Mărturii pentru Comunitate – Ziua 12

Capitolul 8 — Chemată să călătoresc

Le-am relatat această viziune credincioșilor din Portland, care au avut deplină încredere că aceasta fusese de la Dumnezeu. Duhul Domnului a însoțit mărturia și solemnitatea veșniciei a rămas asupra noastră. O teamă de nedescris m-a cuprins pentru că eu, atât de tânără și sensibilă, aș putea fi aleasă instrumentul prin care Dumnezeu va da lumină poporului Său. Pe când eram sub puterea Domnului, am fost umplută de bucurie de parcă aș fi fost înconjurată de îngeri sfinți în curțile pline de slavă din ceruri, unde totul este pace și bucurie, și trezirea la realitățile vieții vremelnice a constituit pentru mine o schimbare tristă și amară.

În cea de-a doua viziune, care a urmat curând după prima, mi-au fost arătate încercările prin care aveam să trec și că era datoria mea să merg și să spun altora ce avea să-mi descopere Domnul. Mi-a fost arătat că eforturile mele aveau să întâmpine o mare opoziție și că inima mea avea să fie sfâșiată de durere, dar că harul lui Dumnezeu avea să fie de ajuns pentru a mă susține prin toate prin câte aveam să trec. Învățătura acestei viziuni m-a tulburat extrem de mult, pentru că mi-a îndreptat atenția către datoria mea de a merge între oameni și a le prezenta adevărul.

Sănătatea mea era atât de precară, încât eram în continuă suferință trupească și, după toate aparențele, nu aveam decât puțin timp de trăit. Aveam doar șaptesprezece ani, eram mică și firavă, neobișnuită cu societatea, și din fire atât de timidă și retrasă, încât îmi era foarte greu să întâlnesc oameni străini. M-am rugat cu stăruință timp de mai multe luni de zile, până târziu în noapte, ca această povară să-mi fie luată și pusă asupra cuiva mai capabil decât mine să o ducă. Însă lumina datoriei nu s-a schimbat, iar cuvintele îngerului sunau continuu în urechile mele: “Fă cunoscut altora ce ți-am descoperit.”

-63-

Nu mă puteam împăca cu gândul că trebuie să merg în lume și că aveam să întâmpin ironiile și împotrivirea ei. Aveam puțină încredere în mine. Până acum, când Duhul lui Dumnezeu mă îndemnase să îndeplinesc această datorie, mă ridicasem mai presus de mine însămi, uitând de toată teama și timiditatea, gândindu-mă la iubirea lui Isus și lucrarea cea minunată pe care El o făcuse pentru mine. Asigurarea continuă că îmi îndeplineam datoria și făceam voia Domnului îmi dăduse o încredere care m-a surprins pe mine însămi. În asemenea momente, simțeam că sunt în stare să fac și să sufăr orice pentru a-i ajuta pe alții să se bucure de lumina și pacea lui Isus.

Însă acum mi se părea imposibil să aduc la îndeplinire această lucrare care îmi fusese pusă înainte; încercarea de a o face părea sortită eșecului. Necazurile care aveau s-o însoțească mi se păreau mai mult decât ce puteam duce eu. Cum puteam eu oare, un copil ca vârstă, să mă duc din loc în loc și să desfășor înaintea oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Inima mea se strângea de groază la acest gând. Fratele meu Robert, doar cu doi ani mai mare decât mine, nu mă putea însoți pentru că era slab în ce privește sănătatea și mai timid decât mine; nimic nu l-ar fi putut determina să facă un asemenea pas. Tatăl meu avea o familie de întreținut și nu-și putea lăsa treburile; însă el m-a asigurat că, dacă Dumnezeu m-a chemat să lucrez în alte locuri, El nu va da greș în a-mi deschide calea. Însă aceste cuvinte de încurajare au adus doar puțină alinare inimii mele descurajate; drumul din fața mea părea atât de plin de greutăți pe care mi se părea că nu sunt în stare să le trec.

Îmi doream moartea ca o ușurare în fața responsabilităților care se năpustiseră asupra mea. Pacea aceea dulce de care mă bucurasem pe deplin atât de mult timp m-a părăsit și acum sufletul meu era din nou apăsat de descurajare. Rugăciunile mi se păreau zadarnice, iar credința dispăruse. Cuvintele de alinare, ocară sau încurajare care se adresau mi se păreau totuna, fiindcă aveam impresia că nimeni în afară de Dumnezeu nu mă poate înțelege, iar El mă părăsise. Grupul de credincioși din Portland nu știa ce se petrecea în mintea mea și de ce ajunsesem în această stare de descurajare. Ei știau însă că trebuie să fie un motiv pentru care mintea mea ajunsese atât de deprimată și socoteau că acest lucru constituie păcat din partea mea, având în vedere modul deosebit prin care Domnul Se manifestase față de mine.

-64-

Mă temeam că Domnul Își retrăsese favoarea de la mine pentru totdeauna. Când mă gândeam la lumina care îmi binecuvântase sufletul înainte, mi se părea de două ori mai mare, în contrast cu întunericul care mă împresura acum. În casa tatălui meu se țineau adunări, dar descurajarea inimii mele era atât de mare, încât pentru un timp nu am participat la acestea. Povara devenea tot mai grea, până ce agonia sufletului meu ajunsese mai mare decât puteam suporta.

După un timp am fost determinată să fiu prezentă la una din aceste adunări din casa noastră. Biserica a făcut din cazul meu un subiect special de rugăciune. Fratele Pearson, care în experiența mea anterioară se opusese manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea, se ruga acum cu stăruință pentru mine și mă sfătuia să predau voința mea voinței lui Dumnezeu. Ca un tată duios, el încerca să mă încurajeze și să mă mângâie, sfătuindu-mă să am încredere că nu fusesem părăsită de Prietenul păcătoșilor.

Mă simțeam prea slabă și disperată ca să fac vreun efort pentru mine însămi, însă inima mea s-a unit cu cererile prietenilor mei. Îmi păsa acum mai puțin de împotrivirea lumii și voiam să fac orice sacrificiu doar să mă pot bucura din nou de favoarea lui Dumnezeu. În timp ce se înălțau rugăciuni pentru mine, întunericul care mă învăluise s-a dat înapoi și o lumină neașteptată m-a cuprins. Puterea mi-a fost luată. Părea că mă aflu în prezența îngerilor. Una din aceste ființe sfinte a repetat din nou cuvintele: “Fă cunoscut și altora ceea ce ți-am descoperit.”

Una din temerile cele mari care mă apăsaseră era aceea că, dacă ascultam de această chemare la datorie și aș fi mers în mijlocul oamenilor, spunând despre mine însămi că sunt favorizată de Cel Prea Înalt cu viziuni și descoperiri pentru popor, aș fi putut ceda păcatului înălțării de sine și m-aș fi ridicat mai presus de starea pe care se cuvenea să o am, atrăgând astfel asupra mea neplăcerea lui Dumnezeu și pierzându-mi sufletul. Aveam în față mai multe cazuri de acest fel și inima se dădea înapoi de la îndeplinirea acestei poveri grele.

-65-

Acum Îl imploram pe Dumnezeu ca, dacă trebuie să merg și să fac cunoscut ceea ce mi-a descoperit, să fiu scutită de înălțare de sine. Îngerul mi-a spus: “Rugăciunile tale au fost ascultate și vei primi răspuns. Dacă acest rău de care te temi te amenință, mâna lui Dumnezeu va fi întinsă asupra ta pentru a te salva; prin suferință El te va atrage către Sine și îți va păstra umilința. Rostește solia cu credincioșie. Rabdă până la sfârșit și vei mânca din pomul vieții și vei bea din apa vieții.”

După ce am recăpătat conștiența lucrurilor pământești, m-am consacrat Domnului, gata să-I îndeplinesc porunca orice ar fi. În mod providențial, s-a deschis o cale ca să merg împreună cu cumnatul meu la surorile mele din Portland, cam la 30 mile depărtare de casa noastră. Acolo am avut ocazia să-mi depun mărturia.

Timp de trei luni de zile, gâtul și plămânii mei fuseseră atât de bolnavi, încât nu puteam vorbi decât foarte slab, pe un ton jos și răgușit. Cu această ocazie, m-am ridicat în adunare și am început să vorbesc în șoaptă. Am continuat astfel cam cinci minute, când durerea și obstrucția aceea mi-au eliberat gâtul și plămânii, iar vocea a devenit clară și puternică, încât am putut să vorbesc cu deplină ușurință și libertate timp de aproape două ore. Când am terminat de prezentat solia glasul m-a lăsat iarăși, până ce m-am aflat din nou în mijlocul oamenilor, când s-a repetat același lucru. Simțeam o asigurare continuă că fac voia lui Dumnezeu și vedeam semne clare care însoțeau străduințele mele.

S-a ivit, tot providențial, ocazia să merg în partea de răsărit a Statului Maine. Fratele William Jordan mergea cu afaceri la Orrington împreună cu sora lui și am fost îndemnată să merg și eu cu ei. Deoarece Îi făgăduisem Domnului că voi merge pe calea ce mi se va deschide, nu am îndrăznit să refuz. La Orrington l-am întâlnit pe fratele James White. El se cunoștea cu prietenii mei și era implicat și el în lucrarea de salvare a sufletelor.

Spiritul lui Dumnezeu a însoțit solia pe care am prezentat-o; inimile s-au bucurat de adevăr, iar cei descurajați au fost alinați și încurajați să-și reînnoiască credința. La Garland s-a adunat un mare număr din diferite locuri pentru a asculta solia mea. Însă inima îmi era foarte apăsată; tocmai primisem o scrisoare de la mama mea, în care mă ruga să mă întorc acasă din cauză că pe seama mea circulau zvonuri false. Aceasta a constituit o lovitură neașteptată. Numele meu fusese întotdeauna liber de orice urmă de reproș, iar reputația era ceva la care țineam foarte mult. De asemenea, eram îndurerată că mama trebuie să sufere din cauza mea; inima ei era foarte legată de copiii ei și era foarte sensibilă în privința lor. Dacă ar fi fost vreo posibilitate, aș fi pornit spre casă imediat; dar acest lucru era imposibil.

-66-

Durerea mea era atât de mare, încât m-am simțit prea descurajată să vorbesc în seara aceea. Prietenii mei m-au încurajat să mă încred în Domnul; apoi au început să se roage pentru mine. Binecuvântarea Domnului a venit asupra mea și mi-am prezentat mărturia în acea seară în deplină libertate. Se părea că alături de mine stă un înger să mă întărească. Strigăte de slavă și de biruință s-au înălțat din casa aceea și prezența Domnului Isus era simțită între noi.

În lucrarea aceasta, am fost chemată să mă împotrivesc unora care, prin fanatism, aruncau ocară asupra cauzei lui Dumnezeu. Acești fanatici păreau a crede că religia constă în excitare și mult zgomot. Ei vorbeau într-un mod care-i irita pe necredincioși și îi făcea să-i urască atât pe ei, cât și învățăturile lor; atunci ei se bucurau, socotind că sunt persecutați. Cei necredincioși nu puteau vedea consecvență în viața lor. Frații din unele locuri erau împiedicați să se strângă în adunări. Cei nevinovați sufereau împreună cu cei vinovați. Mult timp am avut inima tristă și împovărată. Mi se părea nedrept că lucrarea lui Hristos trebuie să fie vătămată de ceea ce făceau acești oameni nechibzuiți. Ei nu doar că-și ruinau propriile suflete, dar așezau asupra cauzei sfinte un stigmat greu de îndepărtat. Și Satana era bucuros că se întâmplă așa. Îi convenea ca adevărul să fie mânuit de oameni nesfințiți, să fie amestecat cu minciuna și apoi călcat în picioare. El privea cu satisfacție la starea confuză a copiilor lui Dumnezeu.

-67-

Una dintre aceste persoane fanatice a lucrat cu oarecare succes pentru a-i întoarce pe prietenii mei și chiar pe rudele mele împotriva mea. Pentru că eu relatasem cu credincioșie ce mi s-a arătat în privința acestei acțiuni necreștinești, acea persoană a pus în circulație minciuni pentru a-mi distruge influența și pentru a se îndreptăți. Soarta mea părea grea. Descurajările apăsau greu asupra mea, iar starea poporului lui Dumnezeu mi-a produs atâta suferință, încât timp de două săptămâni am fost doborâtă de boală. Prietenii mei credeau că nu voi mai trăi; însă frații și surorile care simțeau cu mine în această suferință s-au adunat pentru a se ruga pentru mine. Mi-am dat seama în curând că se înălțau pentru mine rugăciuni serioase, arzătoare. Rugăciunea a triumfat. Puterea dușmanului puternic a fost zdrobită, iar eu m-am simțit ușurată și imediat am fost luată în viziune. În această viziune am văzut că, dacă aveam să simt că vreo influență omenească îmi afectează mărturia în vreun fel, nu aveam altceva de făcut decât să strig către Dumnezeu și un înger avea să fie trimis în apărarea mea. Aveam deja un înger păzitor care mă însoțea în mod continuu, însă, la nevoie, Dumnezeu avea să trimită încă unul pentru a mă ridica deasupra oricărei influențe pământești.

Posted in

Redeșteptare

Leave a Comment