Luther a înţeles pericolul de a pune teoriile omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredinţa speculativă a scolasticilor şi s-a împotrivit filosofiei şi teologiei care, timp îndelungat, avuseseră o influenţă covârşitoare asupra oamenilor. A denunţat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, ci şi fatale, căutând să întoarcă minţile ascultătorilor săi de la sofismele filosofilor şi ale teologilor la adevărurile veşnice proclamate de profeţi şi apostoli.
Valoros era mesajul pe care el îl aducea mulţimilor nerăbdătoare, care îi sorbeau cuvintele. Astfel de învăţături nu ajunseseră niciodată la urechile lor. Vestea bună despre iubirea unui Mântuitor, siguranţa iertării şi a păcii prin sângele Său ispăşitor le înveselea inimile şi le inspira o speranţă veşnică. La Wittenberg a fost aprinsă o lumină ale cărei raze trebuiau să pătrundă până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului şi care urma să crească în strălucire până la sfârşitul timpului.
Însă lumina şi întunericul nu pot să stea împreună. Între adevăr şi eroare este o prăpastie de netrecut. A susţine şi a apăra unul dintre concepte înseamnă a-l distruge pe celălalt. Însuşi Mântuitorul nostru a declarat: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34). La câţiva ani după începutul Reformei, Luther spunea: „Dumnezeu nu numai că mă conduce, ci mă împinge înainte. Mă trage după El. Eu nu sunt stăpân pe mine. Doresc să trăiesc în linişte, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor şi al revoluţiilor” (D’Aubigné, vol. 5, cap. 2). Acum era constrâns să intre în luptă.
-104-
Biserica Romano-Catolică făcuse din harul lui Dumnezeu o marfă. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21:12) erau aşezate lângă altarele ei şi aerul răsuna de strigătele cumpărătorilor şi ale vânzătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru construirea Bisericii „Sf. Petru” din Roma, se vindeau în public, cu autorizarea papei, indulgenţe pentru păcat. Cu preţul nelegiuirii urma să se construiască un templu pentru închinarea la Dumnezeu – piatra din capul unghiului avea să fie pusă cu plata pentru fărădelege! Dar chiar mijloacele adoptate de Roma pentru a se înălţa au dat cea mai teribilă lovitură puterii şi măreţiei ei. Tocmai acest comerţ a dat naştere celui mai hotărât şi mai eficient dintre adversarii papalităţii şi a dus la bătălia care a zguduit tronul papal şi a clătinat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgenţelor în Germania – pe nume Tetzel – fusese condamnat pentru cele mai josnice crime împotriva societăţii şi împotriva Legii lui Dumnezeu, dar, scăpând de pedeapsa cuvenită pentru infracţiunile lui, a fost folosit la îndeplinirea proiectelor mercantile şi lipsite de scrupule ale papei. El repeta cu mare neruşinare cele mai evidente minciuni şi relata poveşti miraculoase pentru a înşela un popor ignorant, credul şi superstiţios. Dacă oamenii ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi fost amăgiţi în felul acesta. Biblia le fusese interzisă pentru a putea fi menţinuţi sub controlul papalităţii, ca astfel, puterea şi bogăţia prelaţilor ambiţioşi să crească. (Vezi John C. L. Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, sec. I, par. 5, p. 4.)
Când Tetzel intra într-un oraş, un sol mergea înaintea lui anunţând: „Harul lui Dumnezeu şi al sfântului părinte este la porţile voastre” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 1). Oamenii îl salutau pe prefăcutul hulitor ca şi când ar fi fost Însuşi Dumnezeu coborât din cer la ei. Infamul comerţ a fost instaurat în biserică şi Tetzel, urcând la amvon, proslăvea indulgenţele ca pe cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. El declara că, graţie certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar dori să le facă după aceea îi vor fi iertate şi că „nici pocăinţa nu mai este necesară” (Idem, vol. 3, cap. 1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgenţele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi şi că, în clipa în care banii atingeau fundul lăzii, sufletul pentru care fuseseră plătiţi scăpa din purgatoriu şi pleca spre ceruri. (Vezi K. R. Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96.)
Când Simon Magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!” (Faptele 8:20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu bucurie de mii de oameni. Aurul şi argintul curgeau în lăzile lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai uşor de obţinut decât aceea care cerea pocăinţă, credinţă şi efort perseverent pentru a rezista şi a învinge păcatul. (Vezi Apendicele pentru p. 47.)
-105-
Împotriva doctrinei indulgenţelor s-au ridicat oameni învăţaţi şi evlavioşi din Biserica Romano-Catolică, deoarece mulţi nu credeau în pretenţii care erau contrare atât raţiunii, cât şi Bibliei. Însă niciun prelat n-a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui comerţ nelegiuit, cu toate că pe oameni îi tulburau şi îi nelinişteau aceste lucruri, iar mulţi se întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu va interveni cumva pentru a-Şi purifica biserica.
Deşi era încă un partizan foarte zelos al papei, Luther s-a umplut de oroare la auzul pretenţiilor blasfematoare ale vânzătorilor de indulgenţe. Mulţi dintre enoriaşii săi cumpăraseră certificate de iertare şi, curând, au început să vină la duhovnicul lor mărturisindu-şi diferitele păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că erau pocăiţi şi doreau să se schimbe, ci în baza indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă vieţile, vor pieri în păcatele lor. Nespus de nedumeriţi, s-au întors la Tetzel cu plângerea că duhovnicul lor le-a refuzat certificatele, iar unii au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de furie. A rostit cele mai groaznice blesteme, a poruncit să fie aprinse focuri în pieţele publice şi a declarat că „primise ordin de la papă să-i ardă pe toţi ereticii care s-ar încumeta să se opună preasfintelor lui indulgenţe” (D’Aubigné, vol. 3, cap. 4).
Acum, Luther şi-a asumat cu îndrăzneală rolul de apărător al adevărului. Vocea lui a fost auzită de la amvon rostind o avertizare serioasă şi solemnă. El le explica oamenilor caracterul ofensator al păcatului şi îi învăţa că omului îi este imposibil ca, prin propriile fapte, să-şi micşoreze vina sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva nu poate să-l mântuiască pe păcătos decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Harul divin nu poate fi cumpărat – el este un dar. Luther îi sfătuia pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească în credinţă la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experienţa lui chinuitoare, când căuta zadarnic să obţină mântuirea prin umilire şi penitenţe, şi i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea şi bucuria atunci când şi-a întors privirea de la el însuşi şi a crezut în Hristos.
-106-
Deoarece Tetzel îşi continua comerţul şi pretenţiile nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând s-a ivit şi ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg deţinea multe relicve care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea oamenilor şi se acorda iertare deplină tuturor celor care vizitau atunci biserica şi îşi mărturiseau păcatele. În consecinţă, în acele zile, oamenii se duceau acolo în număr mare. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, alăturându-se mulţimii care se îndrepta spre biserică, a afişat pe uşa ei o listă care conţinea 95 de teze împotriva doctrinei indulgenţelor. El s-a declarat dispus să apere aceste teze în ziua următoare la universitate, împotriva tuturor celor care ar găsi cu cale să le atace.
Afirmaţiile au atras atenţia generală. Au fost citite, recitite şi repetate în toate părţile. O mare agitaţie s-a creat la universitate şi în tot oraşul. Prin aceste teze se arăta că puterea de a acorda iertare de păcat şi de a îndepărta pedeapsa n-a fost niciodată încredinţată nici papei, nici vreunui alt om. Tot acest sistem era o farsă, un artificiu pentru a stoarce bani profitând de superstiţiile oamenilor, un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor celor care se încredeau în aceste pretenţii mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai preţioasă comoară a bisericii şi că harul lui Dumnezeu, revelat în ea, este revărsat fără plată peste toţi cei ce-l caută în pocăinţă şi credinţă.
Tezele lui Luther provocau la discuţie, dar nimeni n-a îndrăznit să accepte provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile în toată Germania şi, în câteva săptămâni, au fost cunoscute de întreaga creştinătate. Mulţi catolici devotaţi, care văzuseră şi deplânseseră nelegiuirea teribilă din sânul bisericii, dar care nu ştiuseră cum să o oprească, citeau tezele cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Simţeau că Domnul Îşi întinsese îndurător mâna ca să pună capăt valului de corupţie care izvora din scaunul papal. Prinţi şi magistraţi se bucurau în ascuns că urma să se pună capăt puterii arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
Dar mulţimile de oameni superstiţioşi, care ţineau la păcatele lor, s-au îngrozit atunci când afirmaţiile false care le liniştiseră temerile au fost spulberate. Preoţi vicleni, văzându-şi lucrarea de aprobare a păcatului întreruptă, iar câştigurile primejduite, s-au înfuriat şi s-au unit pentru a-şi susţine pretenţiile. Reformatorul urma să stea faţă în faţă cu acuzatori înverşunaţi. Unii îl acuzau că acţionează pripit şi din impuls. Alţii îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie şi din exces de zel. „Cine nu ştie”, le-a răspuns el, „că un om rareori susţine o idee nouă fără să pară mândru şi fără să fie acuzat că provoacă certuri? (…) De ce au fost omorâţi Hristos şi toţi martirii? Deoarece păreau să dispreţuiască plini de aroganţă înţelepciunea timpului lor şi pentru că aduceau noutăţi, fără să ceară mai întâi, în umilinţă, sfatul oracolelor vechilor păreri.”
-107-
Apoi a afirmat: „Orice fac eu va fi îndeplinit nu prin înţelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar, dacă nu este de la Dumnezeu, cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, nici a noastră să se facă, ci voia Ta, sfinte Tată, care eşti în ceruri!” (Idem, vol. 3, cap. 6).
Deşi fusese îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să-şi înceapă lucrarea, Luther nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproşurile duşmanilor lui, modul denaturat în care îi prezentau scopurile şi discreditarea nedreaptă şi maliţioasă a caracterului şi motivelor lui l-au copleşit ca un torent şi n-au rămas fără efect. Avusese încredere că liderii poporului, atât din cadrul bisericii, cât şi din şcoli, se vor uni bucuroşi cu el în eforturile sale de reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor aflaţi în poziţii înalte îi inspiraseră bucurie şi speranţă. Anticipase deja ivirea unei zile mai strălucitoare pentru biserică. Dar încurajarea se transformase în reproşuri şi acuze. Mulţi demnitari, atât ai bisericii, cât şi ai statului, erau convinşi de adevărul tezelor sale, dar au înţeles rapid că acceptarea acestor adevăruri va implica schimbări mari. A-i ilumina şi a-i reforma pe oameni ar fi însemnat, practic, a submina autoritatea Romei, a opri mii de şuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei şi, astfel, a restrânge în mare măsură extravaganţa şi luxul conducătorilor catolici. Mai mult decât atât, a-i învăţa pe oameni să gândească şi să acţioneze ca fiinţe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi răsturnat tronul pontifului şi, în cele din urmă, i-ar fi distrus autoritatea. Din acest motiv, ei au refuzat cunoştinţa oferită de Dumnezeu şi, opunându-se celui pe care El îl trimisese, s-au aliniat împotriva lui Hristos şi a adevărului.
Luther tremura când se uita la el – un singur om împotriva celor mai mari puteri ale lumii. Uneori se îndoia, nu era sigur dacă fusese într-adevăr condus de Dumnezeu când se ridicase împotriva autorităţii bisericii. „Cine sunt eu”, scria el, „să mă împotrivesc maiestăţii papei înaintea căruia… regii pământului şi întreaga lume tremură? Nimeni nu ştie cât a suferit inima mea în aceşti doi ani de început şi în ce mâhnire, aş putea spune în ce disperare, am căzut” (Idem, vol. 3, cap. 6). Dar n-a fost lăsat să ajungă complet descurajat. Când din partea oamenilor nu a mai primit sprijin, a privit numai la Dumnezeu şi a înţeles că poate să se încreadă în deplină siguranţă în braţul Lui atotputernic.