Am deslușit din scrisoarea ta, frate M., o urmă de necredință, o lipsă de judecată și discernământ. Poziția ta confirmă mărturia pe care am avut-o, și anume că modelezi Conferința într-un spirit îngust și că te-ai așezat în calea înaintării pentru că n-ai înălțat standardul adevărului. Am să citez aici câteva paragrafe din această mărturie, care a fost scrisă cu ocazia Conferinței generale din Battle Creek, în noiembrie 1883.
“Convorbirea noastră cu privire la misiunea din _____ a lăsat o impresie neplăcută asupra minții mele. Nu mă considera severă în remarcile mele cu privire la această misiune. Ai vorbit cu o mare satisfacție cu privire la felul în care această lucrare a fost dusă mai departe. Ai spus că fratele O. și cei asociați cu el erau dispuși să facă orice pentru a merge mai departe; că ei au o cameră mică într-o mansardă, unde își pregătesc hrana, și că fac o lucrare bună în modul cel mai economic. Ideile tale cu privire la acest subiect nu sunt corecte. Lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu, mult mai prețioasă decât aurul și argintul, trebuie să fie dusă mai departe într-un mod care să dea personalitate lucrării. Frații care sunt în legătură cu această misiune nu sunt lipsiți de infirmitățile neamului omenesc; și dacă nu vor da atenție sănătății lor, atunci lucrarea lor va fi în mare măsură stânjenită. Aceia care stau în fruntea lucrării din Conferință n-ar trebui să facă să existe o astfel de stare de lucruri. Ei trebuie să învețe poporul să dea din mijloacele lor, ca nici o lipsă, nici o neplăcere să nu fie experimentată de lucrători. Fiind slujitori ai lui Dumnezeu, asupra lor apasă responsabilitatea să vadă că nu doar unul sau doi trebuie să facă toate sacrificiile, iar alții să ia partea ușoară, mâncând, bând și îmbrăcându-se, fără să se gândească la misiunea noastră sacră sau la datoria pe care o au.
Mi-a fost arătat, frate M., că nu ai o vedere corectă cu privire la lucrare, că nu-ți dai seama de importanța ei. Tu ai dat greș în a-i educa pe oameni în adevăratul spirit al sacrificiului de sine și al devoțiunii. Te-ai temut să le ceri celor bogați să-și facă datoria; și atunci când ai făcut un efort slab în direcția cea bună și ei au început să se scuze și să găsească mici greșeli în dreptul altora, în ceea ce privește administrarea lucrării, ai gândit cumva că aveau dreptate. Acest subterfugiu, care a dezvoltat în ei îndoiala și necredința, a avut efect asupra propriei tale inimi și ei au considerat aceasta ca o justificare și au învățat astfel cum să trateze eforturile tale. Când au încurajat îndoiala cu privire la Mărturii, tu n-ai făcut ceea ce trebuia pentru a scoate din rădăcină acest sentiment. Ar fi trebuit să le arăți că Satana culege totdeauna slăbiciuni, întrebări, acuzații și reproșuri neadevărate aduse fraților și că este nesigur să te afli într-o asemenea poziție.”
-374-
“Fratele meu, tu nu i-ai încurajat pe oameni să se consacre slujirii. În loc să faci ca cheltuielile pentru lucrare să scadă cât mai mult, este datoria ta să faci ca mintea oamenilor să înțeleagă că vrednic este lucrătorul de plata sa”. “Comunitățile au nevoie să fie impresionate că este datoria lor să se ocupe în mod cinstit de cauza lui Dumnezeu, neîngăduind ca vina josnică de a jefui pe Dumnezeu de zecimi și daruri să stea asupra lor. Când se fac înțelegerile cu lucrătorii cauzei Sale, aceștia să nu fie forțați să accepte salarii mici pe motivul că nu sunt bani în tezaur. Mulți au fost înșelați în felul acesta, neprimind ce li se cuvenea de drept, și aceasta este o atitudine tot așa de criminală înaintea lui Dumnezeu ca și a aceluia care reține plata muncii celor care sunt angajați în oricare altă întreprindere sau afacere.
Există oameni capabili care ar dori să meargă și să lucreze în multe din Conferințele noastre; dar nu au curaj pentru că trebuie să aibă mijloace pentru susținerea familiilor lor. Este cel mai rău fel de a conduce, acela de a îngădui Conferinței să stea fără să lucreze sau să nu-și rezolve în mod cinstit datoriile. Este foarte mult de făcut în direcția aceasta; și ori de câte ori este făcut lucrul acesta, lui Dumnezeu nu-I place.
Dacă președinții și alți lucrători ai Conferințelor noastre imprimă în mintea oamenilor gravitatea crimei de a jefui pe Dumnezeu și dacă ei au un adevărat spirit de devoțiune și simt povara lucrării, Dumnezeu va face ca munca lor să fie o binecuvântare pentru oameni și se vor vedea roadele eforturilor lor. În mare măsură, slujitorii au dat greș în datoria lor de a lucra în felul acesta în comunități. Există o importantă lucrare de făcut, pe lângă aceea de a predica. Dacă această lucrare ar fi fost făcută, așa cum a plănuit Dumnezeu că trebuie să fie făcută, ar fi fost mult mai mulți lucrători în câmp decât acum. Și dacă pastorii și-ar fi făcut datoria în educarea fiecărui membru, fie el bogat sau sărac, să dea lui Dumnezeu pe măsura prosperității dată de Acesta, tezaurul ar fi plin și s-ar putea plăti în mod cinstit datoriile față de lucrători; și lucrul acesta va face foarte mult pentru înaintarea lucrării misionare în tot teritoriul cuprins în granițele lor. Dumnezeu mi-a arătat că multe suflete sunt în primejdia de a se ruina veșnic datorită neglijenței și atitudinii lumești: și veghetorii sunt vinovați pentru că și-au neglijat datoria. Acesta este unul dintre lucrurile de care Satana se bucură foarte mult.
-375-
Toate ramurile lucrării cad în sarcina pastorilor. Nu este în planul lui Dumnezeu ca cineva să vină în urma lor și să termine lucrarea pe care ei au început-o și n-au terminat-o. Nu este datoria Conferinței să cheltuiască cu angajarea altor lucrători pentru a rezolva lucrurile lăsate neterminate de lucrătorii neglijenți. Este de datoria președintelui Conferinței să supravegheze pe lucrători și lucrarea lor și să-i învețe să fie credincioși în aceste lucruri; căci nici o biserică nu poate prospera dacă Îl jefuiește pe Dumnezeu. Lipsa spiritualității din comunitățile noastre este în mod frecvent rezultatul unei alarmante predominări a egoismului. Egoismul, urmărirea intereselor și planurilor lumești se interpun între suflet și Dumnezeu. Oamenii se prind de această lume, părând a se teme că, dacă s-ar desprinde de ea, Dumnezeu nu va avea grijă de ei. Și astfel, ei încearcă să aibă grijă de ei înșiși; ei sunt neliniștiți, tulburați, necăjiți, ocupându-se mai departe de întinsele lor ferme și sporindu-și mereu averile.
Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre plata lucrătorilor … ‘pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune’. Acest lucru este în general înțeles ca aplicându-se celor bogați, care folosesc muncitori angajați și cărora nu le plătesc munca, dar are și o însemnătate mai largă decât aceasta. Ea se aplică cu multă putere și acelora care au fost iluminați de Duhul lui Dumnezeu și totuși lucrează după același principiu, așa că, angajând slujitori, îi chinuiesc, dându-le prețul cel mai mic.”
-376-
Te avertizez în mod solemn să nu stai într-o poziție asemănătoare aceleia a iscoadelor necredincioase, care s-au suit să vadă țara făgăduită. Când aceste iscoade s-au întors din cercetare, adunarea poporului Israel nutrea mari speranțe și aștepta cu o mare nerăbdare. Vestea întoarcerii lor a fost transmisă de la o seminție la alta și a fost salutată cu bucurie. Poporul a ieșit să-i întâmpine pe soli, care au îndurat oboseala călătoriei, pe drumurile pline de praf și sub un soare arzător. Acești soli aduceau cu ei mostre de fructe, arătând fertilitatea solului. Adunarea s-a bucurat că aveau să intre în posesia unui pământ așa de bun; și oamenii ascultau atenți în timp ce raportul îi era prezentat lui Moise, ca să nu le scape nici un cuvânt. “Ne-am dus în țara în care ne-ai trimis. Cu adevărat, este o țară”, au spus iscoadele, “în care curge lapte și miere și iată-i roadele”. Poporul era entuziast; vor asculta cu dor și nerăbdare voia Domnului și se vor sui îndată să ia țara în stăpânire.
Dar iscoadele au continuat: “Dar poporul care locuiește în țara aceasta este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari. Ba încă am văzut acolo și pe fiii lui Anac”. Acum scena s-a schimbat. Nădejdea și curajul au dat loc la o disperare lașă, în timp ce iscoadele dădeau pe față sentimentele inimii lor necredincioase, care erau pline de descurajare inspirată de Satana. Necredința lor a aruncat o umbră întunecoasă asupra adunării și puterea lui Dumnezeu, manifestată atât de adesea în favoarea poporului ales, a fost uitată.
Poporul era distrus în dezamăgirea și disperarea lui. Un bocet al agoniei s-a ridicat și s-a amestecat cu murmurul cauzat de ei. Caleb a înțeles situația și, plin de îndrăzneală, a luat poziție în apărarea Cuvântului lui Dumnezeu, făcând tot cea stat în puterea lui pentru a contracara influența rea a tovarășilor lui necredincioși. Pentru un moment poporul a făcut liniște, ca să asculte cuvintele lui de nădejde și curaj cu privire la țara aceea bună. El n-a contrazis ceea ce se spusese mai înainte; zidurile erau înalte, iar canaaniții puternici. “Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori”. Dar zece dintre iscoade l-au întrerupt și au înfățișat obstacolele în culori mai întunecate decât prima dată. “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi!… Toți acei pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei, parcă eram niște lăcuste.”
-377-
“Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. Și poporul a plâns în noaptea aceea.”Bărbații care au avut atât de mult de-a face cu perversitatea lui Israel știau foarte bine care avea să fie scena următoare. Revolta și rebeliunea deschisă au urmat imediat; căci Satana pusese deplină stăpânire pe ei, iar poporul părea că este lipsit de rațiune. Ei îi blestemau pe Moise și pe Aaron, uitând că Dumnezeu aude vorbirea lor răutăcioasă și că, învăluit în stâlpul de nor, Îngerul prezenței Sale era martor al groaznicei lor revărsări de mânie. “De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit noi în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”
În umilință și necaz, Moise și Aaron au “căzut cu fața la pământ, în fața întregii adunări a copiilor lui Israel care era strânsă laolaltă”, neștiind ce să facă pentru a-i întoarce de la planul lor nechibzuit și pătimaș. Caleb și Iosua au încercat să liniștească mulțimea. Cu hainele sfâșiate în semn de durere și indignare, au sărit în mijlocul poporului și vocile lor răsunătoare se auzeau peste furtuna vaietelor și durerea răzvrătirii. “Țara pe care am străbătut-o noi s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da; este o țară în care curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei.”
-378-
Raportul fals al iscoadelor necredincioase a fost pe deplin acceptat și, prin el, întreaga adunare a fost înșelată, așa cum a vrut Satana; și vocea lui Dumnezeu, prin slujitorii Săi credincioși, a fost desconsiderată. Trădătorii și-au făcut lucrarea. Toată adunarea, cu un singur glas, a strigat pentru uciderea cu pietre a lui Caleb și Iosua.
Acum, în această situație, Dumnezeul Cel Atotputernic S-a descoperit spre tulburarea poporului Său neascultător și murmurător. “Slava Domnului s-a arătat peste cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel.” Ce povară a fost pusă asupra lui Moise și Aaron și cât de serioasă era mijlocirea lor pentru ca Dumnezeu să nu distrugă pe poporul Său! Moise a cerut înaintea Domnului minunata manifestare a puterii divine care a făcut din numele lui Israel o groază pentru vrăjmașii lor, ca vrăjmașii lui Dumnezeu și ai poporului Său să nu aibă ocazia să triumfe și să spună: “Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că i-o va da; de aceea l-a omorât în pustie”. Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise; dar El a declarat că aceia care s-au răsculat împotriva Lui, după ce au fost martori ai puterii și slavei Sale, vor cădea în pustie: ei nu vor vedea niciodată țara ce le fusese făgăduită ca moștenire. Dar despre Caleb, El a zis: “Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în țara în care s-a dus și urmașii lui o vor stăpâni.”
Credința în Dumnezeu i-a dat curaj lui Caleb, l-a făcut să nu-i fie teamă de om, nici chiar de puternicii uriași, fiii lui Anac, și l-a făcut în stare să stea cu îndrăzneală și neclintit în apărarea dreptății. Din aceeași sursă înaltă, puternicul general al armatelor cerului, fiecare adevărat ostaș al crucii lui Hristos trebuie să primească tărie și curaj pentru a birui obstacolele ce adesea par de neînfrânt. Legea lui Dumnezeu este făcută fără valoare; și cei care își vor face datoria trebuie să fie întotdeauna gata să rostească cuvintele pe care Dumnezeu li le dă, și nu cuvinte de îndoială, descurajare și disperare.