Noi trebuie să avem un corp de pastori convertiți. Eficiența și puterea care îi însoțesc pe pastorii cu adevărat convertiți vor face ca ipocriții din Sion să tremure și păcătoșii să se teamă. Stindardul adevărului și sfințeniei este târât în praf. Dacă cei care sună solemnele sunete de avertizare pentru acest timp ar putea să-și dea seama de răspunderea pe care o au față de Dumnezeu, ei ar vedea necesitatea pentru rugăciune fierbinte. Când orașele erau cufundate în somnul miezului nopții, când fiecare om s-a dus la casa lui, Hristos, Exemplul nostru, pe Muntele Măslinilor și acolo, printre copacii umbroși, petrecea toată noaptea în rugăciune. El, care nu era întinat de păcat, fiind o comoară de binecuvântare; El, al cărui glas a fost auzit în a patra strajă din noapte de către ucenicii îngroziți pe marea furtunoasă, în binecuvântarea cerească; El, al cărui cuvânt putea să cheme pe morți din mormintele lor, El a fost Cel care S-a rugat cu strigăt puternic și lacrimi. El nu S-a rugat pentru Sine, ci pentru cei pe care a venit să-i mântuiască. Atunci când El a devenit unul care Se roagă, căutând la brațul Tatălui Său provizii de putere proaspătă și venind reîmprospătat și întărit ca înlocuitor al omului, El S-a identificat cu omenirea suferindă și i-a dat o pildă despre necesitatea rugăciunii.
Natura Lui nu era întinată de păcat. Ca Fiu al omului, El S-a rugat Tatălui Său, arătând că natura omenească are nevoie de tot sprijinul divin pe care-l poate obține ca să poată fi întărit pentru însărcinare și pregătit pentru încercare. Ca Prinț al vieții, El avea putere la Dumnezeu, pe care a extins-o peste poporul Său. Acest Mântuitor, care S-a rugat pentru cei care nu simt că au nevoie de rugăciune și a plâns pentru cei care nu simt că au nevoie de lacrimi, Se află acum înaintea tronului, ca să primească și să prezinte Tatălui Său cererile celor pentru care S-a rugat cât a fost pe pământ. Exemplul lui Hristos este pentru noi ca să-l urmăm. Rugăciunea este necesară în lucrarea noastră pentru salvarea de suflete. Numai Dumnezeu poate face să crească sămânța pe care o semănăm.
-529-
De multe ori, nu reușim pentru că nu ne dăm seama că Hristos este cu noi prin Spiritul Său tot atât de adevărat ca și atunci când, în zilele umilinței Lui, El a umblat vizibil pe pământ. Trecerea timpului n-a produs nici o schimbare în făgăduința făcută ucenicilor la înălțarea Sa: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. El a poruncit că trebuie să fie o succesiune de bărbați care obțin autoritatea de la primii învățători ai credinței pentru propovăduirea continuă a lui Hristos, și El răstignit. Marele Învățător le-a dat putere slujitorilor Lui, celor care “purtăm această comoară în niște vase de lut”. Hristos va supraveghea lucrarea ambasadorilor Lui, dacă ei caută îndrumarea și călăuzirea Lui.
Pastorii, care sunt într-adevăr reprezentanții lui Hristos, vor fi oameni ai rugăciunii. Cu o seriozitate și o credință care nu vor fi negate, ei Îl vor ruga pe Dumnezeu să-i întărească și să-i împuternicească pentru însărcinare și încercare și ca buzele lor să poată fi sfințite prin atingerea cărbunelui viu de pe altar, spre a rosti poporului cuvintele lui Dumnezeu. “Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.”
Hristos i-a spus lui Petru: “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă, ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta”. Cine poate prețui rezultatul rugăciunilor Mântuitorului lumii? Când Hristos va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi mulțumit, atunci se va vedea și se va înțelege valoarea serioaselor Lui rugăciuni, în timp ce divinitatea Lui era cuprinsă în natura omenească.
Isus nu S-a rugat numai pentru unul, ci pentru toți ucenicii Săi: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu”. Privirea Lui a străpuns vălul întunecos al viitorului și a citit istoria vieții fiecărui fiu și a fiecărei fiice a lui Adam. El a simțit poverile și durerile fiecărui suflet bătut de furtună, și acea rugăciune fierbinte a cuprins, împreună cu ucenicii Lui în viață, pe toți urmașii Lui până la încheierea timpului. “Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Da, acea rugăciune a lui Hristos ne cuprinde chiar și pe noi. Noi trebuie să fim îmbărbătați, gândindu-ne că avem un mare Mijlocitor în ceruri, care prezintă cererile noastre înaintea lui Dumnezeu. “Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.” În ceasul celei mai mari nevoi, când descurajarea va copleși sufletul, atunci ochiul veghetor al lui Isus vede că avem nevoie de ajutorul Lui. Ceasul nevoii omului este ceasul ocaziei lui Dumnezeu. Când tot sprijinul omenesc nu reușește, atunci vine Isus în ajutorul nostru, și prezența Lui împrăștie întunericul și ridică norul de întunecime.
-530-
În mica lor corabie pe Marea Galileii, în mijlocul furtunii și al întunericului, ucenicii au muncit din greu să ajungă la țărm; dar au văzut că toate eforturile lor erau fără succes. Când i-a cuprins disperarea, Isus a fost văzut umblând pe valurile înspumate. La început, ei nu și-au dat seama nici chiar de prezența lui Hristos, și groaza lor a crescut până ce glasul Lui, care a spus: “Eu sunt; nu vă temeți” le-a risipit temerile și le-a dat speranță și bucurie. Cât de dispuși au fost atunci sărmanii ucenici obosiți să se oprească, încrezându-se cu toții în Domnul lor!
Acest remarcabil incident ilustrează experiența urmașilor lui Hristos. Cât de des tragem din greu la vâsle, ca și când tăria și înțelepciunea noastră ar fi îndestulătoare, până când descoperim că eforturile noastre sunt zadarnice! Atunci, cu mâini tremurânde și putere scăzută, predăm lucrarea lui Isus și mărturisim că nu suntem în stare s-o ducem la îndeplinire. Milostivul nostru Răscumpărător are milă de slăbiciunea noastră; și când, ca răspuns la strigătul credinței, El preia lucrarea pe care I-am cerut s-o facă, cât de ușor îndeplinește El ceea ce nouă ni s-a părut atât de greu.
Istoria vechiului popor al lui Dumnezeu ne procură multe exemple de rugăciune biruitoare. Când au venit amaleciții să atace tabăra lui Israel în pustie, Moise știa că poporul lui nu era pregătit pentru confruntare. El a trimis pe Iosua cu o trupă de ostași să-l întâmpine pe vrăjmaș, în timp ce el, Aaron și Hur au stat pe un munte, cu fața spre câmpul de bătaie. Acolo, bărbatul lui Dumnezeu a pus problema înaintea Lui, singurul care era în stare să le dea biruința. Cu mâinile întinse spre cer, Moise s-a rugat cu toată seriozitatea pentru succesul oștirilor lui Israel. S-a observat că, în timp ce mâinile îi erau ridicate, Israel era biruitor împotriva vrăjmașului, dar când, datorită oboselii, mâinile îi cădeau, biruia Amalec. Aaron și Hur i-au sprijinit mâinile lui Moise până ce victoria deplină și completă s-a întors de partea lui Israel, iar vrăjmașii lor au fost alungați de pe câmpul de luptă.
-531-
Cazul acesta ar trebui să fie o învățătură pentru tot Israelul până la încheierea timpului, și anume că Dumnezeu este tăria poporului Său. Când triumfa Israel, Moise era cu mâinile ridicate spre cer și mijlocea în favoarea lor; tot așa, când tot Israelul lui Dumnezeu învinge, aceasta este pentru că Cel Puternic preia cazul lor și luptă pentru ei. Moise n-a cerut și n-a crezut că Dumnezeu îi va învinge pe vrăjmașii lor, atâta timp cât Israel era inactiv. El a aranjat toate forțele de care dispunea și le-a trimis să iasă, atât de pregătite cum le-a permis situația, și apoi a adus problema în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Moise, pe munte, mijlocește la Domnul, în timp ce Iosua și bravii lui urmași sunt jos, înfruntându-i și respingându-i pe vrăjmașii lui Israel și ai lui Dumnezeu.
Rugăciunea care vine dintr-o inimă sinceră, care crede, este rugăciunea eficientă, fierbinte, care câștigă mult. Dumnezeu nu răspunde totdeauna la rugăciuni așa cum așteptăm, pentru că noi nu putem cere ceea ce ar fi spre cel mai mare bine al nostru; dar în iubirea și înțelepciunea Lui nemărginită, El ne va da acele lucruri de care noi avem cea mai mare nevoie. Ferice de pastorul care are un Aaron credincios și un Hur pentru a-i întări brațele când obosesc și a le ține în sus prin credință și rugăciune. Un astfel de sprijin este un ajutor puternic pentru slujitorul lui Hristos în lucrarea lui și adesea va face să triumfe în mod glorios cauza adevărului.
După nelegiuirea lui Israel, prin turnarea vițelului de aur, Moise mijlocește din nou la Dumnezeu în favoarea poporului său. El a început să-i cunoască pe cei care i-au fost dați în grijă; el cunoaște perversitatea inimii omenești și își dă seama de dificultățile cu care trebuie să lupte. Dar el a învățat să aibă putere de la Dumnezeu. Domnul citește sinceritatea și scopul altruist al inimii slujitorului Său și consimte să comunice cu ființa aceasta slabă, față către față, cum vorbește un om cu prietenul său. Moise se predă pe sine și aruncă cu desăvârșire toate poverile sale asupra lui Dumnezeu și își varsă de bunăvoie sufletul înaintea Lui. Domnul nu-l mustră pe slujitorul Său, ci binevoiește să-i asculte rugămințile.
-532-
Moise are un simț adânc al nevredniciei și nedestoiniciei lui pentru lucrarea cea mare la care l-a chemat Dumnezeu. El se roagă cu seriozitate intensă ca Domnul să binevoiască să meargă împreună cu el. Răspunsul vine: “Voi merge Eu Însumi cu tine, și îți voi da odihnă”. Dar Moise nu socotește că se poate opri aici. El a câștigat mult, dar dorește să vină și mai aproape de Dumnezeu, să obțină o puternică asigurare a prezenței Lui permanente. El a purtat povara lui Israel; a purtat o copleșitoare greutate de responsabilitate; când poporul a păcătuit, el a suferit o aspră mustrare de cuget, ca și când el însuși ar fi fost vinovat; și acum, asupra sufletului său apasă un simțământ al rezultatelor teribile, dacă Dumnezeu îl va lăsa pe Israel în mizerie și împietrirea inimii sale. Ei n-ar fi ezitat să-l omoare pe Moise, și în iuțimea și perversitatea lor, în curând ar fi căzut pradă pentru vrăjmașii lor și astfel ar fi necinstit Numele lui Dumnezeu înaintea păgânilor. Moise stăruie în cererea lui cu o astfel de seriozitate și înflăcărare, încât răspunsul vine: “Voi face și ceea ce-mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea, și te cunosc pe nume”.
Acum, într-adevăr, încurajat de succesul lui, îndrăznește să vină și mai aproape de Dumnezeu, cu o intimitate sfântă care aproape că întrece capacitatea noastră de înțelegere. El Îi cere acum ceea ce nici o ființă omenească nu-I mai ceruse: “Arată-mi slava Ta”. Ce cerere să vină de la omul mărginit și muritor! Dar este el respins? Îl mustră Dumnezeu pentru îndrăzneala lui? Nu, noi auzim binevoitoarele cuvinte: “Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea”.