Capitolul 7 — Sepărarea lui Luther de Roma
Dintre cei chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate, cel mai de seamă a fost Martin Luther. Zelos, înfocat şi devotat, necunoscând altă frică decât frica de Dumnezeu şi nerecunoscând altă bază pentru credinţă decât Sfânta Scriptură, Luther a fost omul timpului său. Prin el, Dumnezeu a reformat biserica şi a iluminat lumea.
Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile celor săraci. Copilăria şi-a petrecut-o în căminul umil al unui ţăran german. Tatăl său a câştigat mijloacele necesare pentru educaţia lui, trudind zilnic în mină. Intenţiona să-l facă jurist, dar Dumnezeu a plănuit ca el să devină constructor în marele templu care se înălţa, încet, peste veacuri. Lipsurile şi disciplina severă au fost şcoala în care Înţelepciunea Infinită l-a pregătit pe Luther pentru importanta misiune a vieţii lui.
Tatăl lui Luther era un bărbat cinstit, hotărât şi sincer, cu o minte puternică şi activă şi de o mare tărie de caracter. Era loial convingerilor pe care le avea cu privire la datoria sa, oricare ar fi fost consecinţele. Judecata lui sănătoasă l-a făcut să privească sistemul monahal cu neîncredere. A fost foarte nemulţumit când Luther, fără consimţământul său, a intrat într-o mănăstire; a trebuit să treacă doi ani înainte ca tatăl să se împace cu fiul, însă chiar şi atunci, convingerile i-au rămas aceleaşi.
Părinţii lui Luther au manifestat o mare grijă pentru educarea şi instruirea copiilor lor. S-au străduit să-i instruiască în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în practicarea virtuţilor creştine.
-99-
Rugăciunile tatălui se înălţau adesea în auzul fiului său, rugăciuni în care cerea ca acest copil să-şi amintească de Numele Domnului şi, într-o zi, să ajute la proclamarea adevărului Său. Orice ocazie de dezvoltare morală sau intelectuală de care viaţa lor de trudă le îngăduia să se bucure era folosită cu zel de aceşti părinţi. Eforturile lor de a-şi pregăti copiii pentru o viaţă evlavioasă şi folositoare erau serioase şi stăruitoare. Cu fermitatea şi tăria lor de caracter, uneori dădeau dovadă de severitate excesivă, dar însuşi reformatorul, conştient că în unele privinţe greşeau, a găsit totuşi în disciplina lor mai multe lucruri de aprobat decât de condamnat.
În şcoala la care a fost trimis de la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime şi chiar cu violenţă. Sărăcia părinţilor lui era atât de mare, încât, atunci când a plecat de acasă la şcoală în alt oraş, a fost obligat pentru un timp să-şi câştige pâinea cântând din poartă în poartă şi deseori a suferit de foame. Ideile întunecate şi superstiţioase ale religiei dominante îl umpleau de teamă. Se culca seara cu inima întristată, aşteptând îngrozit un viitor întunecat şi trăind într-o teroare continuă la gândul că Dumnezeu este un judecător sever, necruţător, un tiran crud, şi nu un Tată ceresc plin de bunătate.
Cu toate că dezamăgirile erau mari şi multe, Luther înainta hotărât spre ţinta înaltă a desăvârşirii intelectuale şi morale către care se simţea atras. El înseta după cunoştinţă, iar mintea lui caracterizată de seriozitate şi spirit practic l-a condus să dorească mai degrabă ceea ce era statornic şi folositor decât ce era atrăgător şi superficial.
La vârsta de optsprezece ani, când a intrat la Universitatea din Erfurt, situaţia lui era mai bună şi perspectivele mai strălucitoare decât în anii anteriori. Părinţii lui, dobândind prin economie şi hărnicie o situaţie materială bună, îi puteau oferi acum ajutorul nec- esar. În acelaşi timp, influenţa prietenilor serioşi a ameliorat cumva efectele sumbre ale educaţiei lui anterioare. S-a dedicat studiului celor mai buni autori, culegând cu sârguinţă cele mai importante idei ale lor şi însuşindu-şi înţelepciunea înţelepţilor. Chiar sub disciplina aspră a primilor săi dascăli, promitea de timpuriu că se va distinge, iar, sub influenţele pozitive, mintea i s-a dezvoltat repede. Memoria bună, imaginaţia vie, gândirea logică şi munca neobosită l-au situat curând în fruntea colegilor săi. Disciplina intelectuală i-a maturizat înţelegerea şi a dat naştere unei activităţi intelectuale şi unei înţelegeri agere care l-au pregătit pentru luptele vieţii.
-100-
În inima lui Luther era temerea de Domnul, ceea ce-l făcea în stare să-şi menţină cu fermitate scopul şi îl conducea la o adâncă umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Avea un constant sentiment al dependenţei de ajutorul divin şi nu neglija să înceapă fiecare zi cu rugăciune, iar inima îi şoptea încontinuu cereri pentru călăuzire şi sprijin. „O rugăciune bună”, zicea el, „înseamnă mai mult de jumătate din studiu” (D’Aubigné, vol. 2, cap. 2).
Într-o zi, pe când cerceta cărţile din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. Niciodată nu mai văzuse o asemenea carte. Nici măcar nu ştia de existenţa ei. Auzise părţi din Evanghelii şi din Epistole, care erau citite poporului la slujbe, şi crezuse că acelea formau toată Biblia. Acum vedea pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Întorcea paginile sfinte cu veneraţie şi uimire, citea cuvintele vieţii cu pulsul accelerat şi inima bătându-i de emoţie şi se oprea din când în când pentru a exclama: „O, dacă mi-ar da Dumnezeu o astfel de carte!” (Idem, vol. 2, cap. 2). Îngeri din cer erau alături de el şi raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii lui comorile adevărului. Întotdeauna se temuse să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, dar acum, ca niciodată mai înainte, a pus stăpânire pe el o conştientizare profundă a stării lui de om păcătos.
Dorinţa sinceră de a fi eliberat de păcat şi de a se împăca cu Dumnezeu l-a determinat, în cele din urmă, să intre într-o mănăstire şi să se consacre vieţii monahale. Aici i s-a cerut să îndeplinească cele mai umile corvezi şi să cerşească din casă în casă. Era la o vârstă când omul îşi doreşte din tot sufletul să aibă parte de respect şi apreciere, iar aceste îndatoriri de servitor îi călcau în picioare sentimentele, dar a suferit cu răbdare această umilinţă, crezând că era necesară din cauza păcatelor lui.
Fiecare clipă în care era liber de datoriile zilnice o folosea pentru studiu, privându-se de somn şi părându-i rău chiar şi de timpul petrecut cu mesele lui sărăcăcioase. În studiul Cuvântului lui Dumnezeu găsea desfătarea lui supremă. Descoperise o Biblie legată cu lanţ de peretele mănăstirii şi deseori se retrăgea acolo. Pe măsură ce i se adâncea sentimentul că e păcătos, căuta să obţină iertare şi pace prin propriile fapte. Ducea o viaţă foarte severă, străduindu-se să-şi supună, prin post, priveghiuri şi biciuiri, relele din caracter, de care viaţa monahală nu-i adusese nicio eliberare. Nu se dădea înapoi de la niciun sacrificiu prin care ar fi putut să ajungă la acea curăţie de inimă care să-l facă să fie aprobat de Dumnezeu.
-101-
„Am fost, într-adevăr, un călugăr pios”, spunea el mai târziu, „şi am urmat regulile ordinului meu mai strict decât pot spune. Dacă vreun călugăr ar putea obţine vreodată cerul prin eforturi călugăreşti, cu siguranţă că eu aş fi îndreptăţit la aceasta. (…) Dacă ar fi durat mai mult, chinurile acelea mi-ar fi adus moartea” (Idem, vol. 2, cap. 3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, sănătatea i s-a şubrezit şi a suferit crize de leşin, de pe urma cărora nu s-a refăcut niciodată pe deplin. Însă, cu toate eforturile, sufletul lui împovărat n-a găsit alinare. A ajuns în cele din urmă în pragul disperării.
Când credea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a trimis un prieten şi un ajutor. Piosul Staupitz l-a ajutat să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să-şi întoarcă privirea de la el însuşi, să înceteze să se mai gândească la pedeapsa veşnică pentru căl- carea Legii lui Dumnezeu şi să privească la Iisus, Mântuitorul lui, care iartă păcatele. „În loc să te chinuieşti din cauza păcatelor tale, aruncate în braţele Răscumpărătorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieţii Lui, în moartea Lui ispăşitoare. (…) Ascultă de Fiul lui Dumnezeu. El S-a făcut om ca să-ţi asigure favoarea divină. Iubeş- te-L pe Acela care te-a iubit mai întâi” (Idem, vol. 2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acest sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minţii lui Luther. După multe lupte cu erori îndelung cultivate, a ajuns în stare să înţeleagă adevărul şi peste sufletul lui tulburat a venit pacea.
Luther a fost hirotonit ca preot şi transferat de la mănăstire la Universitatea din Wittenberg, ca profesor. Aici s-a dedicat studiu- lui Scripturilor în limbile originale. A început să ţină prelegeri din Biblie; Psalmii, Evangheliile şi Epistolele erau deschise înţelegerii mulţimilor de ascultători încântaţi. Staupitz, prietenul şi superiorul lui, l-a îndemnat să urce la amvon şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simţindu-se nevrednic să le vorbească oamenilor în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată a cedat stăruinţelor prietenilor lui. Era deja tare în Scripturi şi harul lui Dumnezeu se odihnea asupra lui. Elocvenţa lui îi captiva pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mişca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al Bisericii Romano-Catolice şi n-avea nicio intenţie să ajungă vreodată altceva. Dumnezeu, în providenţa Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, cerând găzduire la mănăstirile din drumul său. La o mănăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăţiei, măreţiei şi luxului de acolo.
-102-
Înzestraţi cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, se îmbrăcau în cele mai bogate şi mai costisitoare robe şi se ospătau la mese somptuoase. Cu durere, Luther a comparat această scenă cu sacrificiile şi lipsurile din propria viaţă. În minte i s-a cuibărit nedumerirea.
În cele din urmă, a zărit în depărtare cetatea celor şapte coline. Cu o emoţie adâncă s-a aruncat la pământ exclamând: „Sfântă Romă, te salut!” (Idem, vol. 2, cap. 6). A intrat în oraş, a vizitat bisericile, a ascultat povestirile miraculoase repetate de preoţi şi călugări şi a îndeplinit toate ceremoniile cerute. Pretutindeni privea scene care-l umpleau de uimire şi de oroare. A văzut că nelegiuirea predomina în rândul clerului. A auzit glume indecente din gura prelaţilor şi s-a umplut de dezgust la auzul vorbelor lor profane, rostite chiar în timpul liturghiei. Amestecându-se printre călugări şi orăşeni, a întâlnit risipă şi destrăbălare. Oriunde se întorcea, în loc de sfinţenie găsea profanare. „Nimeni nu-şi poate închipui”, scria el, „ce păcate şi fapte infame se comit la Roma. Trebuie să le vezi şi să le auzi ca să crezi. Astfel, oamenii au obiceiul să spună: «Dacă există un iad, Roma este clădită pe el: ea este un abis de unde ies tot felul de păcate»” (Idem, vol. 2, cap. 6).
Printr-o hotărâre recentă, papa promisese o indulgenţă tuturor celor care vor urca în genunchi „scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru când a părăsit sala de judecată romană şi care fusese adusă, în mod miraculos, de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când, deodată, un glas ca de tunet a părut să-i spună: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17). A sărit în picioare şi s-a grăbit să părăsească acel loc, cuprins de ruşine şi de oroare. Versetul acesta nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului său. Din acel moment, a înţeles mai clar ca niciodată eroarea de a te încrede în fapte omeneşti pentru a obţine mântuirea şi a înţeles nevoia de o credinţă statornică în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi şi nu aveau să mai fie închişi niciodată în faţa înşelăciunilor papalităţii. Când şi-a întors faţa de la Roma, s-a întors şi cu inima, iar din acel moment, separarea s-a mărit până când Luther a rupt toate legăturile cu Biserica Romano-Catolică.
După întoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universităţii din Wittenberg titlul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor, pe care le iubea. Făcuse un legământ solemn să studieze cu atenţie şi să predice cu credincioşie, în toate zilele vieţii lui, Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu părerile şi doctrinele papilor. Nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci un mesager al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, să hrănească turma lui Dumnezeu care flămânzea şi înseta după adevăr. El declara hotărât că, în ce priveşte credinţa, creştinii nu trebuie să accepte alte doctrine decât cele care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar la baza supremaţiei papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.