Mărturii pentru Comunitate – Ziua 15

Capitolul 11 — Căsătoria și perioada de lucrare ce a urmat

În 30 august 1846 m-am unit prin căsătorie cu fratele James White. Fratele White trecuse printr-o experiență profundă în cadrul mișcării advente, iar eforturile sale de proclamare a adevărului au fost binecuvântate de Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în marea lucrare și împreună am călătorit și am lucrat pentru salvarea sufletelor.

Am început această lucrare fără bani, doar cu câțiva prieteni și cu sănătatea șubredă. Soțul meu moștenise o constituție puternică, însă sănătatea îi fusese serios afectată de prea multa solicitare la studiu și citit. Eu suferisem în privința sănătății încă de mic copil, așa cum am relatat deja. În această stare, fără mijloace potrivite, cu foarte puțini prieteni care ne împărtășeau vederile, fără o publicație și fără cărți, ne-am avântat în lucrare. În acea perioadă nu aveam case de închinare. Ideea de a folosi corturi nu ne-a trecut prin cap. Adunarea noastră era mică. Doar rareori se întâmpla să mai vină și altcineva la adunările noastre, în afară de adventiști, și aceasta când erau atrași, din curiozitate, să vină să asculte o femeie.

La început, eram timidă când trebuia să vorbesc în public. Dacă aveam încredere, aceasta îmi era dată de Duhul Sfânt. Dacă vorbeam liber și cu putere, era pentru că Dumnezeu mă ajuta. Adunările noastre se desfășurau în așa fel, încât amândoi luam parte. Soțul meu ținea o cuvântare doctrinară, apoi urmam eu cu o predică de lungime considerabilă, prin care ajungeam la inimile ascultătorilor. În acest fel soțul meu semăna, iar eu udam sămânța adevărului, iar Dumnezeu o făcea să crească.

În toamna anului 1846 am început să ținem Sabatul biblic, să-l propovăduim și să-l apărăm. Atenția mi-a fost atrasă în privința Sabatului pe când mă aflam în vizită la New Bedford, Massachusetts, devreme, în același an. Acolo l-am cunoscut pe fratele Joseph Bates, care îmbrățișase de timpuriu credința adventă și era un lucrător activ în susținerea cauzei noastre. Fratele B. ținea Sabatul și insista asupra importanței acestuia. Eu nu-i simțeam importanța și gândeam că fratele B. greșește zăbovind mai mult asupra poruncii a patra decât a celorlalte nouă. Însă Dumnezeu mi-a dat o viziune cu privire la sanctuarul din ceruri. Templul lui Dumnezeu s-a deschis în cer și mi s-a arătat chivotul lui Dumnezeu acoperit de tronul harului. Doi îngeri stăteau la cele două capete ale chivotului, cu aripile întinse peste tronul harului, cu fețele îndreptate spre acesta. Îngerul meu însoțitor mi-a explicat că acestea reprezentau faptul că întreaga oștire cerească privea cu teamă plină de respect legea cea sfântă care fusese scrisă de însuși degetul lui Dumnezeu. Domnul Isus a ridicat capacul chivotului și am privit tablele de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci. Am fost uimită când am văzut porunca a patra exact în mijlocul celor zece, înconjurată de o aureolă blândă de lumină. Îngerul a spus: “Este singura din cele zece care Îl proclamă pe Dumnezeu ca fiind creatorul cerurilor și al pământului și al tuturor lucrurilor din ele. Când au fost puse temeliile pământului, atunci a fost întemeiat și Sabatul.”

-76-

Mi-a fost arătat că, dacă adevăratul Sabat ar fi fost ținut întotdeauna, n-ar fi existat niciodată necredincioși sau atei. Păzirea Sabatului ar fi ferit lumea de idolatrie. Porunca a patra a fost călcată în picioare; de aceea, noi suntem chemați să dregem spărtura făcută în Lege și să pledăm în favoarea ținerii Sabatului care a fost dat la o parte. Omul păcatului, care s-a înălțat pe sine însuși mai presus de Dumnezeu și a intenționat să schimbe vremurile și Legea, a fost cel care a schimbat Sabatul din ziua a șaptea în ziua întâi a săptămânii. Făcând acest lucru, el a făcut o spărtură în Legea lui Dumnezeu. Chiar înainte de marea zi a lui Dumnezeu, va fi dată o solie de avertizare a poporului pentru ca oamenii să se întoarcă la ascultarea de Legea lui Dumnezeu pe care Satana a dat-o la o parte. Prin cuvânt și faptă, atenția oamenilor trebuie atrasă asupra faptului că Legea este călcată. Mi-a fost arătat că al treilea înger, care proclamă ținerea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Isus, reprezintă poporul care primește solia Sa și își ridică glasul să avertizeze lumea pentru a ține poruncile lui Dumnezeu din adâncul ființei lor și că, răspunzând acestei avertizări, mulți vor îmbrățișa ținerea Sabatului Domnului.

-77-

Când am primit lumina cu privire la porunca a patra, în Maine erau aproximativ douăzeci și cinci de adventiști care țineau Sabatul; însă aceștia aveau păreri atât de diferite cu privire la alte puncte de doctrină și erau atât de răspândiți ca localizare, încât influența lor era foarte mică. Mai erau cam tot atâția, în condiții asemănătoare, în alte părți ale Noii Anglii. Ni se părea că este de datoria noastră să-i vizităm pe aceștia în mod frecvent în casele lor și să-i întărim în Domnul și în adevărul Său; și pentru că aceștia erau atât de răspândiți, a fost necesar să călătorim foarte mult timp. Din lipsă de fonduri, foloseam mijloacele de transport cele mai ieftine, vagoane de clasa a II-a, iar în vapoare călătoream pe punte. În starea slăbită în care mă aflam eu, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când trebuia să mergem în vagoane de clasa a II-a, de obicei eram învăluiți în fum de cei din jurul nostru, motiv pentru care eu leșinam adesea. Iar când mergeam cu vaporul, pe punte, sufeream tot din cauza fumului, iar pe lângă aceasta, și din cauza înjurăturilor și conversațiilor vulgare ale personalului vaporului și ale călătorilor mai josnici. Noaptea ne întindeam să dormim pe podeaua tare, pe cutiile de mărfuri uscate sau pe saci cu cereale, folosind ca perne bagajele noastre, iar ca pături, hainele și șalurile pe care le aveam cu noi. Dacă ne era frig iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Dacă eram apăsați de căldura verii, ne duceam în partea de sus a punții, pentru a respira aerul răcoros al nopții. Acest lucru era obositor pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în brațe. Acest mod de a trăi a constituit fără îndoială alegerea noastră. Dumnezeu ne-a chemat, așa săraci cum eram, și ne-a călăuzit prin cuptorul de foc ca să ne dea o experiență de mare valoare pentru noi și un exemplu pentru alții, care după aceea urmau să ni se alăture în această lucrare.

-78-

Mântuitorul nostru a fost un om al durerilor; El era obișnuit cu suferința, și aceia care vor suferi împreună cu El vor și domni împreună cu El. Când i S-a descoperit lui Saul, la convertirea sa, Domnul nu i-a spus de cât de mult bine se va bucura, ci cât de mult avea să sufere pentru Numele Lui. Suferința a fost partea poporului lui Dumnezeu încă din zilele martirului Abel. Patriarhii au suferit pentru că au fost credincioși lui Dumnezeu și ascultători de poruncile Sale. Căpetenia bisericii a suferit de dragul nostru; primii Săi apostoli și biserica primară a suferit; milioanele de martiri au suferit și reformatorii de asemenea au suferit. Și de ce ne-am da înapoi noi, cei care avem speranța binecuvântată a nemuririi, de la o viață de suferință, iar la arătarea în curând a Domnului Hristos să fim nimiciți? Dacă ar fi posibil să ajungem la pomul vieții din mijlocul Paradisului fără suferință, noi nu ne-am bucura de o asemenea răsplată bogată pentru care să nu fi suferit. Ne-am da înapoi de la primirea slavei; rușinea ar pune stăpânire pe noi în prezența acelora care au luptat lupta cea bună, au alergat în cursă cu răbdare și au apucat viața veșnică. Însă nu va fi nimeni acolo care să nu fi ales, ca și Moise, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Profetul Ioan a văzut mulțimea celor mântuiți și a întrebat cine sunt ei. Răspunsul a venit prompt: “Aceștia sunt cei care au venit din necazul cel mare, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.”

Când am început să prezentăm lumina în privința Sabatului, noi nu aveam clar definită în minte ideea soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14, 9-12. Când ne înfățișam înaintea poporului, punctul central al mărturiei noastre era faptul că marea mișcare adventă legată de a doua venire a lui Isus aparținea lui Dumnezeu, că prima și a doua solie trecuseră și că a treia urma să fie dată. Noi am văzut că cea de-a treia solie se încheia cu cuvintele: “Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Noi vedeam la fel de clar ca și acum că aceste cuvinte profetice sugerau o reformă a Sabatului; însă nu aveam o poziție definită a ceea ce poate fi închinarea la fiară și ce reprezintă chipul și semnul fiarei, menționate în această solie.

-79-

Dumnezeu a făcut ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să strălucească lumina asupra slujitorilor Săi și, treptat, subiectul s-a clarificat în mintea lor. A fost nevoie de mult studiu și multă cercetare atentă pentru înțelegerea acestuia, treaptă cu treaptă. Cu atenție, sârguință și muncă neîntreruptă lucrarea a mers înainte, până când marile adevăruri ale soliei noastre, ca un întreg clar, desăvârșit și în legătură unul cu celălalt, au fost date lumii.

Am menționat deja faptul că l-am cunoscut pe fratele Bates. L-am socotit ca un adevărat gentleman creștin, bun și amabil. El se purta cu mine cu atâta duioșie, de parcă aș fi fost copilul lui. Prima dată când m-a auzit vorbind, a fost profund interesat. Când am încheiat, el s-a ridicat și a spus: “Eu sunt un Toma necredinciosul. Eu nu cred în viziuni. Însă, dacă aș putea crede că mărturia pe care ne-a relatat-o sora în această seară a fost într-adevăr vocea lui Dumnezeu către noi, aș fi cel mai fericit om în viață. Inima mea este profund mișcată. Cred că vorbitorul este sincer, dar nu pot să-mi explic cum i-au fost arătate minunatele lucruri pe care dânsa ni le-a relatat.”

La câteva luni după ce ne-am căsătorit, am participat împreună cu soțul meu la o Conferință la Topsham, Maine, unde era prezent și fratele Bates. Pe atunci, el nu credea pe deplin că viziunile mele erau de la Dumnezeu. Acea ocazie era o întâlnire ce prezenta un interes deosebit. Spiritul lui Dumnezeu era asupra mea; am fost luată într-o viziune care-mi descoperea slava lui Dumnezeu și pentru prima dată am văzut alte planete. După ce am ieșit din viziune, am relatat ce am văzut. Fratele Bates m-a întrebat atunci dacă studiasem astronomia. I-am spus că nu-mi amintesc să fi privit vreodată în vreo carte de astronomie. El a spus: “Aceasta este a Domnului.” Nu-l mai văzusem niciodată atât de degajat și fericit. Chipul său strălucea de lumina cerului și el dădea sfaturi bisericii cu multă putere.

-80-

De la conferință m-am întors împreună cu soțul meu la Gorham, unde locuiau părinții mei. Acolo am fost foarte bolnavă și am suferit nespus de mult. Părinții, soțul și surorile mele s-au unit în rugăciune pentru mine, însă am suferit încă timp de trei săptămâni. Uneori cădeam în leșin ca un om mort, însă, ca răspuns la rugăciune, reînviam. Agonia îmi era atât de mare, încât i-am implorat pe cei din jurul meu să nu se mai roage pentru mine; fiindcă mă gândeam că rugăciunile lor îmi prelungeau suferințele. Vecinii noștri spuneau că voi muri. Domnul a vrut ca, un timp, să ne încerce credința. În cele din urmă, pe când prietenii mei s-au unit din nou în rugăciune pentru mine, un frate care era prezent și părea mult împovărat, și cu puterea lui Dumnezeu asupra lui, s-a ridicat de pe genunchi, a traversat camera și și-a întins mâinile asupra capului meu, spunând: “Sora Ellen, Domnul Isus Hristos te face sănătoasă”, și a căzut, trântit la pământ de puterea lui Dumnezeu. Eu am crezut că intervenția a fost a lui Dumnezeu și durerea m-a părăsit. Sufletul meu a fost umplut de mulțumire și pace. Glasul inimii mele a fost: “Nu avem altă nădejde de ajutor decât în Dumnezeu. Putem avea pace doar odihnindu-ne în El și așteptând mântuirea Lui.” În ziua următoare a fost o furtună puternică și nici unul dintre vecinii noștri nu a putut veni la noi. Am putut să stau și eu în camera de zi; când au văzut că ferestrele de la camera mea erau deschise, au presupus că am murit. Ei nu au știut că Marele Medic intrase cu mila Sa în locuința noastră, certase boala și mă eliberase.

În ziua următoare, am călătorit treizeci și opt de mile până la Topsham. Tatăl meu a fost întrebat la ce oră va fi înmormântarea. Tata a întrebat: “Care înmormântare?”“Înmormântarea fiicei tale”, a fost răspunsul. Tata a spus: “Ea a fost vindecată prin rugăciunea credinței, iar acum se află în drum către Topsham.”

La câteva săptămâni după aceea, în drumul nostru către Boston, am luat vaporul la Portland. S-a stârnit o puternică furtună și ne aflam în primejdie mare. Vaporul se legăna înfricoșător, iar valurile intrau prin ferestrele cabinelor. În cabina femeilor era mare teamă. Multe își mărturiseau păcatele și strigau către Dumnezeu pentru îndurare. Unele o chemau pe Fecioara Maria să le vină în ajutor, în timp ce altele făceau jurăminte solemne lui Dumnezeu că, dacă vor putea ajunge cu bine pe pământ, își vor consacra viețile în slujba Lui. A fost o scenă de teroare și confuzie. Pe când vaporul se legăna, o doamnă s-a întors către mine și mi-a spus: “Nu ești îngrozită? Cred că nu vom mai vedea niciodată pământul.” I-am spus că L-am făcut pe Domnul Hristos ajutorul meu și că, dacă mi-am făcut lucrarea, pot să zac la fel de bine în fundul oceanului ca în orice alt loc; însă, dacă lucrarea mea nu este încheiată, toate apele oceanului nu mă vor putea îneca. Încrederea mea era în Dumnezeu, El avea să ne aducă în siguranță la uscat, dacă acest lucru era spre slava Sa.