Marea Luptă – Ziua 017

Aşa s-au stins purtătorii credincioşi de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărurilor pe care le-au proclamat ei, lumina exemplului lor eroic, nu a putut fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele din drumul său decât să oprească zorii acelei zile care erau gata să se reverse peste lume. 

Executarea lui Hus a aprins un foc de indignare şi oroare în Boemia. Întreaga naţiune simţea că acesta căzuse victimă răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. Oamenii au considerat că fusese un învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care l-a condamnat la moarte a fost acuzat de crimă. Doctrinele lui primeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră date flăcărilor, dar cele care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători şi studiate în paralel cu Biblia sau cu acele părţi din ea pe care oamenii puteau să şi le procure şi mulţi au fost convinşi astfel să accepte credinţa reformată. 

Ucigaşii lui Hus n-au asistat liniştiţi la triumful cauzei lui. Papa şi împăratul s-au unit să zdrobească această mişcare, iar armatele lui Sigismund s-au năpustit asupra Boemiei. 

Dar s-a ridicat un eliberator. Ziska, unul dintre cei mai capabili generali ai timpului său, era conducătorul boemilor, chiar dacă, la scurtă vreme de la începerea războiului, a orbit complet. Încrezânduse în ajutorul lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei lor, locuitorii Boemiei au rezistat celor mai puternice armate care au fost trimise împotriva lor. Din nou şi din nou, cu forţe proaspete, împăratul invada Boemia, numai pentru a fi respins în mod ruşinos. Husiţii se ridicaseră mai presus de teama de moarte şi nimeni nu li se putea împotrivi. La câţiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit. Locul lui i-a fost luat de Procopius, care era un general la fel de viteaz şi de iscusit, iar, în unele privinţe, un conducător mai capabil.

Duşmanii boemilor, aflând că luptătorul orb a murit, au considerat că este o ocazie favorabilă să recâştige tot ce pierduseră. Papa a organizat o cruciadă împotriva husiţilor şi din nou o armată imensă s-a năpustit asupra Boemiei, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost organizată o altă cruciadă. S-au strâns oameni, bani şi arme din toate ţările Europei care erau supuse papei. Mulţimile s-au adunat sub steagul papei, convinse că, în sfârşit, se va termina cu ereticii husiţi. Încrezătoare în victorie, imensa armată a intrat în Boemia. Poporul boem s-a unit pentru a o respinge.

-95-

 Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă, până când le mai despărţea doar un râu. „Cruciaţii erau cu mult superiori numeric, dar, în loc să se repeadă peste râu şi să înceapă lupta cu husiţii, pe care veniseră atât de departe ca să-i înfrunte, stăteau privind în tăcere la acei luptători” (Wylie, vol. 3, cap. 17). Apoi, deodată, o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să înceapă vreun atac, puternica armată a rupt rândurile şi s-a împrăştiat ca şi cum ar fi fost risipită de o putere nevăzută. Mulţi dintre ei au fost măcelăriţi de armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor şi o pradă imensă a căzut în mâinile învingătorilor, astfel că războiul, în loc să-i sărăcească, i-a îmbogăţit pe boemi. 

După câţiva ani, sub un nou papă, s-a pornit o altă cruciadă. Ca şi mai înainte, s-au strâns oameni şi mijloace din toate ţările Europei care erau supuse papei. Celor care se angajau în această acţiune periculoasă, li se ofereau perspective atrăgătoare. Fiecărui cruciat i se asigura iertarea deplină a celor mai odioase crime. Tuturor celor care mureau în război le era promisă o răsplată bogată în ceruri, iar cei care supravieţuiau urmau să culeagă onoare şi bogăţii de pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată imensă care a trecut graniţa, pătrunzând în Boemia. Forţele husite s-au retras dinaintea invadatorilor, atrăgând-i în felul acesta din ce în ce mai departe, în interiorul ţării, făcându-i să creadă că victoria fusese deja câştigată. În cele din urmă, armata lui Procopius a opus rezistenţă şi, întorcându-se împotriva duşmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciaţii, dându-şi seama acum de greşeala lor, stăteau în tabără, aşteptând atacul. La auzul zgomotului apropierii husiţilor, chiar înainte de a-i vedea, panica i-a cuprins din nou pe cruciaţi. Prinţi, generali şi soldaţi de rând, aruncându-şi armurile, au fugit în toate părţile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să-şi adune armatele îngrozite şi dezorganizate. În ciuda tuturor eforturilor sale, şi el a fost prins în valul fugarilor. A fost o debandadă totală şi, din nou, o pradă de război imensă a că- zut în mâinile învingătorilor. 

Astfel, şi cea de-a doua mare armată trimisă de cele mai puternice naţiuni ale Europei – o armată de războinici viteji, antrenaţi şi echipaţi de luptă – a fugit fără luptă dinaintea apărătorilor unei naţiuni mici şi fără putere. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Invadatorii au fost loviţi de o groază supranaturală. Acela care a ni- micit oştile faraonului la Marea Roşie, care a pus pe fugă armatele Madianului dinaintea lui Ghedeon şi a celor trei sute de oameni ai săi, care într-o singură noapte a umilit armatele asirienilor îngâmfaţi, Şi-a întins iarăşi mâna pentru a nimici puterea opresorului.

-96-

 „Atunci vor tremura de spaimă fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tabără împotriva ta, îi vei face de ruşine, căci Dumnezeu i-a lepădat” (Psalmii 53:5). 

În cele din urmă, pierzând orice speranţă de a învinge prin forţă, conducătorii romano-catolici au recurs la diplomaţie. S-a ajuns la un compromis prin care, deşi li se promitea libertate de conştiinţă, în realitate, boemii erau daţi pe mâna Romei. Boemii specificaseră patru condiţii pentru împăcarea cu Roma: predicarea liberă a Bibliei, dreptul întregii biserici la pâine şi vin cu ocazia euharistiei şi folosirea limbii materne la slujbele religioase, excluderea clerului din toate funcţiile de conducere civilă şi, în cazul delictelor, jurisdicţia tribunalelor civile asupra preoţilor şi laicilor deopotrivă. În cele din urmă, autorităţile papale „au fost de acord ca cele patru puncte ale husiţilor să fie acceptate, dar dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, urma să aparţină conciliului – cu alte cuvinte papei şi împăratului” (Wylie, vol. 3, cap. 18). Pe această bază s-a încheiat un tratat şi Roma a câştigat prin prefăcătorie şi înşelăciune ceea ce nu câştigase prin luptă, căci, aplicând propria interpretare condiţiilor husite, şi Bibliei, putea schimba înţelesul pentru a se potrivi scopurilor ei. 

O mare parte din locuitorii Boemiei n-au fost de acord cu tratatul, văzând că acesta le trădase interesele. S-au produs disensiuni şi dezbinări, care au dus la lupte şi vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut şi nobilul Procopius, iar libertăţile din Boemia au dispărut. 

Sigismund, trădătorul lui Hus şi al lui Ieronim, a devenit rege al Boemiei şi, încălcându-şi jurământul de a susţine drepturile boemilor, a întărit papalitatea. Dar n-a câştigat mai nimic prin supunerea faţă de Roma. Timp de douăzeci de ani, viaţa îi fusese plină de trudă şi primejdii. Armatele îi fuseseră devastate şi tezaurul secătuit de o luptă îndelungată şi inutilă, iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul în pragul unui război civil şi, ca moştenire, a lăsat posterităţii un nume care poartă semnul infamiei. 

Turbulenţele, luptele şi vărsările de sânge au continuat. Din nou, armatele străine au invadat Boemia, iar disensiunile interne au continuat să macine naţiunea. Cei care au rămas credincioşi Evangheliei au fost supuşi unei persecuţii sângeroase. 

-97-

În timp ce fraţii lor de odinioară, care au încheiat tratatul cu Roma, i-au asimilat erorile, cei care au rămas la vechea credinţă s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de „Fraţii uniţi”. Această acţiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas neclintită. Forţaţi să-şi caute adăpostul în păduri şi peşteri, ei tot se adunau pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a se închina împreună. 

Prin soli trimişi în secret în diferite ţări, au aflat că ici şi colo existau „martori izolaţi ai adevărului, câţiva într-un oraş, câţiva în altul, obiect al persecuţiei ca şi ei, şi că în munţii Alpi era o biserică veche, întemeiată pe Scriptură, care protesta împotriva corupţiilor idolatre ale Romei” (Wylie, vol. 3, cap. 19). Au primit această informaţie cu mare bucurie şi au intrat în legătură cu creştinii valdenzi. 

Credincioşi Evangheliei, boemii au aşteptat răbdători prin noaptea persecuţiei şi în cel mai întunecat ceas şi-au îndreptat privirea către orizont, ca nişte oameni care aşteaptă venirea dimineţii. „Soarta lor a fost să treacă prin zile grele, dar… şi-au amintit de cuvintele rostite mai întâi de Hus şi repetate de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriţi (husiţi) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminţiile lui Israel din casa robiei: «Eu am să mor! Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta»” (Idem, vol. 3, cap 19). „Ultima parte a secolului al XV-lea a fost martoră la creşterea înceată, dar sigură, a bisericilor Fraţilor. Deşi departe de a fi scutiţi de hărţuieli, s-au bucurat de o relativă linişte. La începutul secolului al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de două sute în Boemia şi Moravia” (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol. 2, p. 570). „Atât de frumoasă era rămăşiţa căreia, după ce a scăpat de furia distrugătoare a focului şi a săbiei, i s-a îngăduit să vadă zorii acelei zile pe care o prezisese Hus!” (Wylie, vol. 3, cap. 19).