Pentru a crește în har și în cunoașterea adevărului, lucrătorii trebuie să aibă experiențe diferite. Acestea se vor obține cel mai bine prin extinderea lucrării în câmpuri noi, în localități diferite, unde ei vor veni în contact cu toate clasele de oameni și cu toate felurile de idei, și unde se vor cere diferite feluri de muncă spre a veni în întâmpinarea dorințelor multora și a diferitelor idei. Aceasta îl va conduce pe lucrătorul credincios la Dumnezeu și Biblie, pentru lumină, putere și cunoștință, ca să poată fi pe deplin calificat să facă față dorințelor oamenilor. El va trebui să țină seama de îndemnul dat lui Timotei: “Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2, 15.) “Cine este ispravnicul credincios și înțelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea hotărâtă?” (Luca 12, 42.) Spre a discerne cel mai potrivit subiect pentru o ocazie dată, este nevoie de înțelepciune.
Fratele D. nu este un lucrător cu succes. El este pipernicit. Judecata lui s-a îngustat și puterea lui spirituală a descrescut. Acum, el ar trebui să fie un lucrător cu succes, un muncitor competent. În loc să se preocupe întru totul de lucrare, el a servit la mese. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: “Fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție. Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, și la învățătura pe care o dai altora. Să nu fii nepăsător de darul care este în tine, care ți-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor. Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți. Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii, pe care o dai altora: străduiește-te în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4, 12-16.)
-643-
Fratele D. este activ și dispus să facă, dispus să poarte poveri care n-au legătură cu chemarea sa; și mintea, și timpul lui au fost prea mult absorbite de lucruri vremelnice. Unii pastori mențin o oarecare demnitate, care nu e în concordanță cu viața lui Hristos, și nu sunt dispuși să se facă de folos prin a se angaja în muncă fizică, după cum ar putea cere ocazia, spre a ușura poverile celor de a căror ospitalitate au parte, și a-i scăpa de grijă. Exercițiul fizic s-ar dovedi o binecuvântare pentru ei, mai degrabă decât o vătămare. Ajutându-i pe alții, s-ar avantaja pe ei înșiși. Dar alții cad în extrema cealaltă. Când timpul și puterea le sunt cerute de lucrare și cauza lui Dumnezeu, ei sunt dispuși să se angajeze în muncă și să devină slujitorii tuturor, chiar în lucrurile vremelnice; și ei Îl jefuiesc într-adevăr pe Dumnezeu de slujirea pe care o cere de la ei. Astfel, probleme fără importanță ocupă timpul prețios, care ar trebui devotat intereselor cauzei lui Dumnezeu.
Fratele J. N. Andrews a greșit în privința aceasta. Timpul și puterea pe care el le-a devotat corespondenței cu frații lui, răspunzând scrisorilor lor cu întrebări particulare, ar fi trebuit să fie pus la dispoziția intereselor speciale ale lucrării lui Dumnezeu în general. Dar puțini își dau bine seama de responsabilitățile care apasă asupra celor câțiva pastori care poartă poverile acestei cauze. Adesea, frații îi cheamă pe aceștia de la lucru, ca să se ocupe cu micile lor probleme, sau să pună în ordine unele necazuri din comunitate, de care pot și ar trebui să se ocupe ei înșiși. “Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc.” (Iacov 1, 5.6.) El trebuie să fie sincer și stăruitor. Dacă este nehotărât, îndoindu-se continuu, dacă Domnul va face într-adevăr ceea ce El a făgăduit, nu va primi nimic.
-644-
Mulți privesc la pastori să le aducă lumină de la Dumnezeu, părându-li-se aceasta o cale mai ușoară decât să se mai necăjească să meargă ei înșiși după ea la Dumnezeu. Unii ca aceștia pierd mult. Dacă ei L-ar urma zilnic pe Hristos și L-ar face călăuza și sfetnicul lor, ar putea obține o cunoaștere lămurită a voinței Lui, câștigând astfel o experiență de valoare. Tocmai din lipsa acestei experiențe, frații care mărturisesc adevărul umblă în scânteierile aprinderii altora; ei nu sunt familiarizați cu Duhul lui Dumnezeu și n-au o cunoștință a voii Lui și de aceea sunt ușor clintiți din credința lor. Ei sunt nestatornici, pentru că s-au încrezut în alții spre a dobândi o experiență de la ei. Au fost făcute ample provizii pentru fiecare fiu și fiică a lui Adam să obțină în mod individualh o cunoaștere a cunoștinței divine, pentru a desăvârși caracterul creștin, și pentru a fi curățit prin adevăr. Dumnezeu este dezonorat de aceia care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos și totuși n-au nici o cunoaștere experimentală a voinței divine sau a tainei evlaviei.
Fratele D. a avut o mulțime de necazuri acasă. Creșterea numărului de membri nu a împuținat poverile lui. Creșterea numărului în familia lui a fost o povară prea grea asupra lui și a familiei lui, și lucrurile acestea au fost o piedică spre a deveni un lucrător cu succes. El a ruginit în lucrarea lui Dumnezeu și are nevoie de lustruire. Mărturia lui are nevoie să fie înviorată de Duhul și puterea lui Dumnezeu. Frații lui din Bordoville, care n-au o lucrare specială de făcut în lucrarea de prezentare a Cuvântului și învățăturii ar trebui să fie treji, să vadă unde au alții nevoie de ajutor și să-i ajute. Mulți închid ochii față de binele pe care au ocazia să-l facă altora, și prin neglijența lor pierd binecuvântarea pe care ar putea-o obține. Fratele D. a fost lăsat să poarte poveri pe care frații lui ar fi trebuit să le considere că era datoria și privilegiul lor să le poarte.
-645-
Lucrarea noastră în această lume este să trăim pentru binele altora, să-i fericim pe alții, să fim ospitalieri; și adesea se poate că numai cu un oarecare deranj îi putem întreține pe cei care au într-adevăr nevoie de îngrijirea noastră și de binefacerea societății și a căminului nostru. Unii evită poverile necesare. Dar cineva trebuie să le poarte; și pentru că, în general, frații nu sunt amatori de ospitalitate și nu contribuie în mod egal la aceste îndatoriri creștine, câțiva, care au inimi binevoitoare și își însușesc ca fiind ale lor cazurile celor care au nevoie de ajutor, sunt împovărați. O comunitate trebuie să aibă o grijă specială spre a-i ușura pe pastori de poveri în plus, în această direcție. Pastorii care sunt activ angajați în cauza lui Dumnezeu, care lucrează pentru salvarea de suflete, au de făcut sacrificii continue.
Mărturia fratelui D. are nevoie să fie însuflețită de harul lui Dumnezeu. El are nevoie de o ungere nouă, ca să poată fi în stare să înțeleagă mărimea lucrării și să-și consacre întreaga ființă pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Domnul poate da de lucru tuturor urmașilor Săi. Toți pot să arate slava Lui, dacă vor. Dar majoritatea refuză să facă acest lucru. Ei mărturisesc credință, dar n-au fapte. Credința lor este moartă, fiind singură. Ei evită responsabilitățile și poverile, și vor fi răsplătiți după cum au fost faptele lor. Pentru că unii nu vor să ridice poverile pe care le-ar putea ridica, sau să facă lucrarea pe care ar putea să o facă, lucrarea este prea grea pentru cei câțiva care s-au angajat în ea. Ei văd că este atât de mult de făcut, încât supraîmpovărează puterea lor și sunt repede istoviți.
Dumnezeu cheamă în acest timp lucrători ale căror interese sunt pe deplin armonizate cu lucrarea și cauza Lui. Pastorii angajați în această lucrare trebuie să fie insuflați cu vigoare prin duhul și puterea adevărurilor pe care le predică, și atunci vor avea o influență. Rar se va ridica poporul mai sus de pastorul lui. Un duh iubitor de lume în el are o influență extraordinară asupra altora. Oamenii fac din lipsurile lor o scuză spre a-și acoperi duhul lor iubitor de lume. Ei își liniștesc conștiința, socotind că pot fi liberi să iubească lucrurile acestei vieți și să fie nepăsători față de lucrurile spirituale, pentru că așa sunt pastorii lor. Ei își înșeală propriile lor suflete și rămân în prietenie cu lumea, pe care apostolul o declară că este vrăjmășie cu Dumnezeu.
-646-
Pastorii trebuie să fie pildă pentru turmă. Ei trebuie să manifeste o iubire nepieritoare pentru suflete și aceeași consacrare pentru cauza pe care doresc s-o vadă înfăptuită în popor. Pastorii din Vermont au făcut o greșeală în lucrarea lor. Ei au trecut iar și iar peste același teren spre a ajuta comunitățile, când adesea ei înșiși aveau nevoie de lucrarea atribuită lor, spre a fi aduși în poziția în care Dumnezeu putea să le binecuvânteze lucrarea și să-i facă roditori. N-a existat nici un lucrător conștiincios, eficient, pe deplin calificat, spre a susține toate părțile lucrării din Vermont.
Fratele și sora I. sunt bolnavi. Dumnezeu nu pune responsabilități foarte mari asupra lor. Ei trebuie să vegheze cu atenție ca să nu se micșoreze influența lor. Ei n-au copiii lor proprii, care să-i solicite să exercite iubire și purtare de grijă părintească, și sunt în pericol să devină înguști, egoiști și capricioși în vederile și simțămintele lor. Toate lucrurile acestea au o influență rea asupra cauzei lui Dumnezeu. Ei trebuie să lucreze pentru a-și păstra mintea la un nivel înalt și să nu se facă măsură pentru alții. Cei care n-au copii, pentru a-și împărtăși ideile și munca și pentru a exercita răbdare, toleranță și iubire, trebuie să se păzească, pentru ca ideile și munca lor să nu se concentreze asupra lor înșiși. Ei sunt puțin calificați să-i instruiască pe părinți în ceea ce privește educarea copiilor lor, pentru că ei n-au avut experiență în această lucrare. și totuși, în foarte multe cazuri, cei care n-au copii sunt cei mai dispuși să-i instruiască pe cei care au, când, în același timp, ultimii sunt ei înșiși copii în anumite privințe. Ei nu pot fi întorși de pe o anumită cale și au nevoie chiar de mai multă răbdare exercitată față de ei înșiși decât au copiii. A avea un drum trasat și a merge pe acel drum spre neplăcerea altora, înseamnă egoism.
-647-
Lucrurile mici sunt cele care testează caracterul. Faptele nepretențioase ale zilnicei lepădări de sine, împreună cu buna dispoziție și amabilitatea sunt cele care Îi plac lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să trăim pentru noi, ci pentru alții. Noi trebuie să fim o binecuvântare, prin uitare de eul nostru și prin atenția noastră față de alții. Trebuie să cultivăm iubire, răbdare și tărie morală.
Foarte puțini înțeleg foloasele îngrijirii, răspunderii și ale experienței pe care copiii le aduc familiei. Mulți au familii mari, care cresc fără disciplină; părinții neglijează o încredințare prețioasă și o datorie sacră, care, dacă este adusă la îndeplinire cu credincioșie și temere de Dumnezeu, va aduce nu numai pentru copiii lor, ci și pentru ei înșiși, o destoinicie pentru Împărăția cerurilor. Dar o casă fără copii este un loc pustiu. Inimile locatarilor sunt în pericol să devină egoiste, nutrind iubire pentru propria lor tihnă, luând în considerare propriile lor dorințe și comodități. Ei adună simpatie pentru ei înșiși, dar au puțin de arătat față de alții. Grija și afecțiunea pentru copiii dependenți de alții îndepărtează asprimea din firea noastră, ne fac afectuoși și simpatici, și au o influență de a dezvolta elementele nobile ale caracterului nostru. Mulți s-au îmbolnăvit fizic, mintal și moral, pentru că atenția le este îndreptată aproape exclusiv asupra lor înșiși. Ei pot fi salvați de stagnare prin vitalitatea sănătoasă a minților mai tinere și felurite, și a neastâmpăratei energii a copiilor.
Fratele J. este în vârstă. Asupra lui nu trebuie pusă acum nici o răspundere grea. El nu I-a plăcut lui Dumnezeu în aplicarea greșită a iubirii față de copiii săi. A avut o prea mare dorință să-i ajute bănește, ca să nu-i supere. Urmărind să facă bine, el le-a făcut rău. Ei nu sunt înțelepți și credincioși în administrarea banilor, nici chiar din punct de vedere lumesc. Văzuți din punct de vedere religios, ei sunt foarte deficitari. Nu sunt meticuloși cu privire la lucrurile religioase. Ei nu împodobesc societatea prin poziția și influența lor în lume, și nu împodobesc nici cauza lui Dumnezeu prin morală curat creștină și fapte virtuoase în slujba lui Hristos. Ei n-au fost obișnuiți să se îmbrace cu lepădare de sine și încredere în sine, ca pavăză în viața lor. Aici este marele păcat care apasă asupra părinților. Ei nu i-au instruit pe copiii lor și nu i-au educat pentru Dumnezeu. Nu i-au învățat independența, stabilitatea de caracter și necesitatea unei voințe ferme și bine direcționate. Cei mai mulți copii, din această generație sunt lăsați în voia soartei. Ei nu sunt învățați despre necesitatea de a-și dezvolta puterile fizice și mintale pentru vreun scop bun, să binecuvânteze societatea prin influența lor, să fie bine calificați, să înfrumusețeze viața creștină și să desăvârșească sfințirea în temere de Dumnezeu.