Iubirea față de cei greșiți
Domnul Hristos a venit să aducă mântuirea și să o pună la dispoziția tuturor. Pe crucea Golgotei, El a plătit prețul infinit pentru o lume pierdută. Lepădarea de Sine și sacrificiul de Sine, lucrul Său neegoist, umilința Sa și, mai presus de tot și toate, oferirea vieții Sale dau mărturie despre profunzimea iubirii Sale pentru omul căzut. El a venit pe pământ să caute și să mântuiască ce era pierdut. Misiunea Sa a fost în folosul celor păcătoși, păcătoși de toate gradele, din orice limbă și din orice norod. El a plătit prețul pentru toți, ca să-i răscumpere și să-i aducă în unire și în simpatie cu Sine. N-a fost trecut cu vederea nici cel mai păcătos om; El a lucrat în mod deosebit pentru aceia care aveau cea mai mare nevoie de mântuirea pe care El a venit s-o aducă. Cu cât era mai mare nevoia lor de reformă, cu atât mai profund era interesul Său, mai mare simpatia Sa și mai zeloasă munca Sa. Inima Sa mare și plină de iubire a fost răscolită până în profunzimi pentru cei ale căror condiții erau fără speranță și care aveau cel mai mult nevoie de harul Său transformator.
În parabola cu oaia pierdută, este reprezentată iubirea minunată a Domnului Hristos pentru cei greșiți, pentru cei rătăcitori. El n-a ales să rămână cu cei care au acceptat mântuirea Sa, depunând toate eforturile pentru ei, primind recunoștința și dragostea lor. Adevăratul păstor lasă oile turmei care îl iubesc și merge în pustie, îndură greutăți și stă în fața primejdiei și a morții, căutând și salvând oaia care s-a rătăcit de turmă și care ar pieri dacă nu este căutată și adusă înapoi. Când, după o cercetare stăruitoare, oaia pierdută a fost găsită, păstorul, deși suferind de oboseală, durere și foame, nu o lasă în slăbiciunea ei să-l urmeze, nu o mână de la spate, ci, oh, ce iubire minunată! Cu multă blândețe, o cuprinde în brațe și, așezând-o pe umeri, o aduce înapoi la staul. Apoi îi cheamă pe vecini să se bucure împreună cu el pentru că a găsit oaia pierdută.
-604-
Parabola fiului risipitor și aceea a banului pierdut ne învață aceeași lecție. Fiecare suflet, care în mod deosebit este în primejdia de a cădea în ispită, Îi provoacă dureri inimii Domnului Hristos și face apel la cea mai mare și cea mai delicată simpatie a Lui și la cea mai zeloasă și mai sinceră lucrare. Pentru fiecare păcătos care se întoarce, este mai mare bucurie în ceruri decât pentru cei nouăzeci și nouă care n-au nevoie de pocăință.
Aceste lecții sunt pentru binele și folosul nostru. Domnul Hristos S-a alăturat ucenicilor, ca ei să conlucreze cu El în lucrarea Sa, ca ei să se iubească unul pe altul așa cum i-a iubit El pe ei. Agonia pe care a îndurat-o pe cruce dă mărturie despre valoarea pe care a atribuit-o sufletului omenesc. Toți cei care acceptă această mare mântuire se angajează să fie conlucrători cu El. Nimeni nu trebuie să se considere favorizat special al cerului și să-și concentreze atenția și interesele asupra lui însuși. Toți aceia care s-au înrolat în slujba Domnului Hristos trebuie să lucreze așa cum a lucrat El și trebuie să-i iubească pe cei ce sunt în ignoranță și păcat, așa cum i-a iubit El.
Dar printre noi, ca popor, au fost oameni cărora le-au lipsit simpatia și iubirea profundă, pline de zel fierbinte, pentru cel ispitit și rătăcit. Mulți au dat pe față o mare răceală și o neglijență păcătoasă în felul în care L-au reprezentat pe Hristos, trecând pe partea cealaltă, ținându-se cât se poate de departe de cei care aveau cel mai mult nevoie de ajutor. Proaspătul convertit trece adesea prin conflicte teribile cu obiceiurile formate sau unele forme speciale de ispite și, fiind biruit de acele pasiuni, se face vinovat de imprudență sau de un real rău. Apoi este vorba de energia, tactul și înțelepciunea care se cer de la frații săi ca să poată fi readus la o deplină sănătate spirituală. În asemenea cazuri, se aplică instrucțiunile lui Dumnezeu: “Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu.” “Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” Dar cât de puțin din blândețea plină de milă a Domnului Hristos dau pe față cei ce mărturisesc că sunt urmașii Săi! Când cineva greșește, prea adesea ceilalți se simt liberi să facă în așa fel, încât situația să pară cât mai rea cu putință. Cei care, probabil, sunt în totul la fel de vinovați de păcate tot așa de grele, dar în altă direcție, îl vor trata pe fratele lor cu o severitate crudă. Greșelile săvârșite din neștiință, neatenție sau slăbiciune sunt exagerate, prezentându-le ca fiind păcate săvârșite cu premeditare. Văzând suflete care se îndepărtează, se rătăcesc, unii încrucișează brațele și spun: “V-am spus că așa se va întâmpla. Știam că nu poți avea încredere în el”. În felul acesta, ei se așează în atitudinea și dispoziția lui Satana, jubilând că bănuielile rele s-au dovedit a fi corecte.
-605-
Trebuie să ne așteptăm să întâlnim și să suportăm marile imperfecțiuni ale celor tineri și fără experiență. Domnul Hristos ne cere să căutăm să readucem pe unii ca aceștia în spiritul blândeții și El ne face răspunzători pentru atitudinea noastră, care-i va duce la descurajare, la disperare și ruină. Dacă nu cultivăm zilnic planta cea prețioasă a iubirii, suntem în primejdia de a deveni înguști, antipatici, bigoți, critici, considerându-ne neprihăniți, în timp ce noi suntem departe de a fi aprobați de Dumnezeu. Unii sunt necurtenitori, repeziți și aspri. Ei sunt asemenea ghimpilor castanelor — înțeapă ori de câte ori i-ai atins. Unii ca aceștia fac un rău incalculabil, reprezentând greșit pe Mântuitorul nostru iubitor.
Noi trebuie să ajungem la un standard mai înalt sau, dacă nu reușim, nu suntem vrednici să purtăm numele de creștin. Noi trebuie să cultivăm spiritul în care a lucrat Domnul Hristos pentru salvarea celor păcătoși. Ei sunt tot așa de scumpi pentru El cum Îi suntem și noi. Sunt la fel de capabili să fie trofee ale harului Său și moștenitori ai Împărăției Sale. Dar ei sunt supuși unui vrăjmaș viclean, expuși primejdiei și, fără harul mântuitor al Domnului Hristos, unei ruini sigure. Dacă vedem aceste probleme în adevărata lor lumină, zelul nostru va fi trezit, iar eforturile noastre zeloase și pline de sacrificiu de sine vor fi multiplicate, ca să putem veni aproape de aceia care au nevoie de ajutorul nostru, de rugăciunile, simpatia și iubirea noastră.
-606-
Fie ca cei care au fost neglijenți în această lucrare să-și privească datoria în lumina marii porunci: “Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Această obligație stă asupra tuturor. Tuturor li se cere să lucreze pentru împuținarea bolilor și înmulțirea binecuvântărilor aproapelui lor. Dacă suntem puternici să rezistăm ispitei, avem marea obligație să-i ajutăm pe cei slabi și gata să cedeze. Dacă avem cunoștințe, atunci ar trebui să-i învățăm pe cei neștiutori. Dacă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu bunurile acestei lumi, este de datoria noastră să-i ajutăm pe cei săraci. Noi trebuie să lucrăm pentru binele altora. Fie ca toți din sfera influenței noastre să fie părtași ai capacităților excelente pe care le avem. Nimeni să nu fie mulțumit să se hrănească din pâinea vieții, fără să facă parte din ea și celor din jurul lor.
Numai cei care trăiesc pentru Hristos și onorează Numele Lui sunt credincioși Domnului lor, în căutarea a ceea ce este pierdut. O reală evlavie va manifesta cu siguranță profunda dorință și o muncă plină de zel a Mântuitorului de a-i salva pe aceia pentru care a murit. Dacă inimile noastre sunt înmuiate și supuse de harul Domnului Hristos și strălucesc de sentimentul bunătății și iubirii lui Dumnezeu, atunci va fi o revărsare a iubirii, simpatiei și bunătății spre alții. Adevărul exemplificat în viață își va exercita puterea, asemenea aluatului ascuns în făină, asupra tuturor acelora cu care este adus în contact.
Dumnezeu a rânduit că, pentru a crește în harul și cunoștința Domnului Hristos, oamenii trebuie să urmeze exemplul Său și să lucreze așa cum a lucrat El. Aceasta va cere adesea o luptă pentru a ne controla și stăpâni sentimentele și a ne reține de a vorbi încât să-i descurajăm pe cei care lucrează sub imperiul ispitei. O viață zilnică de rugăciune și laudă la adresa lui Dumnezeu, o viață care revarsă lumină asupra căii altora nu poate să fie menținută fără eforturi serioase. Dar astfel de eforturi vor da roade prețioase, fiind o binecuvântare nu numai pentru primitor, ci și pentru cel care dă. Spiritul unei munci neegoiste în favoarea altora dă caracterului profunzime, stabilitate și frumusețe asemeni celui al Domnului Hristos, aducând pace și fericire posesorului. Aspirațiile sunt înălțate. Nu există loc pentru trândăvie sau egoism. Cei care exercită harul creștin vor crește. Ei vor avea tendoane și mușchi spirituali și vor fi puternici să lucreze pentru Dumnezeu. Ei vor avea o înțelegere spirituală clară, o credință fermă, crescândă, și în viața lor va prima puterea rugăciunii. Cei care veghează asupra sufletelor, care se consacră în totul mântuirii celor greșiți, lucrează în mod sigur pentru propria lor mântuire.
-607-
Dar cât a fost de neglijată această lucrare! Dacă gândurile și sentimentele ar fi fost date în întregime lui Dumnezeu, credeți voi că sufletele care sunt în rătăcire, sub ispitirile lui Satana, ar fi fost așa de neglijate și lăsate în neștiință? N-ar fi fost făcute eforturi mai mari, în spiritul iubirii și al simplității Domnului Hristos, pentru a salva aceste suflete? Toți cei care sunt pe deplin consacrați lui Dumnezeu se vor angaja cu cel mai mare zel în lucrarea pentru care El a făcut cel mai mult, pentru care a făcut un sacrificiu infinit — lucrarea de salvare a sufletelor. Aceasta este lucrarea specială ce trebuie nutrită și susținută, și care niciodată nu trebuie lăsată să lâncezească.
Dumnezeu îi cheamă pe cei din poporul Său să se ridice și să iasă din atmosfera rece, înghețată, în care au trăit, să scuture impresiile și ideile care le-au înghețat impulsurile de iubire și le-au ținut într-o inactivitate egoistă. El îi somează să se ridice de la nivelul lor pământesc, scăzut, și să respire în atmosfera clară și însorită a cerului.
Întâlnirile noastre de închinare ar trebui să fie ocazii sfinte, prețioase. Întâlnirile pentru rugăciune nu sunt locuri în care frații să se cenzureze și să se condamne unii pe alții, unde să se rostească cuvinte lipsite de bunătate și vorbiri tari, necruțătoare. Domnul Hristos ar fi alungat din acele adunări în care se manifestă acest spirit și Satana ar veni să preia conducerea. Nimic din ceea ce are izul unui spirit necreștin, neiubitor, n-ar trebui să fie îngăduit să intre; căci nu ne adunăm noi oare pentru a căuta milă și iertare de la Domnul? Iar Mântuitorul a spus în mod clar: “Cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”. Cine poate sta înaintea lui Dumnezeu și să susțină că are un caracter nepătat și o viață nemânjită? Deci cum îndrăznește cineva să-i critice și să-i condamne pe frații lui? Cei care pot nădăjdui să fie mântuiți numai prin meritele Domnului Hristos, care trebuie să caute iertare în virtutea sângelui Său, sunt sub cea mai puternică obligație de a exercita iubire, milă și iertare față de semenii lor, păcătoși ca și ei.