Aceia care îl laudă și îl măgulesc pe pastor, în timp ce neglijează faptele neprihănirii, dau o dovadă fără de greș că sunt convertiți de pastor, și nu de Dumnezeu. Întrebăm: “Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” A fost oare vocea Duhului Sfânt sau numai vocea omului aceea pe care ai auzit-o în solia trimisă de Dumnezeu? Roadele aduse vor mărturisi despre caracterul pomului.
Nici o formă exterioară nu ne poate curăți; nici o orânduire administrată de cel mai sfânt dintre oameni nu poate lua locul botezului cu Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu trebuie să-și facă lucrarea asupra inimii. Toți cei care n-au experimentat puterea lui regeneratoare sunt ca pleava între grâu. Domnul nostru are lopata în mâini și El Își va curăți aria. În ziua ce vine, El va face deosebirea “dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește”.
Spiritul lui Hristos Se va descoperi în toți aceia care sunt născuți din Dumnezeu. Disputele și vrajba nu pot avea loc printre aceia care sunt conduși de Duhul Său. “Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Domnului”. Foarte rar biserica va avea un standard mai înalt decât acela al slujitorilor ei. Avem nevoie de un corp de lucrători convertiți și de un popor convertit. Păstorii care veghează sufletele ca unii care au să dea socoteală de ele vor conduce turma pe cărările păcii și ale sfințirii. Succesul lor în această lucrare va fi proporțional cu creșterea lor în harul și cunoașterea adevărului. Când cei ce învață sunt sfințiți, suflet, corp și spirit, atunci ei pot să imprime poporului conștiența unei astfel de sfințiri.
Nu are prea mare importanță să vorbește despre religie doar ocazional, să te rogi pentru binecuvântări spirituale fără o adevărată foame a sufletului și o credință vie. Mulțimea uimită ce se îmbulzea în jurul Domnului Hristos n-a obținut nici o putere reală din această atingere. Dar când femeia aceea săracă, suferindă, în marea ei nevoie, a întins mâna și s-a atins de haina Domnului Isus, ea a simțit puterea vindecătoare. Atingerea ei a fost atingerea credinței. Domnul Hristos a recunoscut această atingere și S-a hotărât să le dea o lecție tuturor urmașilor până la încheierea timpului. El știa că o putere a ieșit din El și, întorcându-Se spre mulțime, a spus: “Cine s-a atins de hainele Mele?” Surprinși de o astfel de întrebare, ucenicii I-au răspuns: “Noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai întrebi: ‘Cine s-a atins de Mine?’”
-228-
Isus și-a fixat ochii asupra ei, asupra aceleia care făcuse acest lucru. Ea era plină de teamă. Avea o mare bucurie, dar nu cumva depășise măsura respectului? Știind ce se petrecuse în ea, a venit tremurând și a căzut la picioarele Sale, spunându-I tot adevărul. Domnul Hristos n-a mustrat-o. În mod blând, i-a spus: “Du-te în pace și fii vindecată de suferința ta”.
Aici avem o deosebire între atingerea ocazională și atingerea credinței. Rugăciunea și predicarea fără exercitarea unei credințe vii în Dumnezeu vor fi zadarnice. Dar atingerea credinței ne deschide tezaurul de putere și înțelepciune divină; și astfel, prin instrumente de lut, Dumnezeu aduce la îndeplinire lucrările minunate ale harului Său.
Această credință vie este marea noastră nevoie de astăzi. Noi trebuie să cunoaștem că Isus este în adevăr al nostru, că spiritul Său ne purifică și ne curăță inimile. Dacă slujitorii lui Hristos au o credință adevărată, cu blândețe și iubire, ce lucrare vor putea să aducă la îndeplinire! Ce roade vor putea fi văzute spre slava lui Dumnezeu!
Ce vă pot spune, frații mei, să vă trezească din siguranța aceasta firească a voastră? V-am arătat primejdiile. În biserică sunt atât credincioși, cât și necredincioși. Domnul Hristos a înfățișat aceste două clase în parabola Sa cu via și mlădițele ei. El i-a îndemnat pe urmașii Săi: “Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic”.
Există o mare diferență între o pretinsă unire cu Hristos și o reală legătură cu Hristos prin credință. O mărturisire a adevărului îi așază pe oameni în biserică, dar aceasta nu dovedește totodată că ei au o legătură vitală cu vița cea vie. Se dă o regulă prin care adevăratul ucenic poate să fie deosebit de aceia care pretind a fi urmași ai Domnului Hristos, dar care nu au credință în El. O categorie are roade, cealaltă nu are roade. Una este adesea supusă cuțitului curățitor al lui Dumnezeu, ca să aducă mai multă roadă; cealaltă urmează în curând să fie tăiată din butucul viu al viței ca ramuri uscate.
-229-
Sunt profund preocupată de faptul că poporul nostru trebuie să păstreze între ei mărturia vie și că biserica trebuie păstrată curată de elementul necredinței. Putem să concepem o legătură mai intimă, mai strânsă cu Domnul Hristos decât aceea prezentată în cuvintele: “Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”? Fibrele mlădițelor sunt aproape identice cu acelea ale viței. Transmiterea vieții, a tăriei și a rodirii din butuc la mlădițe este neîmpiedicată și continuă. Rădăcina își trimite hrana prin mlădițe. Așa este și adevărata relație dintre credincios și Hristos. El rămâne în Hristos și își primește hrana de la El.
Această relație spirituală poate fi stabilită numai printr-o exercitare personală a credinței. Această credință trebuie să exprime din partea noastră o supremă preferință, o încredere perfectă și o consacrare întreagă. Voința noastră trebuie să fie în totul predată voinței divine, simțămintele noastre, dorințele, interesele și onoarea, identificate cu prosperitatea împărăției Domnului Hristos și onoarea cauzei Sale și atunci vom primi mereu de la El har și Domnul Hristos va primi recunoștința noastră.
Când această intimitate a legăturii și comuniunii este formată, atunci păcatele noastre sunt așezate asupra lui Hristos; și neprihănirea Sa ne este atribuită. El a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să putem fi făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. Noi avem acces la Dumnezeu prin El; noi suntem primiți în Cel Prea Iubit. Tot ceea ce prin cuvânt sau faptă vatămă un credincios, Îl rănește astfel pe Isus. Oricine dă un pahar cu apă rece unui ucenic pentru că este un copil al lui Dumnezeu va fi considerat de Domnul Hristos ca dându-i-l Lui.
-230-
Când era aproape să-și ia la revedere de la ucenicii Săi, Domnul Hristos le-a dat cel mai frumos simbol al legăturii Sale cu credincioșii. Le-a prezentat felul în care puteau să mențină o legătură strânsă când prezența Sa vizibilă va fi retrasă. Pentru a imprima aceasta în mintea lor, El le-a dat vinul ca cel mai izbitor și mai potrivit simbol.
Iudeii au considerat totdeauna vița ca fiind cea mai nobilă dintre plante și o reprezentare a tot ce era puternic, minunat și rodnic. “Vița”, pare că spune Domnul, “pe care voi o apreciați atât de mult este un simbol. Eu sunt realitatea; eu sunt adevărata viță. Ca națiune, voi apreciați vinul; ca păcătoși, voi trebuie să Mă prețuiți mai presus de toate lucrurile pământești. Mlădița nu poate să trăiască separat de viță; nici voi nu puteți să trăiți dacă nu rămâneți în Mine.”
Toți urmașii Domnului Hristos sunt tot atât de profund interesați de această lecție cum au fost și ucenicii care au ascultat cuvintele Sale. În apostazie, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu. Despărțirea este considerabilă și îngrozitoare; dar Domnul Hristos a luat din nou măsuri să ne lege de Sine. Puterea răului este atât de identificată cu natura umană, încât nici un om nu poate birui, decât dacă se unește cu Hristos. Prin această unire primim putere morală și spirituală. Dacă avem spiritul lui Hristos, vom face roade ale neprihănirii, roade ce vor onora și binecuvânta pe oameni și vor glorifica pe Dumnezeu.
Tatăl este vierul. În mod iscusit și plin de milă, El curăță fiecare mlădiță purtătoare de roade. Aceia care împărtășesc acum suferințele Domnului Hristos, reproșul și rușinea, vor fi părtași ai slavei Sale în viitor. Lui “nu-I este rușine să-i numească frați”. Îngerii Săi le slujesc. La a doua Sa venire, va fi ca Fiu al omului, identificându-Se astfel cu omenirea chiar în slava Sa. Acelora care s-au unit cu El, le declară: “Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iată că te-am săpat pe palmele Mele și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor mei”.