Omul n-ar putea privi slava descoperită a lui Dumnezeu și apoi să trăiască, dar Moise este asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea să suporte în starea muritoare prezentă. Acea mână care a făcut lumea, care ține munții în locurile lor, îl ia pe acest om din țărână — acest om cu credință puternică — și îl ascunde în crăpătura stâncii, în timp ce trece pe dinaintea lui toată slava lui Dumnezeu și toată bunătatea Lui. Ne mai putem mira că “slava minunată” reflectată de la Cel Atotputernic strălucea pe fața lui Moise cu așa strălucire încât poporul n-a putut s-o privească? Fața lui reflecta slava lui Dumnezeu, făcându-l să apară ca unul dintre îngerii strălucitori de la tron.
Experiența aceasta, mai mult decât orice altceva, asigurarea că Dumnezeu avea să îi asculte rugăciunile și că prezența divină avea să-l însoțească, a fost pentru Moise de o mai mare valoare, în calitate de conducător, decât știința Egiptului sau toate cunoștințele din știința lui militară. Nici o putere pământească, sau iscusință, sau știință nu poate înlocui prezența imediată a lui Dumnezeu. În istoria lui Moise putem vedea de ce comuniune apropiată cu Dumnezeu are omul privilegiul să se bucure. Pentru cel nelegiuit este un lucru înfricoșător să cadă în mâinile viului Dumnezeu. Dar Moise nu s-a temut să fie singur cu Autorul acelei legi care a fost rostită cu o așa grandoare înfricoșătoare de pe Muntele Sinai, pentru să sufletul lui era în armonie cu voința Făcătorului său.
Rugăciunea este deschiderea inimii față de Dumnezeu ca față de un prieten. Ochiul credinței va discerne pe Dumnezeu foarte aproape și, cel care se roagă poate obține dovada prețioasă a iubirii divine și a purtării de grijă pentru el. Dar de ce sunt atâtea rugăciuni care nu primesc răspuns niciodată? David spune: “Am strigat către El cu gura mea, și îndată lauda a fost pe limba mea. Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul”. Printr-un alt profet, Domnul ne dă făgăduința: “Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima”. Din nou, El vorbește despre unii care “nu strigă către Mine, din inimă”. Astfel de cereri sunt rugăciuni de formă, serviciu numai cu buzele, pe care Domnul nu le acceptă.
-534-
Rugăciunea pe care a înălțat-o Natanael în timp ce era sub smochin venea dintr-o inimă sinceră și ea a fost auzită și a primit răspuns de la Domnul. Hristos a spus despre el: “Iată, cu adevărat un israelit în care nu este vicleșug”. Domnul citește inimile tuturor și înțelege scopurile și motivele lor. “Rugăciunea celor fără prihană Îi este plăcută.” El nu va întârzia să audă pe cei care își deschid inima față de El, nu înălțându-se pe sine, ci simțind sincer marea lor slăbiciune și nevrednicie.
Este nevoie de rugăciune — de cea mai serioasă, arzătoare și chinuitoare rugăciune — o astfel de rugăciune ca cea înălțată de David când a exclamat: “Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. “Mi se topește sufletul de dor după legile Tale.” “Suspin după mântuirea ta.” “Sufletul meu suspină și tânjește după curțile Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu.” “Iată, doresc să împlinesc poruncile Tale.” Acesta este spiritul rugăciunii luptătoare, asemenea celui de care a fost stăpânit psalmistul regal.
Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălțându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: “Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine”. Aceasta este ceea ce Iacov numește rugăciune eficientă și fierbinte. Despre Hristos este spus: “A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să Se roage și mai fierbinte”. În ce contrast față de această mijlocire din partea Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălțate către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți cu o slujire a buzelor și puțini au o dorință sinceră, serioasă și afectuoasă după Dumnezeu.
Comuniunea cu Dumnezeu împărtășește sufletului o cunoaștere personală a voinței Lui. Dar mulți care mărturisesc credința nu știu ce este adevărata convertire. Ei n-au avut nici o experiență de comuniune cu Tatăl prin Isus Hristos și niciodată n-au simțit puterea harului divin pentru sfințirea inimii. Rugăciune și păcătuire, păcătuire și rugăciune, viața lor este plină de răutate, înșelăciune, invidie și iubire de sine. Rugăciunile acestei clase sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea adevărată angajează energiile sufletului și schimbă viața. Cel care își varsă în felul acesta dorințele înaintea lui Dumnezeu simte nimicnicia oricărui alt lucru de sub cer. David a spus: “Doamne, toate dorințele mele sunt înaintea Ta și suspinele mele nu-ți sunt ascunse”. “Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” “Mi-aduc aminte, și-mi vărs tot focul inimii în mine.”
-535-
Pe măsură ce numărul nostru este în creștere, trebuie făcute planuri mai ample spre a veni în întâmpinarea crescândă a cerințelor vremii; dar nu vedem nici o creștere fierbinte a pietății, a simplității creștine și a consacrării serioase. Se pare că biserica este mulțumită să facă numai primii pași de convertire. Ei sunt mai dispuși pentru muncă activă decât pentru consacrare smerită, mai grabnici să se angajeze în activitate religioasă exterioară decât în lucrarea lăuntrică a inimii. Meditația și rugăciunea sunt neglijate pentru agitație și spectacol. Religia trebuie să înceapă cu golirea și purificarea inimii și trebuie să fie hrănită prin rugăciune zilnică.
Progresul continuu al lucrării noastre și condițiile favorabile în creștere umplu inima și mintea multora din poporul nostru cu satisfacție și mândrie, care ne temem că va lua locul iubirii pentru Dumnezeu în suflet. Multa activitate din sectorul lucrativ, chiar al lucrării lui Dumnezeu, poate să ocupe mintea, încât rugăciunea să fie neglijată, și îngâmfarea și înfumurarea să fie așa de gata să-și facă loc, să înlocuiască adevărata bunătate, blândețe și smerenie a inimii. Poate să fie auzit strigătul zelos: “Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului”. “Vino cu mine, și vei vedea râvna mea pentru Domnul.” Dar unde sunt purtătorii de poveri? Unde sunt tații și mamele din Israel? Unde sunt cei care poartă pe inima lor povara pentru suflete și care vin în strânsă legătură cu semenii lor, gata să se așeze în orice postură spre a-i salva de la ruină veșnică?
“Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, — zice Domnul oștirilor.” Hristos zice: “Voi sunteți lumina lunii”. Ce responsabilitate! Avem nevoie de post, umilință și rugăciune pentru a învinge declinul zelului și slăbirea spiritualității noastre. Iubirea multora se răcește. Eforturile multora din predicatorii noștri nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Când unii, cărora le lipsesc Duhul și puterea lui Dumnezeu, intră într-un câmp nou, încep să denunțe alte denominațiuni, crezând că îi pot convinge pe oameni despre adevăr prin prezentarea greșelilor doctrinare ale bisericilor populare. Se poate să fie necesar ca în unele ocazii să se vorbească despre aceste lucruri, dar, în general, aceasta creează numai prejudiciu împotriva lucrării noastre și închide urechile multora care altfel ar fi putut asculta de adevăr. Dacă acești învățători ar fi strâns uniți cu Hristos, ei ar avea înțelepciune divină și ar ști cum să se apropie de oameni. Ei nu vor uita așa de curând întunericul și eroarea, pasiunea și prejudecata care i-au ținut departe de adevăr.
-536-
Dacă acești învățători ar lucra cu Duhul Domnului, ar fi urmat rezultate foarte diferite. Cu blândețe și îndelungă răbdare, gentilețe și iubire sau cu seriozitate fermă, ei ar căuta să îndrepte aceste suflete greșite la un Mântuitor răstignit și înviat. Când aceasta s-a făcut, Îl vom vedea pe Dumnezeu mișcând inimile oamenilor. Marele apostol spune: “Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. Ce lucrare pentru bieții muritori! Noi suntem echipați cu arme spirituale ca să luptăm “lupta cea bună a credinței”; dar se pare că unii au scos din arsenalul ceresc numai trăsnetele. Cât timp trebuie să mai existe aceste defecte?
În timp ce se află în mijlocul unui interes religios, unii neglijează cea mai importantă parte a lucrării. Ei uită să viziteze și să facă cunoștință cu cei care au fost interesați și s-au prezentat seară de seară să asculte explicarea Scripturilor. Conversația, privind subiecte religioase și rugăciune serioasă, cu unii ca a-ceștia la timp potrivit ar putea îndruma multe suflete în direcția cea bună. Pastorii care-și neglijează datoria în această privință nu sunt adevărații păstori ai turmei. Tocmai în timpul când ar trebui să fie cei mai activi în a vizita, a conversa și a se ruga cu acești interesați, unii vor fi ocupați să scrie lungi scrisori inutile persoanelor din depărtări. O, ce facem noi pentru Domnul! Când se va încheia harul, cât de mulți vor vedea ocaziile pe care le-au neglijat de a sluji pe Domnul lor care a murit pentru ei! Și chiar cei care au fost socotiți cei mai credincioși vor vedea că puteau face mult mai mult, dacă mintea lor n-ar fi fost sustrasă de anturajul lumesc.
-537-
Rugăm fierbinte pe vestitorii Evangheliei lui Hristos să nu se descurajeze niciodată în lucrare, să nu considere niciodată pe cel mai împietrit păcătos dincolo de posibilitatea de a ajunge la el harul lui Dumnezeu. Unul ca acesta poate să accepte adevărul din iubire pentru el și să devină sarea pământului. Cel care schimbă inimile oamenilor precum este schimbată apa râurilor poate determina sufletul cel mai egoist și împietrit în păcat să se predea lui Hristos. Este cumva prea greu pentru Dumnezeu să facă acest lucru? “Cuvântul Meu”, zice El, “care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea, și va împlini planurile Mele.”
Dumnezeu nu va lăsa binecuvântarea Sa asupra celor care sunt neglijenți, egoiști și iubitori de comoditate — care nu vor să ridice poveri în cauza Lui. “Bine, rob bun”, va fi pronunțat numai asupra celor care au lucrat bine. Fiecare om va fi răsplătit “după fapta lui”. Nouă ne lipsește un corp pastoral activ, bărbați ai rugăciunii care se luptă cu Dumnezeu cum s-a luptat Iacov, care să spună: “Nu te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”. Ca să obținem coroana biruinței, trebuie să ne încordăm fiecare nerv și să exercităm toată puterea. Niciodată nu putem fi mântuiți în inactivitate. A fi un leneș în via Domnului înseamnă a pierde orice drept de răsplătire a celor drepți.