Acestea au fost rezultatele binecuvântate trăite de cei care au primit mesajul revenirii lui Hristos. Proveneau din diferite biserici, dar barierele confesionale au fost dărâmate, crezurile contradictorii au fost spulberate, speranţa nebiblică a unui mileniu pământesc a fost abandonată, concepţiile false despre a doua venire au fost corectate, mândria şi asemănarea cu lumea au fost înlăturate, relele au fost îndreptate, inimile s-au unit în cea mai plăcută prietenie, iar iubirea şi bucuria domneau. Dacă această doctrină a avut acest efect asupra acelor puţini care au primit-o, ea ar fi avut acelaşi efect asupra tuturor, dacă toţi ar fi acceptat-o. Dar bisericile, în general, au respins avertizarea. Pastorii lor, în calitate de străjeri „peste casa lui Israel” (Ezechiel 33:7), ar fi trebuit să fie primii care să vadă semnele venirii lui Iisus, dar ei n-au înţeles adevărul nici din mărturia profeţilor, nici din semnele timpului. Deoarece inimile le erau pline de speranţe şi ambiţii lumeşti, iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţa în Cuvântul Său s-au răcit, iar, când a fost prezentată doctrina revenirii Mântuitorului, aceasta n-a făcut altceva decât să le trezească prejudecăţile şi necredinţa. Faptul că mesajul era predicat în mare măsură de laici a fost folosit ca un argument împotriva lui. Ca şi în vechime, mărturia clară a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48). Dându-şi seama cât de dificil era să combată argumentele care veneau din calculul perioadelor profetice, mulţi pastori descurajau studiul profeţiilor, spunându-le oamenilor că aceste cărţi profetice sunt sigilate şi nu pot fi înţelese. Mulţimile, încrezându-se orbeşte în pastorii lor, au refuzat să acorde atenţie avertismentului. Alţii, deşi erau convinşi de adevărul acestuia, nu au îndrăznit să-l mărturisească pentru a nu fi „daţi afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Mesajul pe care Dumnezeu îl trimisese pentru testarea şi curăţarea bisericii a dovedit din plin cât de mare era numărul celor a căror inimă se ataşase mai mult de această lume decât de Hristos. Erau legaţi de pământ cu legături mai puternice decât atracţiile cerului. Au ales să asculte de vocea înţelepciunii omeneşti şi s-au îndepărtat de adevărul care le cerceta inimile. Refuzând avertismentul dat de primul înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse pentru transformarea lor. Au dispreţuit mesagerul îndurător care le-ar fi corectat relele ce-i despărţeau de Dumnezeu şi, cu o sete şi mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta a fost cauza acelei teribile stări de apostazie, spirit lumesc şi moarte spirituală care exista în biserici în anul 1844.
-313-
Primul înger din Apocalipsa 14 este urmat de al doilea, cu mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8). Termenul Babilon derivă din cuvântul Babel şi înseamnă „confuzie”. În Scriptură este întrebuinţat pentru a desemna diferitele forme de religie falsă, sau apostată. În Apocalipsa 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie – metaforă folosită în Biblie ca simbol al unei biserici, o femeie castă reprezentând o biserică nepătată, iar o femeie desfrânată reprezentând o biserică apostată.
În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii dintre Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin uniunea căsătoriei. Domnul S-a legat de poporul Său printr-un legământ solemn, El promiţând să fie Dumnezeul lor, iar ei angajându-se să fie poporul Lui şi numai al Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare” (Osea 2:19). În altă parte spune: „Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3:14). Pavel foloseşte aceeaşi vorbire figurată în Noul Testament, când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2).
Lipsa de loialitate a bisericii faţă de Hristos, manifestată prin atitudinea de a nu se mai încrede în El şi a nu-L mai iubi, ci a permite ca dragostea pentru lucrurile lumeşti să ocupe sufletul, este comparată cu violarea jurămintelor căsătoriei. Păcatul israeliţilor, care a constat în faptul că s-au îndepărtat de Domnul, este prezentat prin această metaforă. Iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care au dispreţuit-o, este descrisă în modul acesta mişcător: „Ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! (…) Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunseseşi chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta, căci era desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem. (…) Dar te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare. (…) Ai fost femeia preacurvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei!” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16:8,13-15,32; Ieremia 3:20).
În Noul Testament, un limbaj similar este folosit pentru a-i descrie pe pretinşii creştini care caută prietenia lumii mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).
-314-
Despre femeia (Babilonul) din Apocalipsa 17 se spune că „era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor.»” Profetul spune: „Am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus.” Babilonul este descris în continuare ca fiind „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17:4-6,18). Puterea care, timp de atâtea secole, a exercitat o dominaţie despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Culoarea purpurie şi stacojie, aurul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, toate întruchipează în mod viu măreţia şi pompa mai mult decât regească care au caracterizat autoritatea arogantă a Romei. Despre nicio altă putere nu se poate afirma cu mai multă dreptate că a fost „îmbătată de sângele sfinţilor” ca despre Biserica Romano-Catolică, instituţie care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul este acuzat şi de păcatul adulterului cu „împăraţii pământului”. Biserica iudaică s-a prostituat îndepărtându-se de Domnul şi încheind alianţe cu păgânii, iar Roma, care a decăzut în acelaşi fel căutând sprijinul puterilor seculare, primeşte aceeaşi condamnare. Despre Babilon se spune că este „mama curvelor”. Fiicele ei trebuie să fie simboluri ale bisericilor care rămân fidele doctrinelor şi tradiţiilor ei şi care îi urmează exemplul, sacrificând adevărul şi aprobarea lui Dumnezeu pentru a intra într-o relaţie adulteră cu lumea. Mesajul din Apocalipsa 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie deci să se aplice bisericilor care au fost curate cândva, dar care s-au corupt. Întrucât acest mesaj urmează după avertismentul cu privire la judecată, el trebuie să fie vestit în zilele din urmă. De aceea nu se poate referi numai la Biserica Romano-Catolică, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută secole la rând. Mai mult decât atât, în capitolul 18 din Apocalipsa, poporului lui Dumnezeu i se porunceşte să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi dintre copiii lui Dumnezeu se află încă în Babilon. Dar în care confesiuni se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care împărtăşesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui s-a revărsat asupra lor. Chiar şi necredincioşii au fost constrânşi să recunoască rezultatele pozitive ale acceptării principiilor Evangheliei.
-315-
Sau, cum spune profetul: „Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta, căci era desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.” Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a adus blestemul şi ruina lui Israel – dorinţa de a imita practicile celor nelegiuiţi şi de a le căuta prietenia. „Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare” (Ezechiel 16:14,15).
Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei intrând în relaţii nelegiuite cu „împăraţii pământului” – bisericile de stat, prin legătura lor cu guvernele seculare, iar alte confesiuni, prin căutarea aprobării lumii. Cuvântul Babilon („confuzie”) se poate aplica pe drept cuvânt acestor biserici care pretind că doctrinele lor sunt bazate pe Biblie şi care sunt totuşi divizate în nenumărate secte, cu crezuri şi teorii contradictorii.
Pe lângă această unire păcătoasă cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi alte trăsături ale ei. O carte romano-catolică susţine că, „dacă Biserica Romei s-a făcut vreodată vinovată de idolatrie în ce-i priveşte pe sfinţii ei, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de acelaşi păcat, deoarece are zece biserici închinate Mariei, însă numai una dedicată lui Hristos” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, prefaţă, p. 21, 22).
Dr. Hopkins, în lucrarea A Treatise on the Millennium, declară: „Nu există niciun motiv să credem că spiritul şi practicile anticreştine sunt limitate la ceea ce se numeşte acum Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Antihrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de… corupţie şi nelegiuire” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).
Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, dr. Guthrie scrie: „Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto: «Cercetaţi Scripturile.»” Apoi pune o întrebare semnificativă: „Dar au ieşit ei curaţi din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezekiel, p. 237).
„Biserica Anglicană”, spune Spurgeon, „pare să fie măcinată tot mai mult de puseism (curent în Biserica Anglicană care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice şi unele dogme ale catolicismului – n.red.), însă dizidenţa se dovedeşte a fi aproape în aceeaşi măsură distrusă de scepticismul filosofic. Cei despre care credeam lucruri mai bune renunţă, unul câte unul, la fundamentele credinţei.