Secțiunea 4 — Lucrarea misionară medicală
„Orice făptură vie… va trăi pretutindeni pe unde va curge râul.” „Pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş.”
-219-
Planul lui Dumnezeu pentru sanatoriile noastre
Orice instituţie înfiinţată de adventiştii de ziua a şaptea trebuie să fie pentru lume ce a fost Iosif în Egipt şi ce au fost Daniel şi prietenii lui în Babilon. În providenţa lui Dumnezeu, aceşti oameni aleşi au fost luaţi captivi pentru a le duce naţiunilor păgâne binecuvântările care vin asupra oamenilor prin cunoaşterea lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie reprezentanţii lui Iehova. Nu trebuiau să facă niciun compromis cu cei ce se închinau la idoli, ci să poarte ca pe o onoare specială credinţa lor religioasă şi numele lor de închinători ai viului Dumnezeu.
Şi aşa au şi făcut. Ei L-au onorat pe Dumnezeu în vreme de prosperitate ca şi în vreme de adversitate, şi Dumnezeu i-a onorat pe ei.
Chemat din temniţă, un slujitor al celor întemniţaţi, o pradă a lipsei de recunoştinţă şi a răutăţii, Iosif s-a dovedit credincios ascultării lui de Dumnezeul cerului. Şi tot Egiptul s-a minunat de înţelepciunea omului pe care îl învăţa Dumnezeu. „L-a pus domn peste casa lui şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea” (Psalmii 105:21,22). Dumnezeu S-a manifestat prin Iosif nu doar pentru poporul Egiptului, ci pentru toate popoarele care erau legate de acest imperiu puternic. El a intenţionat să facă din Iosif un purtător de lumină pentru toate popoarele şi l-a aşezat aproape de tronul celui mai mare imperiu, pentru ca iluminarea cerească să se extindă şi aproape, şi departe. Prin înţelepciunea şi dreptatea lui, prin curăţia şi generozitatea de care dădea dovadă în viaţa de fiecare zi, prin dedicarea lui faţă de interesele oamenilor – şi încă ale unui popor de idolatri – Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefăcătorul lor, către care tot Egiptul se întorcea cu recunoştinţă şi cu laude, acei oameni păgâni – şi, prin ei, toate popoarele cu care erau ei în legătură – aveau să vadă dragostea Creatorului şi Mântuitorului lor.
-220-
Tot astfel, Dumnezeul lui Daniel a aşezat o lumină lângă tronul celui mai mare imperiu al lumii, ca toţi să poată învăţa despre Dumnezeul cel viu şi adevărat. La curtea Babilonului erau adunaţi reprezentanţi din toate ţările, oameni cu cele mai alese talente, oameni înzestraţi cu o bogăţie de daruri naturale şi care aveau cea mai înaltă cultură din lumea aceasta; şi totuşi, în mijlocul tuturor, robii evrei au fost fără egal. În tărie şi în frumuseţe fizică, în vigoare mintală şi în realizări literare precum şi în ce priveşte puterea spirituală de pătrundere, erau fără rival. „În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui” (Daniel 1:20). Deşi era credincios îndatoririlor de la curtea împăratului, Daniel şi-a păstrat cu atâta credincioşie şi loialitatea faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu a putut să îl onoreze ca mesager al Său pe lângă monarhul babilonian. Prin el au fost descoperite tainele viitorului şi Nebucadneţar însuşi a fost obligat să-L recunoască pe Dumnezeul lui Daniel ca fiind „cu adevărat, … Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descoperă tainele” (Daniel 2:47).
În acelaşi fel, instituţiile înfiinţate de poporul lui Dumnezeu de astăzi trebuie să glorifice Numele Său. Singurul mod în care putem împlini aşteptările Sale este să fim reprezentanţii adevărului pentru acest timp. Dumnezeu trebuie să fie recunoscut în instituţiile înfiinţate de adventiştii de ziua a şaptea. Prin ele, adevărul pentru acest timp trebuie să fie reprezentat înaintea oamenilor cu putere de convingere.
-221-
Noi suntem chemaţi să reprezentăm înaintea lumii caracterul lui Dumnezeu aşa cum i-a fost descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a promis: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea.” „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!»” (Exodul 33:18,19; 34:6,7). Acestea sunt roadele pe care le doreşte Dumnezeu de la cei care sunt poporul Său. Prin curăţia caracterului lor, prin sfinţenia vieţii lor, prin mila, bunătatea şi compasiunea arătate, ei trebuie să demonstreze că „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
Scopul lui Dumnezeu pentru instituţiile Sale de astăzi poate fi văzut şi în scopul pe care a căutat să-l realizeze prin naţiunea iudaică. Planul Său a fost ca prin Israel să dea binecuvântări bogate tuturor popoarelor. Prin ei trebuia să fie pregătită calea pentru ca lumina Sa să fie răspândită în întreaga lume. Prin practicile păgâne pe care le urmaseră, neamurile pământului pierduseră cunoştinţa despre Dumnezeu. Cu toate acestea, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu le-a distrus. El a plănuit să le dea ocazia să Îl cunoască prin biserica Sa. A plănuit ca principiile descoperite prin poporul Său să fie mijloacele de refacere a chipului moral al lui Dumnezeu în om.
Hristos a fost îndrumătorul lor. Aşa cum a fost cu ei în pustie, a fost Învăţătorul şi Călăuza lor şi după ce s-au aşezat în ţara promisă. În tabernacul şi în templu, slava Sa a locuit în Şechina cea sfântă, deasupra tronului milei. El Şi-a manifestat continuu bogăţiile dragostei şi ale răbdării Sale în favoarea lor.
Dumnezeu a dorit să facă din poporul Său Israel un motiv de slavă şi de glorie. Le-a dat copiilor Săi toate avantajele spirituale. Nu le-a oprit nimic din ceea ce ar fi fost favorabil formării unui caracter care să facă din ei reprezentanţii Săi.
-222-
Ascultarea lor de legile lui Dumnezeu avea să facă din ei nişte minuni ale prosperităţii, înaintea naţiunilor pământului. Cel care putea să le dea înţelepciune şi pricepere pentru orice lucrare care cerea iscusinţă avea să continue să fie Învăţătorul lor, să-i înnobileze şi să-i înalţe prin ascultare de legile Sale. Dacă aveau să fie ascultători, aveau să fie păziţi de bolile care loveau celelalte popoare şi aveau să fie binecuvântaţi cu putere intelectuală. Slava lui Dumnezeu, maiestatea şi puterea Lui urmau să fie descoperite în toată prosperitatea lor. Ei aveau să fie o împărăţie de preoţi şi de prinţi. Dumnezeu le-a asigurat toate condiţiile favorabile pentru a deveni cea mai mare naţiune de pe pământ.
Prin Moise, Dumnezeu le-a prezentat în modul cel mai clar planul Său şi le-a arătat care erau condiţiile prosperităţii lor. „Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”, le-a spus El. „Domnul, Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. … Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui. … Dacă veţi asculta aceste porunci, dacă le veţi păzi şi împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ţine faţă de tine legământul şi îndurarea cu care S-a jurat părinţilor tăi. El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi. … Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele” (Deuteronomul 7:6-14).
„Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, cum ţi-a spus” (Deuteronomul 26:17-19).
-223-
În aceste cuvinte sunt prezentate condiţiile adevăratei prosperităţi, condiţii pe care trebuie să le satisfacă toate instituţiile noastre, dacă vor să împlinească scopul înfiinţării lor.
Cu ani în urmă, Domnul mi-a dat o lumină specială cu privire la înfiinţarea unei instituţii de sănătate în care bolnavii să poată fi trataţi după metode total diferite de cele practicate în oricare altă instituţie de felul acesta din lume. Ea trebuia să fie întemeiată pe principii biblice şi condusă după ele, ca un instrument al Domnului, şi să fie în mâinile Sale unul dintre cele mai eficiente mijloace de a da lumină lumii. A fost planul lui Dumnezeu ca ea să aibă competenţă ştiinţifică, morală şi spirituală şi să fie o santinelă credincioasă a reformei în toate aspectele ei. Toţi aceia care au o lucrare de făcut în cadrul ei trebuie să fie reformatori, să-i respecte toate principiile şi să urmeze lumina reformei sănătăţii care străluceşte asupra noastră, ca popor.
Dumnezeu a intenţionat ca instituţia pe care avea să o înfiinţeze să acţioneze ca un far de lumină, de avertizare şi de mustrare. El voia să dovedească lumii că o instituţie condusă după principii religioase, ca un azil pentru bolnavi, poate să funcţioneze fără să-şi sacrifice caracterul deosebit, sfânt, că poate să se păzească de caracteristicile condamnabile ale altor instituţii de sănătate. Ea trebuia să fie un instrument de punere în practică a unor mari reforme.
Domnul a descoperit că prosperitatea Sanatoriului nu trebuia să depindă doar de cunoştinţele şi de priceperea medicilor, ci şi de ajutorul lui Dumnezeu. El trebuia să fie cunoscut ca o instituţie în care Dumnezeu este recunoscut ca Monarh al universului, o instituţie care se află sub directa Lui supraveghere. Administratorii lui trebuiau să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în toate. În aceasta avea să constea tăria lui. Dacă avea să fie condus într-un mod care să poarte aprobarea lui Dumnezeu, avea să aibă un mare succes şi să se afle înaintea tuturor celorlalte instituţii de felul acesta din lume. Au fost date o mare lumină, o mare cunoştinţă şi privilegii superioare. Şi în armonie cu lumina primită, avea să fie şi responsabilitatea celor cărora le-a fost încredinţată conducerea instituţiei.