Continuare.
-259-
Unii nu vor primi mărturia pe care le-a încredințat-o Dumnezeu, amăgindu-se că s-ar putea ca noi să fim cei înșelați, iar ei să aibă dreptate. Ei cred că poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de mustrări și de declarații fățișe, de bună-credință, ci că Dumnezeu este cu ei. Acești oameni amăgiți, ale căror suflete s-au aflat întotdeauna în război cu credincioasa mustrare a păcatului, strigă: Vorbiți-ne lucruri plăcute! Cum vor interpreta ei solia Martorului Credincios către Laodicea? Aici nu poate fi nici o neînțelegere. Această solie trebuie dusă de servii lui Dumnezeu unei biserici încropite. Ea trebuie să-i scoată pe cei din poporul Său din siguranța și amăgirea periculoasă cu privire la modul real în care se înfățișează înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi primită, această mărturie i-ar împinge pe oameni la acțiune și i-ar conduce la umilință și mărturisirea păcatelor. Martorul Credincios spune: “Știu faptele tale, că nu ești nici rece, nici în clocot.” Și iarăși: “Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc; fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te.” Apoi vine făgăduința: “Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și M-am așezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.”
-260-
Poporul lui Dumnezeu trebuie să-și vadă păcatele și să fie plini de râvnă pentru pocăință, îndepărtând acele păcate care i-au adus într-o asemenea stare deplorabilă de sărăcie, orbire, nevrednicie și cruntă amăgire. Mi s-a arătat că mărturia directă trebuie să trăiască în biserică. Numai aceasta va constitui un răspuns pentru solia către laodiceeni. Fărădelegile trebuie mustrate, păcatului trebuie să i se spună păcat, iar încumetarea să fie înfruntată prompt și hotărât și îndepărtată din mijlocul nostru ca popor.
A lupta împotriva Duhului lui Dumnezeu
Aceia care au un spirit de împotrivire față de lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu ne-a determinat s-o facem de douăzeci și șase de ani și care au vrut să ne stingă mărturia nu luptă împotriva noastră, ci împotriva lui Dumnezeu, care a pus asupra noastră povara unei lucrări pe care nu a încredințat-o altcuiva. Cei care combat și despică firul în patru, care cred că este o calitate să te îndoiești și care se descurajează; cei care au fost uneltele prin care ni s-a îngreunat lucrul și prin care ni s-a slăbit credința, nădejdea și curajul au fost cei care au făcut supoziții despre un rău imaginar, care au răspândit acuzații de neîncredere și care au așteptat cu invidie o ocazie pe care s-o folosească împotriva noastră. Ei consideră un lucru de la sine înțeles că, din moment ce avem slăbiciuni omenești, au prin aceasta dovada clară că noi suntem cei greșiți și ei sunt cei ce au dreptate. Dacă pot găsi o aparență oarecare de care se pot sluji pentru a ne face rău, ei fac acest lucru cu un spirit de triumf și sunt gata să combată lucrarea noastră de mustrare a răului și de condamnare a păcatului ca fiind un spirit aspru, dictatorial.
Însă, deși nu le acceptăm versiunea, și anume că starea în care ne aflăm este motivul suferințelor noastre; deși susținem că Dumnezeu ne-a încredințat o lucrare mult mai dificilă decât le-a încredințat altora, recunoaștem cu sufletul smerit și cu pocăință că ne-au fost puse la grea încercare credința și curajul și că nu am reușit uneori să ne încredem pe deplin în Acela care ne-a dat de împlinit această lucrare. Când prindem din nou curaj, după încercări și dezamăgiri amare, regretăm profund că ne-am îndoit vreodată de Dumnezeu, că am cedat slăbiciunilor omenești și am lăsat ca descurajarea să arunce o umbră peste credința noastră și să ne slăbească încrederea în Dumnezeu. Mi s-a arătat că slujitorii lui Dumnezeu din vechime au suferit dezamăgiri și descurajări la fel ca și noi, bieți muritori. Am fost pe mâini bune; totuși, acest lucru nu este o scuză pentru noi.
-261-
Când soțul meu a stat lângă mine pentru a mă susține în lucrarea mea și a dat o mărturie lămurită, în perfect acord cu lucrarea Duhului lui Dumnezeu, mulți au avut simțământul că el personal le făcea rău, când de fapt Domnul a fost Acela care a pus asupra lui povara și care, prin slujitorul Său, i-a mustrat și a căutat să-i aducă acolo unde aveau să se pocăiască de relele lor și să intre în grația lui Dumnezeu.
Cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru o lucrare importantă au fost întotdeauna priviți cu neîncredere și suspiciune. În vremurile străvechi, când Ilie a fost trimis de Dumnezeu cu o solie către popor, ei nu au luat în seamă avertismentul. L-au considerat nepotrivit de sever. Au gândit chiar că poate își pierduse mințile, pentru că îi declarase pe ei, poporul lui Dumnezeu, ca fiind păcătoși și de asemenea că păcatele lor ajunseseră atât de grave, încât judecățile lui Dumnezeu aveau să se abată asupra lor. Satana și oștile sale au fost dintotdeauna în război cu cei care duc solia de avertizare și care mustră păcatele. Cei neconsacrați vor fi de asemenea aliați cu vrăjmașul sufletelor, pentru a face ca lucrarea slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu să fie cât mai grea posibil.
Dacă soțul meu a fost împins dincolo de limită și a ajuns descurajat și disperat; dacă amândoi am ajuns uneori să nu mai vedem nimic îmbietor în viață care să ne facă s-o dorim, nu este nimic ciudat sau nou. Ilie, unul dintre marii și puternicii profeți ai lui Dumnezeu, alergând să-și scape viața de mânia Izabelei, fugar, obosit și zdrobit de atâta mers, și-a dorit mai degrabă moartea decât viața. Dezamăgirea sa cruntă, provocată de necredincioșia lui Israel, îi spulberase moralul și simțea că nu mai putea să-și pună încrederea în om. În ziua nenorocirii și întunecimii, Iov rostește aceste cuvinte: “Să piară ziua în care m-am născut”.
-262-
Cei care nu sunt obișnuiți să simtă în toată profunzimea, care n-au fost sub poveri asemenea unui car apăsat de greutatea snopilor și care nu și-au unit interesul atât de intim cu cauza și lucrarea lui Dumnezeu, încât să le pară o parte din propria ființă și mai scumpă decât viața, aceștia nu pot înțelege simțămintele soțului meu, tot așa cum Israel nu putea înțelege simțămintele lui Ilie. Regretăm că ne-am descurajat, oricare vor fi fost împrejurările.
Cazul lui Ahab ca avertisment
Sub conducerea nelegiuită a lui Ahab, Israel s-a despărțit de Dumnezeu și și-a stricat căile înaintea Lui. “Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei care fuseseră înaintea lui. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să umble în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de soție și pe Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul sidoniților, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal, pe care l-a construit la Samaria, și a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toți împărații lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să provoace la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.”
Ahab era slab în ce privește tăria morală. Nu avea un simț înalt al lucrurilor sacre; era egoist și lipsit de principii. Unirea sa prin căsătorie cu o femeie care avea o fire hotărâtă și un temperament nervos și care era devotată idolatriei i-a făcut pe amândoi unelte speciale ale lui Satana, pentru a duce poporul lui Dumnezeu în idolatrie și apostazie îngrozitoare. Spiritul hotărât al Izabelei a modelat caracterul lui Ahab. Firea lui egoistă era incapabilă să aprecieze îndurările lui Dumnezeu față de poporul Său și obligația lui față de Dumnezeu, aceea de păzitor și conducător al lui Israel. Frica de Dumnezeu slăbea zilnic în Israel. Dovezile de blasfemie ale idolatriei lor oarbe se putea zări în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu exista nimeni care să îndrăznească să-și dea pe față viețile, stând în mod deschis în opoziție cu idolatria blasfemitoare generală. Altarele lui Baal și preoții lui, care jertfeau soarelui, lunii și stelelor, erau la vedere pretutindeni. Ei consacraseră temple și dumbrăvi, în care lucrarea mâinilor omului era așezată spre închinare. Binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse poporului Său nu treziseră nici o urmă de recunoștință față de Dătător. Toate darurile Cerului — râurile șerpuitoare, șuvoaiele de ape vii, roua delicată, aversele de ploaie, care înviorau pământul și făceau ca pășunile lor să rodească din belșug, toate acestea erau atribuite bunăvoinței dumnezeilor lor.
-263-
Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. Indignarea lui fusese stârnită și era gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel se aruncase într-o apostazie înfricoșătoare. Iar când și-a readus în minte lucrurile mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei, a fost copleșit de durere și uimire. Însă toate acestea fuseseră uitate de majoritatea poporului. A mers înaintea Domnului și, cu sufletul sfâșiat de suferință, a intervenit pentru salvarea poporului, dacă era necesar, chiar prin judecăți. S-a rugat lui Dumnezeu să nu dea rouă și ploaie poporului Său nerecunoscător, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să poată privi către dumnezeii lui, către idolii de aur, de lemn și de piatră, către soare, lună și stele, așteptând în zadar ca acestea să ude și să îmbogățească pământul, făcându-l să rodească din belșug. Domnul i-a spus lui Ilie că i-a auzit rugăciunea și că va opri ploaia și roua de la poporul Său până când aveau să se întoarcă la El cu pocăință.
Păcatul și pedeapsa lui Acan
Dumnezeu Își păzise în mod deosebit poporul de amestecul cu națiunile idolatre din jurul lor, pentru ca inimile să nu le fie amăgite de chipurile cioplite și capelele atrăgătoare, de templele și altarele care erau dispuse cu multă cheltuială și în modul cel mai ademenitor pentru a perverti simțurile și pentru ca Dumnezeu să fie înlocuit din mintea oamenilor.
-264-
Cetatea Ierihonului era consacrată idolatriei celei mai extravagante. Locuitorii ei erau foarte bogați; însă ei socoteau că toate bogățiile pe care li le dăduse Dumnezeu erau daruri venite din partea dumnezeilor lor. Aveau din plin aur și argint; însă, asemenea oamenilor dinainte de potop, erau stricați și hulitori și Îl insultaseră și provocaseră pe Dumnezeul cerurilor prin faptele lor nelegiuite. Judecățile lui Dumnezeu au fost stârnite împotriva Ierihonului. Aceasta era o fortăreață. Însă chiar Căpetenia Domnului oștirilor a venit din cer pentru a conduce armatele cerului într-un atac împotriva cetății. Îngeri ai lui Dumnezeu s-au prins de zidurile masive și le-au prăbușit la pământ. Dumnezeu hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată și că toți trebuia să piară, în afară de Rahav și cei din casa ei. Aceștia trebuia să fie salvați din pricina atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav față de trimișii Domnului. Cuvântul Domnului pentru popor a fost: “Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.” “Atunci Iosua a jurat și a zis: ‘Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului născut îi va pune temelia și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile!’”
Dumnezeu a fost foarte strict în privința Ierihonului, pentru ca poporul să nu fie fermecat de lucrurile la care se închinaseră locuitorii lui, iar inimile lor să nu se întoarcă de la Dumnezeu. El și-a păzit poporul prin poruncile cele mai categorice; totuși, în ciuda poruncii solemne a lui Dumnezeu, rostite prin gura lui Iosua, Acan a îndrăznit s-o calce. Lăcomia l-a făcut să ia din comorile pe care Dumnezeu îi interzisese să le atingă, deoarece blestemul Lui se afla asupra lor. Și, din pricina păcatului acestui om, Israelul lui Dumnezeu a fost neputincios ca apa înaintea vrăjmașilor săi.
Iosua și bătrânii lui Israel se aflau în mare suferință. Ei s-au așezat înaintea chivotului lui Dumnezeu într-o umilință vrednică de plâns, pentru că Domnul era mânios pe poporul Său. Ei s-au rugat și au plâns înaintea lui Dumnezeu. Domnul i-a vorbit lui Iosua: “Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu care li l-am poruncit, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel nu pot să reziste vrăjmașilor lor, ci au devenit blestemați; Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul vostru”.
Datoria de a mustra păcatul
Mi s-a arătat că Dumnezeu ilustrează aici cum privește El păcatul aflat printre cei care mărturisesc că sunt poporul Său, păzitor al poruncilor. Cei pe care i-a onorat într-un mod deosebit prin faptul că au fost martori ai unor extraordinare etalări ale puterii Sale, și care chiar și atunci se aventuraseră să nesocotească îndrumările Sale lămurite, vor constitui obiectul mâniei Lui. Dumnezeu dorește să-și învețe poporul că neascultarea și păcatul sunt peste măsură de jignitoare pentru El și că nu trebuie privite cu ușurătate. El ne arată că, atunci când cei din poporul Său sunt găsiți în păcat, ar trebui să ia de îndată măsuri hotărâte pentru a scoate din mijlocul lor acel păcat, pentru ca mânia Sa să nu fie îndreptată asupra tuturor. Dacă însă păcatele poporului sunt trecute cu vederea de către aceia aflați în poziții de răspundere, dezaprobarea Sa se va afla asupra lor, iar poporul lui Dumnezeu, ca întreg, va fi considerat răspunzător pentru acele păcate. Prin metodele folosite cu poporul Său din trecut, Domnul arată necesitatea curățirii de rele a bisericii. Un singur păcătos poate răspândi atât întuneric, încât să alunge lumina lui Dumnezeu din întreaga adunare. Când poporul își dă seama că întunericul se așterne asupra lor și nu știu cauza, ar trebui să-L caute cu sinceritate pe Dumnezeu, cu multă umilință și văzându-și propria nevrednicie, până când relele care Îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu sunt descoperite și îndepărtate.
Prejudecățile care s-au ridicat împotriva noastră pentru că am mustrat nedreptățile a căror existență mi-a fost arătată de Dumnezeu și strigătul care s-a ridicat, condamnându-ne că am fost aspri și severi, nu sunt corecte. Dumnezeu ne poruncește să vorbim, iar noi nu vom tăcea. Dacă nelegiuirile sunt evidente în mijlocul poporului Său și dacă servii lui Dumnezeu trec mai departe indiferenți față de acestea, ei îl susțin și îl îndreptățesc practic pe păcătos, fiind tot atât de vinovați, și vor primi tot atât de sigur neplăcerea lui Dumnezeu; căci vor fi făcuți răspunzători pentru păcatele celor vinovați. În viziune, mi-au fost arătate multe situații în care neplăcerea lui Dumnezeu a fost provocată de neglijența servilor Săi de a se ocupa de relele și păcatele care existau în mijlocul lor. Poporul a considerat că aceia care au scuzat aceste rele sunt foarte buni la suflet și cu o fire cuceritoare, pur și simplu pentru că au evitat să se achite de o clară datorie scripturistică. Sarcina nu era plăcută pentru simțămintele lor; prin urmare, s-au ferit de ea.
-266-
Spiritul de ură pe care l-au avut unii din pricina mustrării relelor din poporul lui Dumnezeu a adus orbire și o amăgire înfricoșătoare asupra propriilor lor suflete, aducându-i în imposibilitatea de a putea discerne între bine și rău. Și-au stins propria percepție spirituală. Ei pot fi martori la nelegiuiri, dar fără să simtă cum a simțit Iosua și fără să se umilească pentru că simt primejdia în care se află sufletele.
Adevăratul popor al lui Dumnezeu, care are pe inimă spiritul lucrării Domnului și mântuirea sufletelor, va privi întotdeauna păcatul în lumina caracterului său adevărat, păcătos. Ei vor fi întotdeauna pentru înfruntarea credincioasă și fără ocol a păcatelor care mânjesc atât de ușor poporul lui Dumnezeu. Vor simți cu cea mai mare profunzime nelegiuirile celor care mărturisesc că fac parte din poporul lui Dumnezeu, mai ales către închiderea lucrării pentru biserică, în timpul de sigilare a celor o sută patruzeci și patru de mii care urmează să stea fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest lucru este pus în evidență cu putere de către profet prin ilustrația ultimei lucrări, reprezentate prin imaginea care îi înfățișa pe bărbații ce purtau fiecare în mână o unealtă de nimicire. Unul, aflat în mijlocul lor, era îmbrăcat într-o haină de in și purta la brâu o călimară. “Domnul i-a zis: ‘Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc acolo’.”
-267-
Cine sunt cei ce stau în sfatul lui Dumnezeu în acest timp? Să fie oare aceia care scuză efectiv relele din mijlocul poporului declarat al lui Dumnezeu și care cârtesc în inimile lor, dacă nu chiar pe față, împotriva celor ce mustră păcatul? Să fie oare aceia care iau poziție împotriva lor și simpatizează cu cei ce comit nelegiuirea? Cu siguranță, nu! Dacă nu se pocăiesc și nu părăsesc lucrarea lui Satana, aceea de a oprima pe cei ce au povara lucrării și de a sprijini mâinile ridicate ale păcătoșilor din Sion, ei nu vor primi niciodată semnul sigiliului aprobării lui Dumnezeu. Se vor prăbuși în distrugerea generală a celor răi, reprezentată de lucrarea celor cinci bărbați care poartă unelte de nimicire. Observați punctul acesta cu atenție: cei care primesc semnul curat al adevărului lucrat în ei prin puterea Duhului Sfânt, reprezentat printr-un însemn făcut de bărbatul îmbrăcat în haina de in, sunt cei “care suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc” în biserică. Dragostea lor pentru puritate, pentru onoarea și slava lui Dumnezeu este atât de mare și au, în ce privește păcatul, o percepție așa de clară despre caracterul său peste măsură de păcătos, încât sunt reprezentați ca fiind în agonie, suspinând și plângând chiar. Citiți capitolul 9 din Ezechiel.
Însă nimicirea generală a celor care nu văd în același fel contrastul cel mare dintre păcat și neprihănire și nu simt același lucru cu cei care stau în sfatul lui Dumnezeu și primesc semnul este arătată în ordinul dat celor cinci oameni care poartă uneltele de nimicire: “Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurerați! Ucideți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei; dar să nu vă atingeți de nici unul dintre cei care au semnul pe frunte. Începeți însă cu locașul Meu cel sfânt.”
În cazul păcatului lui Acan, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: “Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul vostru.” Cum se compară exemplul acesta cu calea urmată de aceia care nu vor să-și ridice glasul împotriva păcatului și nedreptății, dar a căror simpatie se îndreaptă întotdeauna înspre aceia care tulbură tabăra lui Israel cu păcatele lor? Dumnezeu i-a spus lui Iosua: “Nu vei putea să reziști vrăjmașilor tăi până nu veți scoate lucrul blestemat din mijlocul vostru.” El a rostit pedeapsa care avea să urmeze călcării legământului Său.
-268-
Iosua a început atunci să caute cu stăruință pentru a-l afla pe cel vinovat. El a luat pe Israel după semințiile lui, apoi după familii și după aceea individual; și Acan a fost găsit vinovat. Însă ca problema să fie clară pentru întregul Israel, și anume că nu ar trebui să li se dea nici o ocazie de a murmura și de a spune că au fost făcuți să sufere cei nevinovați, Iosua a folosit o tactică. El știa că Acan era cel ce călcase porunca și că își ascunsese păcatul, întorcându-L pe Dumnezeu împotriva poporului Său. Iosua l-a convins cu mult tact pe Acan să-și mărturisească păcatul, pentru ca onoarea și dreptatea lui Dumnezeu să poată fi apărate înaintea lui Israel. “Și Iosua a zis lui Acan: ‘Fiul meu, te rog, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturisește și spune-mi ce-ai făcut, nu-mi ascunde nimic’.”
“Acan a răspuns lui Iosua și a zis: ‘Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, și iată ce am făcut: am văzut în pradă o manta frumoasă de șinear, două sute de sicli de argint și o bară de argint și o bară de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu, iar argintul este sub ele’. Iosua a trimis soli, care au alergat la cort; și iată, lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua și tuturor fiilor lui Israel și le-au pus înaintea Domnului. Iosua și tot Israelul împreună cu el au luat pe Acan, fiul lui Zerah, argintul, mantaua, bara de aur, pe fiii și fiicele lui Acan, boii lui, măgarii, oile, cortul lui și tot ce era al lui; și i-au suit în valea Acor. Iosua a zis: ‘Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Domnul azi’. Și tot Israelul i-a ucis cu pietre și i-au dat foc după ce i-au ucis cu pietre.”
Domnul i-a spus lui Iosua că Acan nu numai că luase lucrurile pe care El interzisese categoric să și le însușească pentru a nu fi blestemați, dar furase, ba încă și ascunsese. Domnul a poruncit ca Ierihonul și toate prăzile luate din el să fie arse, cu excepția aurului și argintului, care urmau să fie păstrate pentru vistieria Domnului. Biruința cuceririi Ierihonului nu a fost obținută prin război sau prin punerea în pericol a poporului. Căpetenia oștirii Domnului condusese armatele cerului. Bătălia a fost a Domnului; El a fost Acela care a dus lupta. Copiii lui Israel n-au lovit nici măcar o singură dată. Victoria și slava erau ale Domnului și de asemenea prăzile. El a dispus să fie ars totul, în afară de aur și argint, pe care le păstrase pentru vistieria Sa. Acan a înțeles bine dispozițiile date și faptul că bogățiile de aur și argint pe care le poftise erau ale Domnului. El a furat din vistieria lui Dumnezeu pentru propriul lui folos.