Continuare.
Acum este timpul de a folosi mijloace materiale pentru Dumnezeu. Acum este timpul să fim bogați în fapte bune, strângând pentru noi ceea ce va fi o bună temelie pentru vremurile potrivnice care vor veni, pentru a ne putea prinde de viața veșnică. Un singur suflet mântuit în Împărăția lui Dumnezeu este mai prețios decât toate bogățiile pământești. Suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor cu care suntem aduși în contact și cu cât sunt mai strânse legăturile cu semenii noștri, cu atât este mai mare răspunderea pe care o avem. Facem parte dintr-o frăție și bunăstarea semenilor noștri ar trebui să constituie cel mai mare interes al nostru. Nu avem nici o clipă de pierdut. Dacă am fost neglijenți în această privință, acum este momentul să răscumpărăm timpul pierdut, pentru ca sângele sufletelor să nu fie găsit pe veșmintele noastre. Fiind copii ai lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu este scutit de a lua parte la marea lucrare a lui Hristos de mântuire a semenilor noștri.
Va fi o lucrare dificilă aceea de a învinge prejudecățile și de a convinge pe cei necredincioși că eforturile noastre de a-i ajuta sunt dezinteresate. Însă acest lucru nu ar trebui să împiedice lucrarea noastră. Nu există nici un precept în Cuvântul lui Dumnezeu care să ne spună să facem bine numai celor care apreciază și răspund pozitiv la eforturile noastre și să-i binecuvântăm numai pe aceia care ne vor mulțumi pentru aceasta. Dumnezeu ne-a trimis să lucrăm în via Sa. Este de datoria noastră să facem tot ce ne stă în putere. “Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va reuși, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” Avem prea puțină credință. Îl silim să lucreze puțin pe Sfântul lui Israel. Ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu este binevoitor să folosească pe fiecare dintre noi ca unealtă a Sa. Pentru fiecare rugăciune fierbinte înălțată cu credință vor fi înapoiate răspunsuri. S-ar putea ca acestea să nu vină așa cum ne așteptam noi; însă vor veni, poate nu după cum am plănuit noi, însă cu siguranță chiar în momentul în care avem cea mai mare nevoie de ele. Însă, vai, cât de păcătoasă este necredința noastră! “Dacă rămâneți în Mine și rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da”.
Tinerii care sunt angajați în această lucrare nu ar trebui să se încreadă prea mult în propriile lor calități. Ei sunt neexperimentați și ar trebui să caute să deprindă înțelepciunea de la cei care au avut o experiență îndelungată în lucrare și care au avut ocazii să studieze caracterul.
-210-
În loc ca frații noștri predicatori să lucreze printre comunități, Dumnezeu intenționează să ne răspândim în lumea întreagă, iar lucrarea noastră misionară să se extindă în oricât de multe teritorii am putea ocupa în mod avantajos, mergând în toate direcțiile, pentru a înălța noi adunări. Ar trebui să imprimăm mereu în mintea noilor discipoli importanța misiunii noastre. Când oameni capabili sunt convertiți la adevăr, nu ar trebui să pretindă lucrători care să le țină în viață credința ofilită, ci ar trebui ca acestor bărbați să li se imprime necesitatea de a lucra în vie. Atâta vreme cât comunitățile se bizuie pe lucrători din alte părți să le întărească și să le încurajeze în credință, ele nu vor deveni puternice în sine. Ar trebui să fie instruite că tăria lor va crește direct proporțional cu eforturile lor personale. Cu cât este urmat mai îndeaproape planul nou-testamentar în lucrarea misionară, cu atât vor avea un succes mai mare eforturile depuse. Ar trebui să lucrăm așa cum a făcut-o Învățătorul nostru divin, semănând semințele adevărului cu grijă, frământare și tăgăduire de sine. Ar trebui să avem gândul care era în Hristos, dacă nu vrem să obosim în facerea de bine. Viața Sa a fost o jertfă necurmată pentru binele altora. Trebuie să urmăm exemplul Său. Trebuie să semănăm sămânța adevărului și să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru aducerea acesteia la viață. Sămânța prețioasă ar putea rămâne în adormire câtva timp, până când harul lui Dumnezeu va putea convinge inima, apoi sămânța să fie trezită la viață, să se înalțe și să aducă roadă pentru slava lui Dumnezeu. În această mare lucrare este nevoie de misionari care să lucreze fără egoism, cu devotament și perseverență, ca împreună lucrători cu Hristos și îngerii noștri cerești, pentru salvarea semenilor lor.
Mai ales predicatorii noștri ar trebui să se ferească de indolență și mândrie, defecte care au tendința să se dezvolte din impresia că noi avem un adevăr și argumente puternice cărora împotrivitorii noștri nu le pot face față; și, în vreme ce este real faptul că adevărurile pe care le folosim sunt suficient de puternice pentru a rupe legăturile puterilor întunericului, există primejdia neglijării evlaviei personale, curățeniei inimii și consacrării depline față de Dumnezeu. Există pericolul să creadă că s-au îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, în timp ce le lipsesc virtuțile creștine esențiale. Ei pot fi ticăloși, vrednici de plâns, săraci, orbi și goi. Aceștia nu simt necesitatea de a trăi în supunere față de Dumnezeu zi de zi și ceas de ceas. Mândria spirituală nimicește esența religiei. Pentru a ne păstra umilința, ar fi bine să ne reamintim cum arătăm în fața unui Dumnezeu sfânt, care citește fiecare secret al sufletului, și cum ar fi să apărem înaintea semenilor noștri, dacă ne-ar cunoaște cu toții la fel de bine ca Dumnezeu. Din acest motiv, pentru a ne smeri, suntem îndemnați să ne mărturisim greșelile și să ne folosim de acest prilej pentru a ne reprima mândria.
-211-
Pastorii nu ar trebui să neglijeze exercițiul fizic. Ei ar trebui să caute să se facă de folos și să fie de ajutor acolo unde depind de ospitalitatea altora. N-ar trebui să îngăduie altora să-i servească, ci să ușureze mai degrabă poverile acelora care, având un respect atât de mare pentru lucrarea de evanghelizare, s-ar deranja să facă pentru ei ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Sănătatea proastă a unora dintre predicatorii noștri se datorează neglijenței lor de a face exercițiu fizic prin muncă folositoare.
În urma situației care a survenit, mi s-a arătat că ar fi fost mai bine dacă frații J. ar fi făcut totul pentru a pregăti broșuri care să circule printre francezi. Dacă nu au existat lucrări pregătite în mod desăvârșit, ar fi mai bine să circule broșurile, pentru ca poporul francez să poată avea ocazia să cerceteze argumentele credinței noastre. Întârzierea comportă riscuri mari. Francezii ar fi trebuit să aibă cărți care să prezinte motivele credinței noastre. Frații J. nu au fost pregătiți să “facă dreptate” acestor lucrări; ci aveau nevoie să fie mai întâi luminați și spiritualizați ei înșiși, căci altfel cărțile pregătite aveau să poarte amprenta minții lor. Ei aveau nevoie să fie îndreptați, pentru ca scrierile și predicarea lor să nu fie anoste. Aveau nevoie să se autoeduce să treacă imediat la subiect și să pună cu claritate în evidență înaintea poporului trăsăturile esențiale ale credinței noastre. Lucrarea a fost împiedicată de către Satana și s-a pierdut mult din cauză că aceste lucrări nu au fost gata atunci când a trebuit. Acești frați pot face mult bine dacă sunt pe deplin devotați lucrării și dacă vor umbla în lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu.
-212-
Efectul polemicilor
La 10 decembrie 1871, mi s-au arătat primejdiile de care este amenințat fratele K. Influența pe care o are în lucrarea lui Dumnezeu nu este ceea ce ar trebui să fie sau ceea ce ar fi putut să fie. El pare să fie orb în ce privește rezultatele purtării sale; nu își dă seama ce efecte lasă în urma sa. El nu lucrează într-un mod pe care Dumnezeu să-l poată accepta. Am văzut că se află în aceeași mare primejdie în care era și Moses Hull înainte de a părăsi adevărul. S-a încrezut în sine. Și-a închipuit că era atât de prețios pentru cauza adevărului, încât sistemul nu se putea lipsi de el. Fratele K. a avut simțăminte foarte asemănătoare. El se bizuie prea mult pe propria sa tărie și înțelepciune. Dacă și-ar putea vedea slăbiciunea la fel cum o vede Dumnezeu, nu s-ar mai amăgi niciodată singur și nici n-ar mai simți cumva că este triumfător. Iar dacă nu va face din Dumnezeu tăria lui și nu va depinde total de El, va cădea de la credință la fel de sigur cum a căzut și Moses Hull.
În lucrările sale, el nu își ia tăria de la Dumnezeu. Pentru a-și trezi ambiția, el depinde de o stare de euforie. Când lucrează cu puține persoane, caz în care nu are acea stare euforică, își pierde curajul. Când lucrarea devine grea și el nu este purtat pe aripile acestei euforii, nu se prinde atunci și mai tare de Dumnezeu, devenind mai dornic să răzbată prin întuneric și să obțină biruința. Frate K., tu devii adesea copilăros, slab și ineficient, și aceasta tocmai când ar trebui să fii mai puternic. Aceasta ar trebui să-ți spună că zelul și entuziasmul tău nu se alimentează din sursa cuvenită.
Mi s-a arătat în ce constă primejdia tinerilor predicatori care se angajează în dezbateri. Ei își întorc mintea către studiul Cuvântului pentru a culege lucrurile tăioase, devin sarcastici și, în eforturile lor de a face față unuia care li se opune, Îl lasă prea adesea pe Dumnezeu în afara chestiunii. Agitația polemicilor le diminuează interesul pentru adunările din care acest tip de stimulare lipsește. Cei care se angajează în polemici nu sunt lucrătorii cei mai eficienți și cei mai bine pregătiți pentru zidirea cauzei. Unii râvnesc ciocnirile de opinii și preferă acest tip de lucrare oricărei alteia. Ei nu studiază Biblia cu o umilință a minții, pentru a putea ști cum să obțină iubirea lui Dumnezeu; după cum spune Pavel: “așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre, prin credință, fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, ca să puteți înțelege pe deplin, împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu”.
-213-
Tinerii predicatori ar trebui să evite discuțiile în contradictoriu; căci acestea nu sporesc spiritualitatea sau smerenia minții. S-ar putea ca în unele cazuri să fie necesară înfruntarea în polemică deschisă a unui lăudăros mândru, care se opune adevărului lui Dumnezeu; în general însă, aceste discuții, fie în scris, fie prin viu grai, aduc mai mult rău decât bine. După o asemenea discuție, cea mai mare responsabilitate care apasă asupra predicatorului este de a păstra ridicat interesul. Ar trebui să fie pregătit pentru reacția care este posibil să aibă loc la sfârșitul unei înflăcărări religioase și să nu se lase, la rândul lui, cuprins de descurajare.
Oamenii care nu vor să admită cerințele Legii lui Dumnezeu, care sunt atât de simple, vor apuca de obicei pe calea fărădelegii; căci ei au stat de atâta timp de partea marelui rebel, luptându-se împotriva Legii lui Dumnezeu, care este fundamentul guvernării Sale în cer și pe pământ, încât sunt versați în această lucrare. În războiul pe care îl duc, ei nu vor dori să își deschidă ochii sau conștiința pentru a primi lumina. Ei își închid ochii pentru a nu fi luminați. Cazul lor este la fel de lipsit de speranță ca și al iudeilor care n-au vrut să vadă lumina pe care le-o adusese Hristos. Mărturiile minunate despre mesianitatea Sa pe care li le-a adus, miracolele pe care le-a făcut, vindecarea celor bolnavi, învierea morților și toate acele lucrări pe care nici un alt om nu le mai făcuse și nici nu ar fi putut să le facă, în loc să le înmoaie și să le înduplece inimile, biruind prejudecățile lor păcătoase, i-a umplut cu aceeași ură și furie demonică pe care a avut-o Satana când a fost aruncat din cer. Cu cât au avut mărturii și lumină mai mare, cu atât a fost mai mare ura lor. Erau hotărâți să stingă lumina, dându-L pe Hristos la moarte.
Cei ce urăsc Legea lui Dumnezeu, care este fundamentul guvernării Sale în ceruri și pe pământ, repetă aceeași istorie a iudeilor necredincioși. Puterea lor sfidătoare îi va urmări pe cei ce țin poruncile lui Dumnezeu și vor respinge orice rază de lumină. Conștiințele lor au fost atâta timp violate și inimile lor s-au împietrit într-o asemenea măsură, din cauză că au ales mai degrabă întunericul decât lumina, încât simt că este o virtute, pentru a-și atinge scopul, de a da mărturie mincinoasă sau de a recurge la aproape orice fel de eschivare sau amăgire, cum au făcut și iudeii când L-au respins pe Hristos. Ei consideră că scopul scuză mijloacele. Ei țintuiesc practic Legea Tatălui așa cum iudeii L-au țintuit pe Hristos.
-214-
Lucrarea noastră ar trebui să folosească orice ocazie de a prezenta adevărul în puritatea și simplitatea sa, oriunde există vreo dorință sau interes de a auzi rațiunile pe care se întemeiază credința noastră. Cei care s-au ocupat îndeosebi cu profețiile și cu punctele teoretice ale credinței noastre ar trebui să devină fără amânare studenți ai Bibliei privind subiectele practice. Ei ar trebui să soarbă și mai profund din izvorul adevărului divin. Ar trebui să studieze cu grijă viața lui Hristos și lecțiile Sale de evlavie practică, date pentru binecuvântarea tuturor și concepute să fie regula de viețuire corectă pentru toți cei ce vor crede în Numele Său. Ei ar trebui să fie plini de spiritul marelui lor Exemplu și să aibă o înțelegere înaltă a ceea ce înseamnă viață sfântă pentru un urmaș al lui Hristos.
Hristos a întâmpinat nevoile fiecărei categorii de oameni prin subiectele și maniera Sa de a predica. A cinat și a locuit și cu săracii, și cu bogații și S-a interesat de grijile și ocupațiile oamenilor pentru a putea câștiga o cale către inimile lor. Cei învățați și cei mai străluciți erau satisfăcuți și încântați de discursurile Sale, care erau totuși atât de lămurite și simple, încât puteau fi înțelese chiar și de cea mai umilă minte. Hristos S-a folosit de orice ocazie pentru a instrui poporul în privința acelor învățături și precepte cerești care trebuia înglobate în viața lor și care i-ar fi deosebit de orice habotnici, tocmai din pricina caracterului sfânt și înălțător al acestora. Aceste lecții care cuprind învățături divine nu sunt scoase în evidență așa cum ar trebui pentru a influența conștiințele oamenilor. Aceste predici ale lui Hristos le oferă pastorilor, care cred în adevărul prezent, cuvântări care se vor dovedi potrivite în aproape orice ocazie. În acestea există un material de învățătură pentru cel ce studiază Biblia, de care nu poate fi interesat fără să aibă spiritul Învățătorului ceresc în propria sa inimă. Sunt aici subiecte pe care Hristos le-a prezentat tuturor claselor. Mii de oameni, de orice tip de caracter și orice poziție socială, au fost atrași și fermecați de chestiunile care au fost puse înaintea lor.
-215-
Unii pastori care se află de mult timp în lucrarea de predicare a adevărului prezent au suferit mari eșecuri în eforturile lor. Ei și-au format o educație de războinici. Au studiat temeinic subiecte prin care să aducă argumente pentru obiectul discuției și găsesc o mare plăcere în folosirea subiectelor pe care le-au pregătit. Adevărul lui Dumnezeu este simplu, clar și convingător. Este armonios și, pus alături de eroare, strălucește în toată splendoarea și puterea sa. Consecvența lui îl recomandă judecății oricărei inimi în care nu există prejudecată. Predicatorii noștri prezintă argumente în favoarea adevărului, pe care le-au exersat, și, dacă nu există piedici, adevărul repurtează victoria. Însă mi-a fost arătat că în multe cazuri biata unealtă își însușește laurii pentru biruința câștigată, iar oamenii, care sunt mai degrabă pământești decât spirituali, laudă și onorează victoria pe care a câștigat-o.
Cei cărora le place să se angajeze în polemici își pierd de obicei spiritualitatea. Ei nu se încred în Dumnezeu așa cum ar trebui s-o facă. Au teoria adevărului pregătită pentru a-și biciui cu ea adversarul. Sentimente ieșite din propriile lor inimi nesfințite au pregătit numeroase lucruri usturătoare, dure, pe care să le folosească în textura biciului lor pentru a-și irita și provoca adversarul. Spiritul lui Hristos nu are nimic de-a face cu acest lucru. Bine pregătit cu argumente convingătoare, participantul la discuții se crede curând suficient de puternic pentru a triumfa în lupta cu adversarul și Dumnezeu este lăsat în afara problemei. Unii dintre pastorii noștri au făcut din polemică principala lor ocupație. Când se află în culmea agitației stârnite de polemică, ei par plini de energie, se simt puternici și vorbesc ca atare; și în vâltoarea acestei agitații, multe lucruri sunt recepționate de oameni ca fiind în regulă, când, de fapt, sunt fără nici o îndoială rele în sine și o rușine pentru cel care s-a făcut vinovat de rostirea unor cuvinte atât de nepotrivite pentru un slujitor creștin.
-216-
Aceste lucruri au o influență rea asupra predicatorilor care se folosesc de adevăruri sacre, înalte — adevăruri care se vor dovedi fie ca o mireasmă de viață spre viață, fie ca un miros de moarte spre moarte pentru cei ce le ascultă. În general, influența pe care o au discuțiile contradictorii asupra predicatorilor noștri este de a-i face îngâmfați și înălțați după propria lor evaluare. Aceasta nu este tot. Cei ce iubesc polemicile nu sunt potriviți să fie păstori ai turmei. Ei și-au antrenat mintea pentru înfruntarea adversarilor și pentru rostirea de sarcasme și nu se pot coborî pentru a veni în ajutorul inimilor care suferă întristate și au nevoie de mângâiere. De asemenea, ei s-au ocupat atât de mult cu argumentațiile, încât au neglijat subiectele practice de care are nevoie turma lui Dumnezeu. Ei nu cunosc decât prea puțin predicile lui Hristos, care se leagă de viața de zi cu zi a creștinului, și nu sunt decât într-o mică măsură dispuși să le studieze. S-au ridicat deasupra simplității lucrării. Când erau mici în propriii lor ochi, Dumnezeu i-a ajutat; îngeri ai lui Dumnezeu le-au slujit și au făcut ca lucrările lor să aibă un mare succes, convingându-i pe bărbați și femei de adevăr. Educându-și însă mintea pentru discuții, ei au devenit adesea aspri și nesimțitori. Ei pierd interesul și compasiunea delicată care ar trebui să însoțească întotdeauna eforturile unui pastor al lui Hristos.
Pastorii cărora le plac dezbaterile sunt în general nepotriviți pentru a da ajutor turmei acolo unde este cea mai mare nevoie de ajutor. Pentru că au neglijat religia practică în propriile lor inimi și vieți, ei nu-și pot învăța turma despre acest lucru. Dacă nu există agitație, ei nu știu cum să lucreze; par storși de puteri. Dacă încearcă să vorbească, par să nu știe cum să prezinte un subiect care este potrivit pentru respectiva ocazie. Când ar trebui să prezinte un subiect care să hrănească turma lui Dumnezeu și care să atingă inimile și să le topească, ei se întorc la unele din vechile subiecte stereotipe și parcurg aceleași argumente fixe, care sunt aride și neinteresante. Astfel, în loc de lumină și viață, ei aduc întuneric turmei și, de asemenea, propriilor lor suflete.
-217-
Unii pastori de-ai noștri nu cultivă spiritualitatea, ci încurajează un spectacol al “zelului” și o anumită activitate, care se întemeiază pe un fundament nesigur. În acest veac, este nevoie de pastori care judecă lucrurile cu calm și profunzime, care să unească devotamentul, conștiinciozitatea și credința lor cu activitatea și zelul. Cele două grupe de calități, gândirea și devotamentul pe de o parte, activitatea și zelul pe de altă parte, ar trebui să meargă mână în mână.
Pastorii cărora le plac polemicile sunt cei mai puțin vrednici de încredere dintre noi, pentru că nu se poate conta pe ei când lucrarea devine dificilă. Aduceți-i numai într-un loc în care nu este decât un slab interes și vor da pe față o lipsă de curaj, de zel și de preocupare reală. Ei depind tot atât de mult de înviorarea și împrospătarea prin agitația produsă de discuții sau împotriviri, cum depinde bețivul de paharul său. Acești pastori au nevoie de o nouă convertire. Au nevoie să soarbă din apele ce curg neîncetat din Stânca veșnică.
Bunăstarea veșnică a păcătoșilor a fost motivația comportamentului lui Isus. El a umblat peste tot, făcând bine. Bunăvoința era viața sufletului Său. Nu numai că a făcut bine tuturor celor care au venit la El, apelând la mila Sa, ci i-a căutat El Însuși cu perseverență. Nu a fost niciodată încântat de aplauze sau deprimat din pricina criticilor sau dezamăgirilor. Când Se confrunta cu cea mai puternică împotrivire și cu tratamentul cel mai crud, El era plin de curaj. Cea mai importantă cuvântare pe care ne-a oferit-o Inspirația a fost rostită de Hristos unei singure ascultătoare. Pe când se așeza lângă fântână ca să Se odihnească, pentru că era obosit, a venit o femeie samariteancă să scoată apă; El a văzut o ocazie de a-i atinge mintea și, prin ea, de a ajunge la mintea samaritenilor, care se aflau în mare întuneric și rătăcire. Deși obosit, El a prezentat adevărurile Împărăției Sale spirituale, care au încântat-o pe femeia păgână și au umplut-o de admirație pentru Hristos. Ea s-a dus și le-a spus tuturor: “Veniți să vedeți un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Mărturia acestei femei i-a adus pe mulți să creadă în Hristos, convertindu-se. Prin declarația ei, mulți au venit să audă cu urechile lor și au crezut din pricina cuvântului auzit de la El.
Oricât de mic ar fi numărul ascultătorilor interesați, dacă inima este atinsă și înțelegerea lor deschisă, ei pot face, asemenea samaritencei, o declarație care va stârni interesul a sute de persoane dornice să cerceteze pe cont propriu. Când se lucrează în unele locuri pentru a stârni interesul, vor fi multe descurajări. Însă, dacă la început pare să existe o prea mică preocupare, acest lucru nu reprezintă dovada că te-ai înșelat în privința datoriei și locului de desfășurare a lucrării. Dacă interesul crește treptat, iar oamenii acționează în deplină cunoștință, nu din impuls, ci din principiu, preocuparea lor este mult mai sănătoasă și mai durabilă decât atunci când se creează dintr-o dată o mare agitație și interes, iar simțămintele sunt provocate prin audierea unei dezbateri, a unei polemici virulente între susținătorii ambelor păreri, pro și contra adevărului. Se creează astfel o împotrivire aprigă, se iau poziții și hotărâri rapide. Rezultatul constă într-o stare de lucruri pătimașă. Este nevoie de o deliberare și o judecată plină de calm. Faceți ca această stare de agitație să se stingă sau lăsați să se producă un șoc printr-o conducere nechibzuită a lucrării — și interesul nu va mai putea fi stârnit niciodată. Sentimentele și reacțiile de solidaritate ale oamenilor au fost provocate, însă conștiințele lor nu au fost mișcate și inimile lor nu au fost zdrobite și smerite înaintea lui Dumnezeu.
-218-
Când prezintă adevărul nepopular, lucru care presupune o cruce grea, predicatorii ar trebui să fie atenți ca fiecare cuvânt să fie așa cum l-ar vrea Dumnezeu. Aceste cuvinte ale lor ar trebui să nu fie niciodată tăioase. Ei ar trebui să prezinte adevărul în umilință, cu cea mai adâncă iubire pentru suflete și cu o dorință profundă pentru salvarea lor și să lase ca însuși adevărul să taie. Nu ar trebui să-i sfideze pe slujitorii altor denominațiuni și nici să caute să-i provoace la o polemică. Ei nu ar trebui să ia o poziție asemănătoare cu aceea a lui Goliat, când a sfidat oștile lui Israel. Israel nu l-a sfidat pe Goliat, ci Goliat s-a lăudat cu mândrie împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său. Sfidările, lăudăroșenia și invectivele trebuie să vină din partea împotrivitorilor adevărului care iau poziția lui Goliat. Însă nimic din acest spirit nu ar trebui să se vadă la aceia care au fost trimiși de Dumnezeu să vestească ultima solie de avertizare unei lumi pierdute.
Goliat se încredea în armura sa. Îngrozea oștile lui Israel prin lăudăroșenia lui sfidătoare, sălbatică, în timp ce își expunea extraordinara sa armură, care era tăria lui. David, în umilința și zelul lui pentru Dumnezeu și poporul Său, s-a oferit să-l înfrunte pe acest lăudăros. Saul a consimțit și i-a oferit lui David propria lui armură împărătească. Acesta n-a vrut s-o poarte. A lăsat deoparte armura împăratului, căci nu era deprins cu ea. El era deprins cu Dumnezeu și, încrezându-se în El, câștigase victorii deosebite. Dacă și-ar fi pus armura lui Saul, ar fi dat impresia că este un războinic, când nu era decât micul David care păștea oile. El a avut grijă ca nu cumva biruința să-i fie pusă în seama armurii lui Saul; căci încrederea lui era în Domnul lui Israel. El și-a ales câteva pietre de la pârâu și, cu praștia și toiagul său, singurele lui arme, s-a dus în Numele Dumnezeului lui Israel pentru a-l înfrunta pe războinicul înarmat.
Va continua.