Capitolul 10 — Când am ezitat să adresez mustrarea
Cam în această perioadă, am fost supusă unei încercări teribile. Dacă Duhul lui Dumnezeu lua pe cineva în stăpânire în timpul adunării, iar acesta slăvea pe Dumnezeu, aducându-I laudă, exista mereu cineva care acuza de spiritism; iar dacă Domnul avea plăcere să-mi dea o viziune în timpul adunării, se spunea că aceasta este rezultatul excitării și spiritismului. Mâhnită și descurajată, mă duceam adesea într-un loc retras pentru a-mi vărsa sufletul înaintea Domnului, care îi cheamă la El pe toți cei trudiți și împovărați pentru a afla odihnă. Pe când făceam apel, prin credință, la făgăduințele lui Dumnezeu, Domnul Isus îmi părea foarte aproape. Lumina dulce a cerului strălucea în jurul meu; părea că sunt înconjurată de brațele Mântuitorului, iar de acolo eram luată în viziune. Însă, atunci când trebuia să spun altora ceea ce Dumnezeu mi-a descoperit numai mie, în momente când nici o influență pământească nu m-ar fi putut afecta, am fost mirată să aud din partea celor apropiați spunându-se că cei care trăiau cel mai aproape de Dumnezeu sunt cei mai susceptibili să fie înșelați de Satana.
Conform învățăturilor susținute de ei, singura noastră scăpare de a nu fi înșelați ar fi să stăm la distanță de Dumnezeu, într-o stare de necredință. Oh, gândeam eu, s-a ajuns până acolo încât cei care cu toată sinceritatea se duc înaintea lui Dumnezeu pentru a face apel la făgăduințele Lui să fie învinovățiți de spiritism? Cerem noi oare Tatălui nostru ceresc pâine și El ne dă un șarpe? Aceste lucruri mi-au rănit spiritul și mi-au tulburat sufletul, chinuindu-l aproape până la disperare. Mulți voiau să mă facă să cred că nu Duhul Sfânt fusese Cel care lucrase și că ceea ce experimentaseră bărbații sfinți ai lui Dumnezeu era doar efectul mesmerismului și amăgirii lui Satana.
-72-
Unii preluaseră vederi extremiste în privința unor texte din Scriptură, ajungând până acolo încât nu mai munceau și îi respingeau pe toți aceia care nu acceptau ideile lor cu privire la acest subiect, precum și în alte aspecte legate de datoria religioasă. Dumnezeu mi-a descoperit aceste erori în viziune și m-a trimis să dau sfaturi copiilor Săi care greșeau în această privință; însă mulți dintre ei au respins cu totul solia și m-au acuzat de conformare cu lumea. Pe de altă parte, adventiștii doar cu numele mă acuzau de fanatism, atribuindu-mi pe nedrept titlul de conducător al fanaticilor, pe care eu mă luptam, susțineau ei, să mi-l păstrez.
Au fost fixate diferite date pentru venirea Domnului, și acestea au fost susținute în fața fraților. Însă Domnul mi-a arătat că toate acestea vor trece, deoarece timpul de probă trebuie să aibă loc înainte de venirea Domnului Hristos și că orice dată care ar fi fixată și ar trece neîmplinită va slăbi credința poporului lui Dumnezeu. Pentru acest punct de vedere, eu am fost acuzată a fi robul cel necredincios care zice: “Stăpânul întârzie să vină.”
Aceste afirmații cu privire la fixarea de date au fost tipărite cam cu treizeci de ani în urmă, iar cărțile care le conțineau au fost puse în circulație pretutindeni; cu toate acestea, unii pastori care susțineau că mă cunosc bine au spus că eu fusesem cea care stabilisem dată după dată pentru venirea Domnului și că acele date fixate au trecut, deci, în concluzie, viziunile mele sunt false. Fără îndoială că aceste declarații neadevărate au fost considerate de mulți ca fiind adevărate însă nici unul dintre cei care mă cunosc și știu care îmi sunt preocupările nu ar putea, sincer fiind, să spună asemenea lucruri pe seama mea. Aceasta este mărturia pe care am susținut-o de la trecerea datei din 1844: “Dată după dată va fi fixată de diferite persoane, și aceste date vor trece; iar influența pe care o va exercita această fixare de date va tinde să distrugă credința poporului lui Dumnezeu.” Dacă eu aș fi văzut în viziune un anumit timp fixat și mi-aș fi expus mărturia cu privire la acesta, nu aș fi scris și publicat, având în vedere această mărturie, că toate aceste date fixate vor trece neîmplinite, deoarece timpul de probă trebuie să fie înainte de venirea Domnului Hristos. Cu siguranță că în ultimii treizeci de ani, câți sunt de la publicarea acestei declarații, eu nu aș fi fixat date pentru venirea Domnului Hristos, ca să mă așez în acest fel sub aceeași condamnare cu cei pe care îi mustram pentru că fac acest lucru. Și eu nu am mai avut nici o viziune până în 1845, la mult timp după trecerea timpului de așteptare generală din 1844. Atunci mi s-a arătat ce am afirmat aici.
-73-
Și nu s-a împlinit oare această mărturie în amănunt? Primii adventiști au stabilit dată după dată, nu s-au dat înapoi în fața eșecurilor, ci și-au adunat curajul și au stabilit noi date. Nu Dumnezeu i-a condus în aceasta. Mulți dintre ei au respins adevăratul timp profetic și au ignorat împlinirea profeției, deoarece anul 1844 a trecut și nu a adus cu sine evenimentul așteptat. Ei au respins adevărul, iar vrăjmașul a avut putere să aducă înșelăciuni grozave asupra lor ca să-i facă să creadă o minciună. Marele test cu privire la timp a avut loc în 1843 și 1844; iar toți cei care au fixat date după această perioadă s-au înșelat și pe ei înșiși și i-au înșelat și pe alții.
Până la prima mea viziune eu nu am putut să scriu; mâna mea tremurândă nu era în stare să țină tocul. Când eram în viziune, îngerul mi-a poruncit să scriu ce mi s-a descoperit. Eu am ascultat și am scris imediat. Nervii mei au fost întăriți, iar mâna a prins putere.
A fost o cruce grea pentru mine să le spun celor greșiți ce mi-a fost arătat cu privire la ei. Multă suferință îmi provoca faptul că-i vedeau pe alții în necaz sau mâhniți. Iar când am fost obligată să transmit soliile, le îndulceam cât puteam, ca să le fac să pară cât mai favorabile individului, iar apoi mă duceam singură deoparte și plângeam, cu spiritul doborât, în agonie. Priveam la aceia care trebuia să se îngrijească doar de sufletele lor și mă gândeam că, dacă aș fi fost în locul lor, nu aș fi murmurat. Mi-a fost greu să expun mărturiile neatrăgătoare, tăioase, pe care mi le dădea Dumnezeu. Așteptam cu nerăbdare rezultatul; și dacă persoanele mustrate se ridicau împotriva celor spuse, și după aceea se opuneau adevărului, în mintea mea se ridicau aceste întrebări: Am dus eu solia așa cum trebuia? Nu ar mai fi fost vreo cale pentru a-i salva? Chinul acesta îmi apăsa sufletul, încât uneori simțeam că moartea ar fi un sol binevenit, iar mormântul, un dulce loc de odihnă.
-74-
Nu mi-am dat seama de pericolul și păcatul unei asemenea conduite până ce nu am fost dusă în viziune în prezența lui Isus. El m-a privit încruntat și apoi Și-a întors fața de la mine. Este imposibil să descriu teroarea și agonia pe care am simțit-o. Am căzut în fața Lui și nu am avut putere să rostesc nici un cuvânt. Oh, cât de mult tânjeam să mă pot ascunde de privirea aceea încruntată! Atunci am putut să-mi dau seama, într-o anumită măsură, ce simțăminte vor avea cei pierduți când vor striga: “Munților și stâncilor, cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui care șade pe tron și de mânia Mielului.”
Îndată un înger mi-a poruncit să mă ridic, iar priveliștea din fața ochilor mei cu greu poate fi descrisă. În fața mea se afla o grupă de oameni cu părul și veșmintele sfâșiate și ale căror chipuri purtau semnele disperării și ororii. Ei s-au apropiat de mine și și-au frecat hainele de ale mele. Când am privit la hainele mele, am văzut că erau pătate de sânge. Din nou am căzut ca un mort la picioarele îngerului meu însoțitor. Nu puteam rosti nici o scuză și doream să pot pleca din acel loc sfânt. Îngerul m-a ridicat și a spus: “Nu este cazul tău acum, însă această scenă a fost trecută prin fața ta ca să-ți arate ce se va întâmpla cu tine dacă vei neglija să spui altora ceea ce ți-a descoperit Domnul. Însă, dacă vei fi credincioasă până la sfârșit, vei mânca din pomul vieții și vei bea din râul cu apa vieții. Vei avea mult de suferit, însă harul lui Dumnezeu îți este de ajuns.” Am căzut atunci, vrând să fac tot ce-mi va cere Domnul, numai să pot avea aprobarea Sa și să nu mai simt acea privire încruntată.