierea bogăției înzestrării cerești și, neizbutind să o aprecieze ei înșiși, nu sunt în stare să-și dea seama de necesitatea de a o prezenta și altora.

Vedem comunități mari, strânse în diferite localități. Membrii lor au obținut cunoștința adevărului și mulți sunt mulțumiți să asculte cuvântul vieții fără a căuta să împărtășească și altora lumina. Ei nu-și dau seama de răspunderea ce o au pentru progresul lucrării și au puțin interes în salvarea sufletelor. Ei sunt plini de râvnă pentru cele lumești, dar nu-și aduc religia în afacerile lor. Ei spun: “Religia este religie și afacerile sunt afaceri”. Ei cred că fiecare din ele își are o sferă aparte, dar ei zic: “Lăsați-le să fie separate”.

Datorită neglijării ocaziilor și abuzării de privilegii, membrii acestor comunități nu cresc “în harul și în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. (2 Petru 3, 18.) De aceea ei sunt slabi în credință, cu deficiență în cunoștințe și copii în experiență. Ei nu sunt înrădăcinați și întemeiați în adevăr. Dacă rămân în starea aceasta, multele amăgiri ale zilelor de pe urmă cu siguranță că îi vor duce în rătăcire, deoarece ei nu vor avea discernământul spiritual pentru a face deosebire între adevăr și rătăcire.

-425-

Dumnezeu a dat slujitorilor Săi solia adevărului pe care să o proclame. Pe aceasta trebuie să o primească comunitățile și să o facă cunoscut pe orice cale cu putință, prinzând primele raze de lumină și difuzându-le mai departe. În aceasta constă marele nostru păcat. Suntem cu ani de zile în urmă. Predicatorii au căutat comoara ascunsă și au deschis caseta, lăsând pietrele prețioase ale adevărului să strălucească, dar membrii bisericii n-au făcut nici a suta parte din ceea ce Dumnezeu cere de la ei. Ce altceva putem aștepta decât decădere în viața religioasă, când poporul ascultă predică după predică și nu pune învățătura în practică? Însușirile date de Dumnezeu, dacă nu sunt întrebuințate, degenerează. Mai mult decât atât, când comunitățile sunt lăsate în inactivitate, Satana se îngrijește ca ele să aibă de lucru. El ocupă terenul și îi angajează pe membri în felurite activități care le absorb energiile, le distrug spiritualitatea și îi fac să cadă ca povară asupra comunității.

Sunt printre noi persoane care, dacă și-ar lua timp să judece, ar privi poziția lor de a nu face nimic drept neglijare păcătoasă a talentelor date lor de Dumnezeu. Fraților și surorilor, Mântuitorul nostru și toți îngerii sfinți sunt întristați din cauza împietririi inimilor voastre. Hristos și-a dat viața pentru ca să salveze suflete și, cu toate acestea, voi, care ați cunoscut iubirea lui Dumnezeu, faceți sforțări atât de slabe pentru a împărtăși binecuvântările harului Său cu aceia pentru care El a murit. O astfel de nepăsare și neglijare a datoriei este o uimire pentru îngeri. La judecată, trebuie să vă întâlniți cu sufletele pe care le-ați neglijat. În acea mare zi, voi înșivă vă veți învinui și osândi. Domnul să vă conducă acum la pocăință. Să ierte El pe poporul Său, pentru că a neglijat lucrul în via Sa, pe care i-a dat-o ca s-o lucreze.

-426-

“Adu-ți aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”. (Apocalipsa 2, 5.)

Vai, cât de puțini cunosc timpul cercetării lor! Cât de puțini sunt chiar printre aceia care pretind a crede adevărul prezent, care înțeleg semnele timpului sau prin ce vom trece noi în ultimele zile! Ne găsim astăzi sub îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; dar cât vor mai continua îngerii lui Dumnezeu să țină vânturile ca să nu bată?

În ciuda îndurării infinite a lui Dumnezeu față de noi, cât de puțini din comunitățile noastre sunt cu adevărat slujitori ai lui Hristos, umili, devotați și temători de Dumnezeu! Cât de puține inimi sunt pline de recunoștință și mulțumire, pentru că au fost chemate și onorate să îndeplinească o parte în lucrarea lui Dumnezeu, fiind părtași cu Hristos la suferințele Sale!

Astăzi, mulți dintre aceia care alcătuiesc adunările noastre sunt morți în greșeli și păcat. Ei vin și pleacă ca ușa în balamalele ei. Timp de ani de zile, ei au ascultat satisfăcuți adevărurile cele mai solemne și cele mai mișcătoare de suflet, dar nu le-au pus în practică. Din pricina aceasta, ei sunt din ce în ce tot mai puțin sensibili față de faptul că adevărul este așa de prețios. Mărturiile zguduitoare, de mustrare și avertizare, nu-i trezesc la pocăință. Cele mai dulci melodii care vin de la Dumnezeu prin buze omenești — îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos nu scot de la ei nici un răspuns de iubire și recunoștință. Deși Negustorul ceresc așează înaintea lor cele mai bogate giuvaieruri ale credinței și iubirii, deși îi invită să cumpere de la El “aur curățit prin foc”, “haine albe”, pentru ca să se îmbrace, și “alifie pentru ochi”, pentru ca să poată vedea, ei își împietresc inima împotriva Lui și nu ajung să dea încropeala lor în schimbul iubirii și al râvnei. În timp ce fac mărturisire, ei tăgăduiesc puterea evlaviei. Dacă vor continua în starea aceasta, Dumnezeu îi va lepăda. Ei se fac singuri necorespunzători pentru a fi membri ai familiei Lui.

-427-

Ținta de căpetenie — câștigarea de suflete

Noi nu trebuie să avem simțământul că lucrarea Evangheliei depinde, în principal, de slujitorul Evangheliei. Fiecărui om Dumnezeu i-a dat o lucrare de făcut în legătură cu Împărăția Sa. Oricine mărturisește Numele lui Hristos trebuie să fie un lucrător sârguincios, dezinteresat, gata să apere principiile neprihănirii. Fiecare suflet trebuie să ia parte activă la propășirea cauzei lui Dumnezeu. Oricare ne-ar fi chemarea, creștini fiind, avem de îndeplinit o lucrare, aceea de a-L face cunoscut lumii pe Hristos. Noi trebuie să fim misionari, având ca principală țintă, câștigarea de suflete la Hristos.

Dumnezeu a încredințat bisericii Sale lucrarea de difuzare a luminii și aceea de a face cunoscută solia iubirii Sale. Lucrarea noastră nu este de a osândi, nici de a învinui, ci de a atrage la Hristos, rugându-i călduros pe oameni să se împace cu Dumnezeu. Noi trebuie să îmbărbătăm sufletele, să le atragem și astfel să le câștigăm la Mântuitorul. Dacă nu avem interesul acesta, dacă reținem de la Dumnezeu servirea inimii și a vieții, noi Îl jefuim de influență, de timp, de bani și de străduințe. Dând greș în a ne face de folos semenilor noștri, Îl jefuim pe Dumnezeu de gloria care s-ar revărsa asupra lui prin convertirea de suflete.

Începeți cu cei mai apropiați

Unii care de multă vreme au mărturisit că sunt creștini, dar totuși nu au simțit nici o răspundere pentru sufletele care pier chiar în umbra locuințelor lor, gândesc poate că au o lucrare de făcut în țări străine. Dar unde este dovada pregătirii lor pentru o astfel de lucrare? În ce au dovedit ei o povară pentru suflete? Persoanele acestea au nevoie ca mai întâi să fie învățate și disciplinate în patrie. Adevărata credință și iubire pentru Hristos va crea în ei dorința călduroasă de a salva suflete, chiar în patrie. Ei vor pune la lucru orice putere spirituală pentru a lucra împreună cu Hristos, învățând blândețea și smerenia Lui. Atunci, dacă dorința lui Dumnezeu ar fi ca ei să meargă în țări străine, vor fi pregătiți.

-428-

Aceia care doresc să lucreze pentru Dumnezeu trebuie să înceapă de acasă, din propria lor gospodărie, din vecinătatea lor, printre prietenii lor. Aici ei vor găsi un câmp misionar favorabil. Această lucrare misionară internă este o punere la probă, dând pe față abilitatea sau inabilitatea lor de slujire într-un câmp mai întins.

Exemplul lui Filip și Natanael

Cazul lui Filip și Natanael este un exemplu de adevărată lucrare misionară internă. Filip Îl văzuse pe Isus și era convins că El era Mesia. În bucuria lui, el dorea ca și prietenii lui să afle vestea cea bună. El dorea ca adevărul care îi adusese atâta mângâiere să fie împărtășit și de Natanael. Adevăratul har, găsindu-se în inimă, se va da pe față, răspândindu-se. Filip s-a dus să-l caute pe Natanael și, când l-a strigat, Natanael a răspuns din locul lui de rugăciune, de sub smochin. Natanael nu avusese prilejul să asculte cuvintele lui Isus, dar fusese atras către El în spirit. El dorea lumină, și în clipa aceea se ruga în mod sincer pentru ea. Filip a spus cu bucurie: “Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege și prooroci: pe Isus din Nazaret”. (Ioan 1, 45.) La invitația lui Filip, Natanael a căutat și L-a aflat pe Mântuitorul și, la rândul său, s-a alăturat lucrării de câștigare de suflete la Hristos.

Unul dintre mijloacele cele mai cu succes în a transmite lumina este efortul particular și personal. În cercul familiei, la gura sobei vecinului, la patul celui bolnav, în liniște, puteți citi Scripturile și rosti un cuvânt despre Isus și adevăr. În felul acesta, puteți semăna semințe prețioase, care vor răsări și vor aduce roadă.

Posted in

Tatiana Patrasco

Leave a Comment