Sfințenia juruințelor
Istorisirea scurtă, dar teribilă, despre Anania și Safira este scrisă de pana inspirată pentru folosul tuturor celor care mărturisesc că sunt urmașii lui Hristos. Această lecție importantă n-a apăsat cu destulă greutate asupra minții poporului nostru. Va fi folositor pentru toți să reflecteze cu atenție asupra naturii acestui păcat, pentru care vinovații aceștia au fost dați ca exemplu. Această dovadă însemnată a judecății de pedepsire este înfricoșătoare și ar trebui să-i facă pe toți să le fie frică și să tremure să repete păcate care au adus o astfel de pedeapsă. Egoismul a fost marele păcat care a încețoșat caracterele acestei perechi vinovate.
-463-
Împreună cu alții, Anania și Safira au avut privilegiul de a auzi Evanghelia predicată de apostoli. Cuvântul vorbit a fost însoțit de puterea lui Dumnezeu și asupra tuturor celor prezenți plana o convingere adâncă. Influența înduioșătoare a harului lui Dumnezeu a avut ca efect eliberarea inimii lor de deținerea egoistă a averilor pământești. În timp ce se aflau sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, ei au făcut o juruință să dea Domnului o anumită țarină, dar când n-au mai fost sub această influență cerească, impresia a fost mai puțin convingătoare și au început să se îndoiască și să se retragă de la împlinirea juruinței pe care au făcut-o. Ei au socotit că s-au grăbit și au dorit să reconsidere problema. În felul acesta, a fost deschisă o ușă prin care Satana a intrat de îndată și a pus stăpânire pe mintea lor.
Cazul acesta ar trebui să fie o avertizare pentru toți spre a se păzi împotriva primei apropieri a lui Satana. Mai întâi, a fost nutrită lăcomia, apoi, fiindu-le rușine ca frații lor să știe că sufletele lor egoiste au râvnit la ceea ce dedicaseră și făgăduiseră în mod solemn lui Dumnezeu, a fost practicată minciuna. Ei au discutat problema împreună și în mod deliberat au hotărât să rețină o parte din prețul moșioarei. Când au fost condamnați pentru minciună, pedeapsa lor instantanee a fost moartea. Ei știau că Domnul, pe care L-au înșelat, i-a descoperit, pentru că Petru a spus: “Pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt, și să ascunzi o parte din prețul moșioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Și după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vroiai cu prețul ei? Cum s-a putut naște un astfel de gând în inima ta? N-ai mințit pe oameni, ci pe Dumnezeu”.
A fost necesar un exemplu special pentru a apăra tânăra biserică să nu devină coruptă, pentru că numărul lor creștea rapid. Astfel a fost dată o avertizare în acel timp tuturor celor care Îl mărturiseau pe Hristos și tuturor celor care aveau să mărturisească Numele Lui după aceea, că Dumnezeu cere credincioșie în aducerea la îndeplinire a juruințelor. Dar cu tot semnalul acesta de pedepsire a înșelăciunii și minciunii, aceleași păcate au fost adesea repetate în biserica creștină și sunt mult răspândite în zilele noastre. Mi-a fost arătat că Dumnezeu a dat acest exemplu ca avertizare pentru toți cei care aveau să fie ispitiți într-un fel asemănător. În biserică se practică zilnic egoismul și frauda, reținând ceea ce El reclamă, jefuindu-L în felul acesta și venind în conflict cu planurile Sale de a răspândi lumina și cunoașterea adevărului peste tot, în lungul și în latul țării.
-464-
În planurile Sale înțelepte, Dumnezeu a făcut ca înaintarea cauzei Lui să fie dependentă de eforturile personale ale poporului Său și de darurile lor de bunăvoie. Acceptând conlucrarea omului în marele plan de răscumpărare, El i-a acordat o mare cinste. Pastorul nu poate predica dacă nu este trimis. Lucrarea de a răspândi lumină nu apasă numai asupra pastorului. Fiecare ins, devenind membru al bisericii, se angajează solemn să fie un reprezentant al lui Hristos, trăind adevărul pe care-l mărturisește. Urmașii lui Hristos trebuie să ducă mai departe lucrarea pe care El le-a încredințat-o, când S-a înălțat la cer.
Instituțiile, care sunt unelte ale lui Dumnezeu de a continua lucrarea de pe pământ, trebuie să fie sprijinite. Trebuie clădite case de rugăciune, întemeiate școli și case de editură prevăzute cu condiții favorabile, pentru a face o lucrare mare de publicare a adevărului în toată părțile lumii. Instituțiile acestea au fost rânduite de Dumnezeu și trebuie susținute prin zecimi și daruri de bunăvoie. Pe măsură ce lucrarea crește, vor fi necesare mijloace spre a o duce înainte cu toate ramurile ei. Cei care au fost convertiți la adevăr și au fost făcuți părtași ai harului Său pot deveni conlucrători cu Hristos, făcând sacrificii voluntare și aducând daruri de bunăvoie. Iar când membrii bisericii doresc în inima lor să nu mai fie făcute apeluri pentru bani, ei spun în realitate să sunt mulțumiți ca lucrarea lui Dumnezeu să nu mai progreseze.
“Iacov a făcut o juruință și a zis: ‘Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac, și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da’.” Împrejurările care l-au îndemnat pe Iacov să facă Domnului o juruință erau asemănătoare cu cele care îi îndeamnă pe bărbați și femei să facă Domnului juruințe în zilele noastre. Printr-o faptă păcătoasă, el a obținut binecuvântarea care știa că i-a fost promisă prin cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Făcând aceasta, el a dovedit o mare lipsă de credință în puterea lui Dumnezeu de a-și aduce la îndeplinire scopurile, oricât ar părea de descurajatoare aparențele actuale. În loc să ocupe poziția pe care a râvnit-o, el a fost obligat să fugă ca să-și scape viața de mânia lui Esau. Având numai un toiag în mână, a trebuit să călătorească sute de kilometri printr-o regiune pustie. I-a pierit curajul, era copleșit de remușcare și frică și căuta să evite oamenii, ca să nu fie urmărit de fratele său mâniat. El n-avea pacea lui Dumnezeu care să-l mângâie, pentru că era hărțuit de gândul că a pierdut ocrotirea divină.
-465-
A două zi a călătoriei lui se apropia de sfârșit. El este obosit, flămând, fără adăpost și simte că este părăsit de Dumnezeu. Știe că propria-i purtare a adus acest necaz asupra lui. Se îngrămădesc nori întunecoși de disperare și simte că este un exilat. Inima lui este plină de o groază de nedescris și cu greu îndrăznește să se roage. Dar este atât de singuratic, încât simte, ca niciodată mai înainte, că are nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu. Plânge și-și mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, implorând stăruitor o dovadă că El nu l-a părăsit de tot. Dar inima lui împovărată nu găsește ușurare. Și-a pierdut încrederea în sine și se teme că Dumnezeul părinților lui l-a lepădat. Dar lui Dumnezeu, Dumnezeului celui îndurător, Îi este milă de omul părăsit, lovit de durere, care adună pietre ca pernă și are numai bolta cerului ca învelitoare.
Într-un vis, vede o scară misterioasă, cu partea de jos rezemată de pământ și al cărei vârf ajungea dincolo de oștirea stelelor, până la cerurile înalte. Îngerii urcau și coborau pe această scară de o strălucire luminoasă, care-i arăta comunicarea dintre pământ și cer.
-466-
Este auzit un glas care reînnoiește făgăduința de îndurare, de ocrotire și de binecuvântări viitoare. Când s-a trezit din vis, Iacov a spus: “Cu adevărat Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut”. El a privit în jurul lui ca și când se aștepta să vadă mesagerii cerești; dar privirea lui uimită și serioasă n-a întâlnit decât contururile obiectelor pământești și cerurile de sus, cu strălucitoare mărgăritare de lumină. Scara și mesagerii strălucitori au dispărut, iar glorioasa Maiestate de deasupra ei putea s-o vadă numai în închipuire.
Iacov a fost inspirat cu venerație de liniștea adâncă a nopții și avea impresia că se află în imediata prezență a lui Dumnezeu. Inima lui era plină de recunoștință pentru că n-a fost nimicit. În acea noapte n-a mai avut somn; sufletul i s-a umplut de recunoștință adâncă și fierbinte, amestecată cu bucurie sfântă. “Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.” Și aici a făcut el juruința lui solemnă față de Dumnezeu.
Iacov a făcut juruința în timp ce a fost reînviorat de roua harului și întărit de prezența și asigurarea lui Dumnezeu. După ce slava divină a dispărut, el a fost ispitit ca și oamenii din zilele noastre, dar a rămas credincios față de juruința lui și nu avea să se răzgândească în privința aceasta. El putea să raționeze, cum fac oamenii acum, că această descoperire n-a fost decât un vis, că a fost excesiv de excitat când a făcut juruința și că, prin urmare, nu trebuie să fie ținută. Dar el n-a făcut așa.
Au trecut mulți ani înainte ca Iacov să îndrăznească să se întoarcă în țara lui, dar când s-a întors, el s-a achitat cu credincioșie de datoria sa față de Domnul. Devenise un om bogat și foarte multe bunuri din averile lui au trecut în tezaurul Domnului.
Mulți din zilele noastre nu reușesc acolo unde Iacov a avut succes. Cei cărora Dumnezeu le-a dat cel mai mult au o puternică înclinație de a reține ceea ce au, pentru că ei trebuie să dea o sumă proporțională cu averea lor. Iacov a dat zecime din tot ce avea, apoi a calculat folosirea zecimii și a dat Domnului beneficiul a ceea ce folosise pentru interesele lui în timpul când era într-o țară păgână, unde nu putea plăti ceea ce făgăduise. Aceasta a fost o cantitate mare, dar el n-a ezitat; ceea ce a făgăduit solemn lui Dumnezeu n-a socotit ca fiind al lui, ci al lui Dumnezeu.
-467-