-269-
Lăcomia în poporul lui Dumnezeu
Am văzut că mulți dintre cei ce mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu își însușesc spre propria lor folosință mijloacele pe care li le-a încredințat Domnul și care ar trebui să intre în vistieria Sa. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu de zecimi și daruri. Ei ascund și rețin mijloace spre răul lor. Aduc slăbiciunea și sărăcia asupra propriilor persoane și întunericul asupra bisericii, din cauza lăcomiei lor, prefăcătoriei și faptului că Îl jefuiesc pe Dumnezeu de zecimi și daruri.
Am văzut că multe suflete se vor cufunda în întuneric din pricina lăcomiei lor. Mărturia clară și fără ocolișuri trebuie să lucreze în biserică sau blestemul lui Dumnezeu va rămâne asupra poporului tot atât de sigur cum a rămas asupra vechiului Israel din cauza păcatelor sale. Dumnezeu Își trage la răspundere poporul, ca întreg, pentru păcatele care există în indivizii din mijlocul lui. Dacă aceia care conduc biserica neglijează să caute cu stăruință păcatele care aduc neplăcerea lui Dumnezeu asupra acesteia, ei devin răspunzători pentru aceste păcate. Însă a ne ocupa de mintea oamenilor este lucrarea cea mai frumoasă în care s-a angajat vreodată cineva. Nu toți sunt potriviți să-i corecteze pe cei greșiți. Nu au toți înțelepciunea de a lucra cu dreptate și de a iubi îndurarea în același timp. Nu au dispoziția să vadă necesitatea de a împleti iubirea și compasiunea gingașă cu mustrările pline de credincioșie. Unii au tot timpul o severitate inutilă și nu simt necesitatea respectării poruncii apostolului: “Aveți milă de cei care nu sunt de acord; iar pe alții scăpați-i cu frică, smulgându-i din foc”.
-270-
Sunt mulți care nu au înțelepciunea lui Iosua și nici vreo datorie specială de a scoate la iveală relele și de a lua imediat măsuri cu privire la păcatele existente în mijlocul poporului. Astfel de persoane să nu-i împiedice pe aceia care au asupra lor povara acestei lucrări; să nu stea în calea celor care au de împlinit această îndatorire. Unii își fac obiceiul de a ridica semne de întrebare, de a se îndoi și de a căuta vină pentru că alții fac lucrarea pe care Domnul nu le-a dat-o lor. Aceștia stau chiar în cale, pentru a-i împiedica pe cei asupra cărora Dumnezeu a pus povara mustrării și îndreptării păcatelor nebiruite, pentru ca dezaprobarea Lui să poată fi îndepărtată de la poporul Său. Dacă ar exista printre noi un caz asemănător cu al lui Acan, s-ar găsi mulți care să-i acuze pe cei care ar juca rolul lui Iosua, acela de a-l descoperi pe cel greșit, că au un spirit răutăcios și defăimător. Cu Dumnezeu nu te poți juca, iar avertismentele Sale nu pot fi nesocotite cu nerușinare de către un popor stricat.
Mi s-a arătat că modul de mărturisire folosit de Acan este similar cu mărturisirile pe care le fac și le vor face unii dintre noi. Ei își ascund nelegiuirile și refuză să facă de bunăvoie o mărturisire, până când îi descoperă Dumnezeu; abia atunci își recunosc păcatele. Câțiva continuă să meargă pe o cale greșită până când se împietresc. S-ar putea chiar ca ei să știe că biserica este împovărată, așa cum Acan știa că Israel era slăbit în fața dușmanilor săi din pricina vinovăției lui. Cu toate acestea, nu-i mustră conștiința. Ei nu vor dori să ușureze biserica, smerindu-și inimile mândre și răzvrătite înaintea lui Dumnezeu și îndepărtând de la ei nelegiuirile. Neplăcerea Lui este asupra poporului Său, iar El nu-și face simțită puterea în mijlocul lor atâta vreme cât există păcate între ei și sunt apărate de cei aflați în poziții de răspundere.
Cei care lucrează în teama de Dumnezeu pentru a scăpa biserica de piedici și pentru a repara nedreptăți mari, în scopul ca poporul lui Dumnezeu să vadă necesitatea de a se scârbi de păcat și să poată propăși în curăție și, de asemenea, ca Numele lui Dumnezeu să fie slăvit, aceștia vor întâmpina mereu un curent de împotrivire din partea celor neconsacrați. Țefania descrie astfel starea adevărată a acestei categorii și judecățile îngrozitoare care vor veni asupra lor:
-271-
“În timpul acela, voi scormoni Ierusalimul cu felinare și voi pedepsi pe toți oamenii care stau liniștiți pe drojdiile lor și zic în inima lor: ‘Domnul nu va face nici bine, nici rău!’ Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape și vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului și viteazul țipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz și de suferință, o zi de ruină și de nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbița și strigătele de război împotriva cetăților întărite și a turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare și vor bâjbâi ca niște orbi pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful și carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului, ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toți locuitorii țării.”
Mărturisiri făcute prea târziu
Când va veni în cele din urmă o criză, căci este sigur că așa va fi, și Dumnezeu va vorbi pentru poporul Său, cei care au păcătuit, cei care au fost un nor de întuneric și au stat direct în calea lui Dumnezeu, care lucra pentru poporul Său, s-ar putea să se alarmeze văzând cât de mult timp au continuat să cârtească și să pună piedici cauzei; și, asemenea lui Acan, îngrozindu-se, s-ar putea să recunoască faptul că au păcătuit. Însă mărturisirile lor sunt tardive și nu sunt din cele care le pot aduce vreun folos, chiar dacă acestea pot veni în favoarea cauzei lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu fac mărturisiri pentru că au înțeles adevărata lor stare și își dau seama cât de neplăcută a fost calea lor înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu ar putea să-i pună pe cei din această categorie la o nouă încercare și să-i lase să arate că nu sunt nicidecum mai bine pregătiți să nu se lase influențați de răzvrătire și păcat, în comparație cu timpul anterior mărturisirii. Ei au înclinația de a fi întotdeauna de partea răului. Iar când aceia care vor să fie de partea Domnului sunt chemați să ia în mod hotărât atitudine pentru apărarea a ceea ce este drept, ei își vor arăta adevărata poziție. Aceia care s-au aflat aproape toată viața lor sub stăpânirea unui spirit tot atât de străin de Spiritul lui Dumnezeu ca și acela care l-a controlat pe Acan vor fi total pasivi când vine timpul ca toți să treacă hotărât la acțiune. Ei nu vor pretinde că se află de o parte sau de alta. Puterea lui Satana i-a stăpânit atât de mult timp, încât par orbiți și nu au dispoziția de a sta în apărarea dreptății. Dacă nu iau o poziție hotărâtă de partea răului, aceasta nu este din cauză că au o înțelegere clară a ceea ce este drept, ci pentru că nu îndrăznesc.
-272-
Cu Dumnezeu nu se poate glumi. Numai în timp de conflict se vor arăta adevăratele însemne de pe drapelul care flutură în vânt. Atunci este nevoie ca stegarii să fie neclintiți și să facă publică adevărata lor poziție. Atunci este testată destoinicia fiecărui soldat adevărat care se află în slujba binelui. Cei ce stau deoparte nu pot purta niciodată laurii victoriei. Cei ce sunt sinceri și loiali nu vor ascunde acest fapt, ci se vor angaja trup și suflet în lucrare și vor risca în bătălie tot ceea ce au, indiferent care ar fi rezultatul luptei. Dumnezeu este un Dumnezeu care urăște păcatul. Și pe aceia care îl încurajează pe păcătos, spunând “Ești în regulă”, Dumnezeu îl va blestema.
Mărturisirea la timp a păcatelor, pentru a despovăra poporul lui Dumnezeu, va fi acceptată de El. Însă există printre noi și unii care, asemenea lui Acan, vor face mărturisiri prea târziu pentru a se mai putea salva. Dumnezeu i-ar putea proba, trecându-i printr-o altă încercare, doar pentru a arăta poporului că aceștia nu vor rezista nici unui test, nici unei probe venite de la Dumnezeu. Ei nu sunt în armonie cu dreptatea. Resping mărturia care vine fără ocolișuri, atingând inima, și s-ar bucura să-i vadă reduși la tăcere pe toți cei ce fac mustrări.
-273-
Ilie mustră pe Ahab
Poporul Israel își pierduse treptat frica și respectul față de Dumnezeu, până acolo încât cuvântul Său venit prin Iosua nu mai avea nici o greutate pentru ei. “În zilele lui Ahab, Hiel din Betel a zidit iarăși Ierihonul; i-a pus temeliile cu prețul lui Abiram, întâiul lui născut, și i-a pus porțile cu prețul lui Segug, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun.”
În timp ce Israel aluneca în apostazie, Ilie a rămas profetul lui Dumnezeu, sincer și devotat Lui. Sufletul lui credincios era nespus de întristat când vedea că necredința și lipsa de loialitate îi despărțeau cu repeziciune de Dumnezeu pe copiii lui Israel și s-a rugat ca Dumnezeu să-și salveze poporul. El a mijlocit fierbinte ca Domnul să nu-și lepede de tot poporul păcătos, ci să-i aducă la pocăință, chiar și prin judecăți, dacă era necesar, și să nu-i lase să meargă încă și mai departe în păcat, forțându-L astfel să-i lichideze ca națiune.
Solia Domnului a venit la Ilie cu îndemnul ca acesta să meargă la Ahab pentru a vesti judecățile Sale, provocate de păcatele lui Israel. Ilie a călătorit zi și noapte până a ajuns la palatul lui Ahab. El nu a cerut permisiunea de a intra și nu a așteptat să fie anunțat după protocol. Fără ca Ahab să se aștepte la aceasta, Ilie se arată înaintea împăratului uimit al Samariei, în veșmintele aspre purtate îndeobște de către profeți. El nu se scuză deloc pentru apariția sa neașteptată, fără invitație, ci, ridicându-și mâinile spre cer, anunță, în Numele viului Dumnezeu care a făcut cerurile și pământul, judecățile ce vor veni asupra lui Israel: “În anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul meu”.
Acest anunț tulburător privind judecățile lui Dumnezeu provocate de păcatele lui Israel a căzut ca un trăsnet asupra împăratului apostat. El părea paralizat de uimire și groază; și, înainte să-și revină din uluirea sa, Ilie,fără să aștepte să vadă efectul soliei lui, a dispărut la fel de brusc cum venise. Lucrarea lui era de a vesti cuvântul de nenorocire de la Dumnezeu, după care s-a retras imediat. Cuvântul lui zăvorâse comorile cerului, și cuvântul lui era singura cheie care le putea descuia iarăși.
-274-
Domnul știa că servul Său nu era în siguranță printre copiii lui Israel. El nu avea încredere să-l lase în Israelul apostaziat, ci l-a trimis să-și găsească adăpost într-o națiune păgână. L-a îndreptat către o femeie care era văduvă și într-o asemenea stare de sărăcie, încât abia își putea ține zilele cu puțina mâncare pe care o avea. O femeie păgână, trăind în puțina lumină pe care o avusese, se afla într-o stare mult mai bună înaintea lui Dumnezeu decât văduvele lui Israel, care fuseseră binecuvântate cu privilegii deosebite și o mare lumină și cu toate acestea nu trăiau după lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu. Cum iudeii respinseseră lumina, fuseseră lăsați în întuneric, iar Dumnezeu nu avea încredere să-și lase slujitorul în mijlocul poporului Său, care Îi stârnise mânia divină.
Iată acum o bună ocazie pentru Ahab și Izabela cea păgână să pună la încercare puterea zeilor lor și să dovedească neadevărat cuvântul lui Ilie. Profeții Izabelei erau în număr de sute. Împotriva tuturor acestora Ilie stă singur. Cuvântul lui a zăvorât cerul. Dacă Baal poate da rouă și ploaie și poate face ca vegetația să crească, dacă poate face ca izvoarele și pâraiele să curgă mai departe, ca de obicei, independent de comorile cerului, ploile cele bogate, atunci împăratul Israelului să i se închine și poporul să spună că el este Dumnezeu.
Ilie era un om supus acelorași pasiuni pe care le avem și noi. Misiunea cu care s-a dus înaintea lui Ahab și declarația lui îngrozitoare privind judecățile lui Dumnezeu cereau curaj și credință. În drumul său către Samaria, izvoarele ce curgeau neîncetat, dealurile acoperite de vegetație, pădurile pline de copaci falnici, înfloritori, tot ceea ce se oferea privirilor sale, strălucind de frumusețe și slavă, hrăneau, în mod firesc, necredința. Cum ar putea să sece aceste șuvoaie care udă țara și despre care nimeni nu știe să se fi oprit vreodată? Însă Ilie nu cultiva necredința. El a mers în misiune cu prețul vieții sale. Credea fără rezerve că Dumnezeu avea să-și smerească poporul apostaziat și că, prin căderea acestor judecăți, avea să-i aducă la umilință și pocăință. El a riscat totul în misiunea care stătea înaintea lui.
-275-
Când Ahab își revine întrucâtva din uimirea provocată de cuvintele lui Ilie, profetul nu mai este. Întreabă stăruitor de el, dar nimeni nu l-a văzut și nimeni nu-i poate da vreo informație despre el. Ahab îi spune Izabelei despre cuvântul prevestitor de nenorocire rostit de Ilie în prezența lui și ea își varsă ura pe care o are față de profet înaintea preoților lui Baal. Aceștia se unesc cu ea pentru a-l osândi și blestema pe proorocul lui Iehova. știrea declarațiilor făcute de profet se răspândi în toată țara, stârnind frica unora și mânia multor altora.
După câteva luni, pământul, neîmprospătat de rouă sau ploaie, se usucă, iar vegetația se veștejește. Râurile, ale căror unde nimeni nu știe să se fi oprit vreodată, scad și pâraiele se sting. Profeții Izabelei aduc jertfe zeilor și îi cheamă zi și noapte să împrospăteze pământul cu rouă și ploaie. Dar incantațiile și păcălelile practicate de ei înainte, pentru a amăgi poporul, nu-i mai ajută acum să-și atingă scopul. Preoții au făcut totul pentru a potoli mânia zeilor lor; cu o perseverență și un zel vrednice de o cauză mai bună, ei au stat și-au tot stat pe lângă altarele lor păgâne, în timp ce flăcările jertfelor se ridică pe toate locurile înalte, iar strigătele înfricoșătoare și implorările preoților lui Baal se aud noapte de noapte prin Samaria cea osândită. Dar nu se ivesc pe cer norii care să oprească razele arzătoare ale soarelui. Cuvântul lui Ilie rămâne neclintit și nimic din ceea ce pot face preoții lui Baal nu-l vor schimba.
Trece un an întreg și începe un altul, și tot nu e ploaie. Pământul este ars de parcă a trecut un foc peste el. Câmpiile înfloritoare sunt asemenea unui deșert învăpăiat. Aerul devine uscat și sufocant, iar furtuna cu praf te orbește și aproape că îți oprește respirația. Dumbrăvile lui Baal nu mai au frunze și copacii pădurii nu aruncă nici o umbră, arătând ca niște schelete. Foametea și setea provoacă și omului, și dobitoacelor o moarte înfricoșătoare.
-276-
Toate aceste dovezi ale dreptății și judecății lui Dumnezeu nu îl trezesc pe Israel la pocăință. Izabela este plină de o furie nebună. Ea nu vrea să se apropie sau să cedeze înaintea Dumnezeului Cerului. Profeții lui Baal, Ahab, Izabela și aproape tot Israelul pun nenorocirea lor pe seama lui Ilie. Ahab a trimis soli la fiecare împărăție și popor în căutarea acestui prooroc ciudat și a cerut fiecărui regat și seminție a lui Israel să jure că nu știu nimic în legătură cu el. Ilie încuiase cerul cu cuvântul său, luase cheia cu el și nu putea fi găsit.
Izabela decide apoi că, din moment ce nu-l poate face pe Ilie să simtă puterea ei criminală, va fi răzbunată dacă-i va nimici pe profeții lui Dumnezeu în Israel. Nici unul dintre cei ce au mărturisit că sunt profeți ai lui Dumnezeu nu ar trebui să trăiască. Această femeie hotărâtă, furioasă, își împlinește lucrarea nebunească, ucigându-i pe profeții lui Dumnezeu. Preoții lui Baal și aproape întregul Israel sunt amăgiți într-o atât de mare măsură, încât gândesc că, dacă ar fi uciși profeții lui Dumnezeu, catastrofa care le provoacă suferința ar fi îndepărtată.
Însă trece și al doilea an și cerurile nemiloase nu dau nici o picătură de ploaie. Setea și foametea își împlinesc trista lor lucrare și, cu toate acestea, israeliții apostaziați nu-și smeresc inimile mândre și păcătoase înaintea lui Dumnezeu, ci murmură și se plâng împotriva profetului lui Dumnezeu care a adus asupra lor această stare îngrozitoare de lucruri. Tați și mame își văd copiii pierind, fără a putea să le vină în ajutor. Și totuși, oamenii se află într-un întuneric atât de teribil, încât nu pot vedea că dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut împotriva lor din pricina păcatelor lor și că această îngrozitoare calamitate este trimisă din milă asupra lor pentru a-i salva, oprindu-i să-L tăgăduiască și să-L părăsească total pe Dumnezeul părinților lor.
Multă durere și suferință l-au costat pe Israel pentru a fi adus la acea pocăință necesară pentru redobândirea credinței pierdute și a unui simțământ clar al responsabilității față de Dumnezeu. Apostazia lor era mai îngrozitoare decât seceta sau foametea. Ilie a așteptat și în anii lungi de secetă și foamete s-a rugat cu credință ca, prin nenorocirea lor, inima israeliților să poată fi întoarsă de la idolatrie la loialitate față de Dumnezeu. Însă, în ciuda tuturor suferințelor lor, ei stăteau neclintiți în idolatrie și priveau la profetul lui Dumnezeu ca fiind cauza dezastrului lor. Iar dacă l-ar fi putut vedea pe Ilie în puterea lor, l-ar fi predat Izabelei, pentru ca aceasta să-și poată satisface setea de răzbunare, luându-i viața. Pentru că Ilie a îndrăznit să rostească cuvântul care prevestea nenorocirea, el s-a făcut obiectul urii lor. Din cauza păcatelor nu puteau vedea mâna lui Dumnezeu în judecățile pe care le sufereau, ei punându-le pe socoteala omului Ilie. Nu urau păcatele care îi aduseseră sub nuiaua certării, ci pe profetul cel credincios, unealta folosită de Dumnezeu pentru a denunța păcatele și nenorocirea lor.
-277-
“Au trecut multe zile și cuvântul Domnului a venit la Ilie în al treilea an, spunând: ‘Du-te și arată-te înaintea lui Ahab; și voi da ploaie pe fața pământului’.” Ilie nu ezită să pornească în această călătorie primejdioasă. Timp de trei ani a fost urât și vânat dintr-o cetate într-alta din porunca împăratului și întreaga națiune jurase că nu este de găsit. Iar acum, după cuvântul lui Dumnezeu, avea să se prezinte înaintea lui Ahab.
În timpul apostaziei întregului Israel și în timp ce stăpânul său era un închinător al lui Baal, mai marele casei lui Ahab s-a arătat credincios lui Dumnezeu. Cu riscul propriei vieți, el i-a salvat pe profeții lui Dumnezeu, ascunzându-i câte cincizeci într-o peșteră și hrănindu-i. În vreme ce slujitorul lui Ahab caută prin împărăție izvoare de apă și pâraie, i se arată înainte Ilie. Obadia avea respect pentru profetul lui Dumnezeu, dar când Ilie îl trimite cu o solie către împărat, este de-a dreptul îngrozit. El vedea primejdie și moarte atât pentru sine, cât și pentru Ilie. Se roagă stăruitor să nu-i fie sacrificată viața; însă Ilie îl asigură prin jurământ că îl va vedea pe Ahab în ziua aceea. Profetul nu vrea să se ducă la Ahab altfel decât ca un sol al lui Dumnezeu, pentru a impune respect, și trimite un mesaj prin Obadia: “Iată, a venit Ilie!” Dacă Ahab dorește să-l vadă pe Ilie, are acum ocazia să vină la el. Ilie nu se va duce la Ahab.
-278-
Cu uimire amestecată cu groază, împăratul aude solia că Ilie, de care se teme și pe care îl urăște, vine pentru a se întâlni cu el. L-a căutat mult timp pe profet pentru a-l nimici și știe că Ilie nu și-ar fi periclitat viața venind la el dacă n-ar fi păzit sau nu ar aduce vreo prevestire îngrozitoare. El își amintește de brațul uscat al lui Ieroboam și decide că nu este un lucru cuminte să-și ridice mâna împotriva trimisului lui Dumnezeu. Și, înfricoșat și tremurând, cu o mare suită și o etalare impozantă de armate, se grăbește să-l întâmpine pe Ilie. Iar când se întâlnește față în față cu omul pe care l-a căutat atât de mult, nu îndrăznește să-i facă rău. Împăratul atât de pătimaș și plin de ură împotriva lui Ilie pare să fie neputincios și lipsit de curaj în prezența lui. Când îl întâlnește pe profet, nu se poate abține să nu se exprime în limbajul inimii sale: “Tu ești acela care tulburi pe Israel?” Ilie, indignat și gelos pentru slava și onoarea lui Dumnezeu, răspunde cu îndrăzneală la atacul lui Ahab: “Nu eu am tulburat pe Israel; ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului.”
Profetul, ca mesager al lui Dumnezeu, condamnase păcatele poporului, vestind asupra lor judecățile lui Dumnezeu, venite din pricina răutății lor. Iar acum, stând singur, conștient de nevinovăția sa, cu aceeași integritate neclintită, înconjurat de suita de oameni înarmați, el nu se arată deloc intimidat și nici nu manifestă o curtoazie cât de mică față de împărat. Omul căruia Dumnezeu i-a vorbit și care înțelege clar modul în care Dumnezeu îl privește pe om în decăderea lui păcătoasă nu are ce scuze să-i prezinte lui Ahab și nici onoruri. Ca trimis al lui Dumnezeu, Ilie poruncește acum, iar Ahab se supune îndată, ca și cum Ilie ar fi monarhul, iar el vasalul.