Cuvânt către pastori
Nouă ne-a fost încredințat un mare și solemn adevăr, pentru care suntem răspunzători. Acest adevăr este prea adesea prezentat sub forma unei teorii reci. Predici după predici despre punctele de doctrină sunt prezentate oamenilor care vin și pleacă, dintre care unii nu vor avea niciodată o altă ocazie favorabilă de a fi convinși și convertiți la Hristos. Sunt pierdute ocazii de aur prin prezentarea de cuvântări minuțios alcătuite, care satisfac eul, dar nu preamăresc pe Hristos. O teorie a adevărului fără evlavie vitală nu poate îndepărta întunericul moral care înfășoară sufletul.
-314-
Mărgăritarele cele mai prețioase ale adevărului sunt adesea exprimate fără putere prin înțelepciunea cuvintelor în care sunt îmbrăcate, în timp ce puterea Duhului lui Dumnezeu lipsește. Hristos a prezentat adevărul în simplitatea lui; și El a ajuns nu numai până la cel mai înalt nivel, dar și până la cei mai de jos dintre oamenii de pe pământ. Pastorul, trimisul lui Dumnezeu și reprezentantul lui Hristos pe pământ, care se umilește pe sine pentru ca Dumnezeu să poată fi înălțat, va poseda adevărata calitate a elocvenței. Adevărata evlavie, legătura strânsă cu Dumnezeu și o zilnică experiență vie în cunoașterea lui Hristos vor face elocventă chiar și limba bâlbâită.
Când văd lipsurile din comunitățile tinere, când văd și îmi dau seama de marea lor nevoie de evlavie și de lipsa lor de adevărată experiență religioasă, inima mea este tristă. Eu știu că cei care le duc solia adevărului nu-i instruiesc cum se cuvine în toate punctele principale pentru perfecțiunea unui caracter echilibrat în Isus Hristos. Lucrurile acestea au fost neglijate timp prea îndelungat de către învățătorii adevărului. Vorbind despre Evanghelie, Pavel spune: “Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine”.
Slujitorii lui Hristos au aici lămurit definită lucrarea și calificarea lor, precum și puterea harului lui Dumnezeu care lucrează în ei. De curând, Dumnezeu a binevoit să-mi arate marea lipsă a multora care mărturisesc a fi reprezentanți ai lui Hristos. Pe scurt, dacă sunt deficienți în credință și în cunoașterea evlaviei vii, ei nu numai că își înșeală propriile lor suflete, ci au insucces în lucrarea de a înfățișa pe orice om desăvârșit în Hristos. Mulți pe care ei îi aduc la adevăr sunt lipsiți de evlavie. Ei pot avea teoria adevărului, dar nu sunt pe deplin convertiți. Inimile lor sunt firești; ei nu rămân în Hristos și El în ei. Este de datoria pastorului să prezinte teoria adevărului, dar el nu trebuie să stea liniștit, făcând numai atât. El trebuie să-și însușească vorbirea lui Pavel: “Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”.
-315-
O legătură vie cu Marele Păstor va face pe sub-păstor un reprezentant viu al lui Hristos, o adevărată lumină pentru lume. O înțelegere a tuturor punctelor credinței noastre este, într-adevăr, esențială, dar este de mai mare importanță ca pastorul să fie sfințit prin adevărul pe care-l prezintă cu scopul de a lumina conștiința ascultătorilor săi. Într-o serie de adunări să nu fie prezentată nici o cuvântare care constă numai din teorie și să nu fie făcută o rugăciune lungă și obositoare. Dumnezeu nu aude astfel de rugăciuni. Eu am ascultat multe rugăciuni plictisitoare, adevărate predici, care erau nepotrivite și nelalocul lor. O rugăciune cu jumătate din numărul de cuvinte, înălțată cu înflăcărare și credință, ar fi muiat inimile ascultătorilor, dar, în loc de aceasta, i-am văzut că așteptau nerăbdători, ca și când ar fi dorit ca fiecare cuvânt să încheie rugăciunea. Dacă pastorul s-ar fi luptat cu Dumnezeu în cămăruța lui până ce ar fi simțit cum credința lui putea să apuce făgăduința veșnică, “Cereți și vi se va da”, el ar fi venit la subiect de îndată, cerând cu seriozitate și credință ceea ce avea nevoie.
Avem nevoie de un corp pastoral convertit; altfel, comunitățile cresc prin lucrarea lor, neavând rădăcină în ei înșiși și nefiind în stare să stea singuri. Slujitorul credincios al lui Hristos va lua povara asupra sufletului său. El nu va flămânzi după popularitate. Pastorul creștin niciodată nu se va urca la amvon până ce n-a căutat mai întâi pe Dumnezeu în cămăruța lui și nu a venit în strânsă legătură cu El. În umilință, el poate să-și înalțe sufletul însetat către Dumnezeu și să fie reîmprospătat cu roua harului înainte de a vorbi poporului. Cu ungerea Duhului Sfânt asupra lui, care-i va da sentimentul responsabilității pentru suflete, el nu va da drumul adunării fără să prezinte înaintea lor pe Isus Hristos, singurul refugiu al celor păcătoși, făcând apeluri serioase care să atingă inimile lor. El trebuie să presupună că s-ar putea să nu-i mai întâlnească pe acești ascultători până în ziua cea mare a lui Dumnezeu.
-316-
Domnul, care l-a ales, care cunoaște inimile tuturor oamenilor, îi va da limbă și grai, ca să poată spune cuvintele pe care trebuie să le vorbească la timp potrivit și cu putere. Și cei care se conving cu adevărat de păcat și sunt încântați de Cel care este Calea, Adevărul și Viața vor găsi că au destul de făcut, fără să laude și să ridice în slăvi priceperea pastorului. Mai presus de orice unealtă omenească, ei vor înălța pe Hristos și iubirea Sa. Omul va fi pierdut din vedere, pentru că Hristos este preamărit și El este subiectul cugetării. Mulți sunt convertiți pentru pastorul care el însuși nu este convertit într-adevăr la Hristos. Noi ne mirăm de amorțeala care tocește simțurile. Există o lipsă de putere vitală. Se înalță rugăciuni fără viață, se aduc mărturii care nu reușesc să clădească sau să întărească pe ascultători. Se cade ca fiecare slujitor al lui Hristos să cerceteze cauza acestora.
Pavel scrie fraților lui coloseni: “Cum ați învățat de la Epafras, prea iubitul nostru tovarăș de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi și ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul. [Nu o dragoste nesfințită privind iscusința, abilitatea sau oratoria predicatorului, ci o iubire născută din Duhul lui Dumnezeu, pe care slujitorul Lui a reprezentat-o în cuvintele și caracterul lui.] De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie, mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină.”
-317-
Pastorii care lucrează în comune și orașe spre a prezenta adevărul nu trebuie să se simtă mulțumiți, nici să considere că lucrarea lor s-a încheiat, până când cei care au acceptat teoria adevărului înțeleg într-adevăr efectul puterii lui sfințitoare și sunt cu adevărat convertiți la Dumnezeu. El ar fi mai mulțumit să aibă șase convertiți pe deplin la adevăr ca rezultat al lucrării lor decât să aibă șaizeci care să facă o mărturisire formală și să nu fie convertiți cu adevărat. Pastorii aceștia trebuie să consacre mai puțin timp pentru predici și să-și rezerve o parte din puterea lor spre a vizita și a se ruga cu cei care sunt interesați, cărora să le dea învățătură religioasă, cu scopul de a putea “prezenta pe fiecare om desăvârșit în Isus Hristos”.
Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie vie în inima celui care învață pe alții adevărul. Propria lui inimă trebuie să fie îmbibată cu acea iubire adâncă și fierbinte pe care a avut-o Hristos; atunci ea se va revărsa asupra altora. Pastorii trebuie să-i învețe pe toți cei care acceptă adevărul că trebuie să aducă roade spre slava lui Dumnezeu. Ei trebuie să-i învețe că jertfirea de sine trebuie să fie practicată zilnic; că trebuie să renunțe la multe lucruri pe care le îndrăgiseră și că multe datorii, oricât de neplăcute ar putea să pară, trebuie aduse la îndeplinire. Interese de afaceri, atracții sociale, comoditate, onoare, reputație — pe scurt, totul trebuie să fie ținut în supunere față de cerințele superioare și veșnice ale lui Hristos. Pastorii care nu sunt bărbați ai evlaviei dătătoare de viață, care stârnesc un interes printre oameni, dar care lasă lucrarea neterminată, creează un câmp extrem de dificil pentru ca alții să intre să săvârșească lucrarea pe care ei n-au reușit s-o finalizeze. Oamenii aceștia vor fi puși la încercare; și dacă nu-și fac lucrarea cu mai multă credincioșie, după încă un test, să fie lăsați la o parte ca fiind stânjenitori pe cale, străjeri necredincioși.
Dumnezeu nu dorește să aibă bărbați care să meargă să-i învețe pe alții dacă n-au învățat cu seriozitate ceea ce au de spus și nu continuă să studieze, astfel încât să poată prezenta fiecare punct al adevărului prezent într-o manieră acceptabilă și inteligentă. Pe lângă cunoașterea teoriei, ei să continue să obțină o cunoaștere mai adâncă a lui Isus Hristos. Reguli de conduită și studii sunt necesare; dar pastorul să combine cu ele rugăciunea serioasă, ca să poată fi credincios, să nu clădească pe o temelie de lemn, fân sau paie, care vor fi mistuite de foc în ziua de apoi. Rugăciunea și studiul trebuie să meargă mână în mână. Faptul că un pastor este aplaudat și lăudat nu este nici o dovadă că a vorbit sub influența Duhului.