Pentru a deveni un ucenic al Domnului Hristos, trebuie să dai dovadă de lepădare de sine și să-L urmezi pe Isus atât atunci când lucrurile sunt bune, cât și atunci când ele sunt rele. Puțini fac acum lucrul acesta. Mulți profetizează neadevăruri și poporului îi place să fie astfel; dar ce se va face la sfârșit? Care va fi hotărârea atunci când faptele lor, cu toate rezultatele lor, vor fi aduse înaintea lui Dumnezeu?
Viața de creștin este o luptă. Apostolul Pavel vorbește despre o luptă împotriva căpeteniilor și puterilor, așa cum a luptat el lupta cea bună a credinței. El declară, de asemenea: “Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului”. O, nu! Astăzi, păcatul este nutrit și scuzat. Sabia ascuțită a Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, nu taie în suflet. S-a schimbat religia? S-a micșorat, s-a anulat vrăjmășia lui Satana împotriva lui Dumnezeu? O viață religioasă însemna cândva dificultăți și a cerut renunțare de sine. Acum totul se face prea ușor. Și de ce se întâmplă astfel? Cei ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu au făcut compromis cu puterea întunericului.
Trebuie să fie o reînviorare a mărturiei drepte, corecte. Calea spre ceruri nu este acum mai netedă, mai liniștită decât în zilele Mântuitorului. Toate păcatele noastre trebuie să fie înlăturate. Orice îngăduință față de ceea ce place, și care stingherește viața noastră religioasă, trebuie să fie înlăturată. Ochiul drept sau mâna dreaptă trebuie să fie sacrificat dacă ne supără. Suntem dispuși să renunțăm la înțelepciunea noastră și să primim Împărăția cerului ca un copilaș? Suntem dispuși să ne despărțim de neprihănirea noastră? Suntem noi dispuși să renunțăm la tovarășii, la prietenii noștri lumești pe care ni i-am ales? Suntem noi dispuși să sacrificăm aprobarea oamenilor? Prețul vieții veșnice are o valoare infinită. Vom face noi eforturi și sacrificii proporționale cu valoarea obiectivului ce trebuia realizat?
Orice asociere, orice tovărășie pe care o formăm, oricât de limitată ar fi, exercită o anume influență asupra noastră. Măsura în care ne supunem acestei influențe va fi determinată de gradul de intimitate, de consecvența relațiilor, cum și de iubirea și venerația noastră pentru cel cu care ne asociem. În felul acesta, prin cunoașterea și asocierea cu Domnul Hristos, putem deveni asemenea Lui, un Exemplu desăvârșit.
-223-
Comuniunea cu Hristos — cât este de prețioasă! Este privilegiul nostru de a avea o astfel de comuniune, dacă umblăm după ea și dacă vom face orice sacrificiu pentru a o avea. Când au auzit cuvintele Domnului Hristos, primii ucenici au simțit nevoia de El. Ei L-au căutat, L-au găsit și L-au urmat. Ei au fost cu El în casă, la masă, în cămăruță, în câmp. Ei au fost cu El ca niște învățăcei cu un învățător, de pe buzele Lui au primit zilnic lecțiile adevărului sfânt. Ei au privit la El ca niște slujitori la stăpânul lor, pentru a învăța care le este datoria. Ei L-au slujit cu bucurie, în mod voios. L-au urmat, așa cum urmează soldații pe comandantul lor, luptând “lupta cea bună a credinței”. “Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”.
“Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus”. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Această conformare, această ascultare de Isus nu va rămâne neobservată de lume. Ea este un subiect de reținut și de comentat. Creștinul poate că nu este conștient de schimbarea cea mare; dar cu cât seamănă mai mult cu Isus Hristos în caracter, cu atât mai modeste vor fi părerile lui despre sine; dar lucrul acesta va fi văzut și simțit de toți cei din jurul său. Aceia care au avut cea mai profundă experiență în lucrurile lui Dumnezeu sunt departe de mândrie sau înălțare de sine. Ei au cele mai smerite gânduri despre ei și cele mai înalte concepții despre slava și desăvârșirea Domnului Hristos. Ei au simțământul că cel mai de jos loc în slujba Sa este prea onorabil pentru ei.
Moise n-a știut că fața sa strălucea cu o strălucire dureroasă și îngrozitoare pentru aceia care n-au avut, asemenea lui, comuniune cu Dumnezeu. Pavel avea o părere foarte umilă despre propria sa înaintare în viața creștină. El spune: “Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit”. Despre el, Pavel vorbea ca fiind “șeful” păcătoșilor. Și cu toate acestea, Pavel a fost foarte mult onorat de către Domnul. El a fost luat într-o viziune sfântă în cel de-al treilea cer și acolo a primit descoperiri ale slavei divine, pe care nu i-a fost îngăduit să le facă cunoscute.
-224-
Ioan Botezătorul a fost numit de către Mântuitorul nostru ca fiind cel mai mare dintre profeți. Și cu toate acestea, ce contrast între limbajul acestui om al lui Dumnezeu și acela al multora care mărturisesc a fi slujitori ai crucii. Când a fost întrebat dacă este Hristos, Ioan a declarat despre sine că nu este vrednic nici să-i “dezlege cureaua încălțămintelor Lui”. Când ucenicii săi au venit cu plângerea că atenția poporului s-a întors spre Noul Învățător, Ioan le-a reamintit că el nu este decât înainte mergătorul Celui Făgăduit. Lui Hristos, ca mire, îi aparținea primul loc în iubirea poporului Său. “Prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; și această bucurie, care este a mea, este deplină. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez. Cel ce vine din cer este mai pe sus de toți”. “Cine primește mărturia Lui, adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul”.
Astfel de lucrători sunt necesari astăzi pentru cauza lui Dumnezeu. Cei mulțumiți de sine, invidioși și geloși, gata de critică și găsitori de greșeli pot foarte bine să lipsească din sfânta Sa lucrare. Ei nu trebuie să fie tolerați în lucrarea de slujire, chiar dacă, în mod evident ei au realizat unele lucruri bune. Dumnezeu nu duce lipsă de oameni și mijloace. El cheamă lucrători care sunt drepți și credincioși, curați și sfinți; se adresează acelora care au simțit nevoia de sângele ispășitor al Domnului Hristos și de harul sfințitor al Duhului Sfânt.
Frații mei, Dumnezeu este întristat din cauza invidiei și geloziei voastre, din cauza amărăciunii și certurilor voastre. În toate aceste lucruri, vă supuneți în ascultare de Satana și nu de Hristos. Când vedem bărbați tari la principii, netemători în împlinirea datoriei lor, blânzi și iubitori, răbdători față de toți, gata să ierte, manifestând iubire față de sufletele pentru care a murit Hristos, nu trebuie să mai întrebăm: “Sunt ei creștini?” Ei dau o dovadă fără de greș că au fost cu Hristos și au învățat de la El. Când oamenii descoperă trăsături de caracter opuse, când sunt mândri, vanitoși, frivoli, lumești, avari, răi, aspri, nu trebuie să ni se mai spună cu cine se asociază, care sau cine este cel mai intim prieten al lor. Poate că ei nu cred în vrăjitorie; dar, cu toate acestea, au comuniune cu un spirit rău.
-225-
Acestei categorii le spun: “Să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, există tulburare și tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și fapte bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”.
Când Fariseii și Saducheii au venit cu grămada unde boteza Ioan, neînfricatul predicator al neprihănirii li s-a adresat: “Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare? Faceți dar roade vrednice de pocăință”. Acești oameni erau puși în mișcare să vină la Ioan de motive nesfinte. Ei erau oameni cu principii otrăvitoare și practici corupte. Și cu toate acestea, nu aveau simțământul adevăratei lor stări. Plini de mândrie și ambiție, ei nu vor ezita să folosească orice mijloc să se înalțe pe ei și să întărească influența lor asupra poporului. Ei au venit să fie botezați de Ioan pentru ca să poată să aducă mai bine la îndeplinire aceste planuri.
Ioan le-a citit motivele și i-a întâmpinat cu întrebarea cercetătoare: “Cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” Dacă ar fi auzit vocea lui Dumnezeu vorbind inimilor lor, ei ar fi dovedit acest lucru aducând sau făcând roade vrednice de pocăință. Dar n-au fost văzute astfel de roade. Ei au auzit avertizarea numai ca vocea sau glasul unui om. Ei erau încântați de puterea și îndrăzneala cu care vorbea Ioan, dar Duhul lui Dumnezeu n-a adus în inima lor convingerea și, ca rezultate sigure, să aducă roade pentru viața veșnică. Ei n-au dat nici o dovadă a unei schimbări a inimii. Fără puterea transformatoare a Duhului Sfânt, Ioan dorea să-i facă să înțeleagă că o ceremonie exterioară nu le este de nici un folos.
-226-
Mustrarea profetului este aplicabilă multora din zilele noastre. Ei nu pot să contrazică argumentele clare și convingătoare ce susțin adevărul, ci îl acceptă mai mult ca rezultat al raționamentului omenesc decât ca o descoperire divină. Ei nu au un simțământ real al stării lor păcătoase, ei nu dau pe față o adevărată frângere a inimii; ci, asemenea fariseilor, consideră că este o mare bunăvoință din partea lor aceea de a accepta adevărul.
Nimeni nu este mai departe de Împărăția cerului ca formaliștii plini de neprihănirea lor de sine, plini de mândrie pentru realizările lor, în timp ce sunt cu totul lipsiți de spiritul lui Hristos, iar invidia, gelozia sau iubirea de popularitate și de a fi lăudați îi stăpânesc. Ei aparțin aceleași clase căreia Ioan i s-a adresat ca fiind o generație de năpârci, copii ai celui rău. Există astfel de persoane printre noi, nevăzute și nesuspectate. Ei slujesc cauzei lui Satana mult mai eficient decât cel mai josnic nelegiuit; pentru că acesta din urmă nu-și ascunde adevăratul său caracter, el apare așa cum este.
Dumnezeu cere roade vrednice de pocăință. Fără astfel de roade, mărturisirea noastră de credință nu are nici o valoare. Domnul este în stare să ridice astfel de adevărați credincioși printre aceia care n-au auzit niciodată de Numele Său. “Să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: ‘Avem ca tată pe Avraam’! Căci vă spun că Dumnezeu, din pietrele acestea, poate să ridice fii lui Avraam”.
Dumnezeu nu este dependent de oameni care sunt neconvertiți în inimă și viață. El nu va favoriza niciodată vreun om care practică nelegiuirea. “Securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci, orice pom care nu face roadă bună este tăiat și aruncat în foc”.