Cred că însăşi inima Angliei este sfârtecată din ce în ce mai mult de o necredinţă condamnabilă, care îndrăzneşte totuşi să urce la amvon şi să se autointituleze creştină.” Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a îndepărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Prin adoptarea practicilor păgânismului cu scopul de a facilita acceptarea creştinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” chiar în zilele sale (2 Tesaloniceni 2:7). În timpul vieţii apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar, „către sfârşitul secolului al II-lea, majoritatea bisericilor au căpătat un aspect nou. Simplitatea de la început dispăruse şi, treptat, pe măsură ce ucenicii mai în vârstă au coborât în mormânt, copiii lor şi nou-convertiţii au ajuns în frunte şi au dat o formă nouă cauzei” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cap. 6, par. 17, p. 51). Pentru a atrage noi membri, standardele înalte ale credinţei creştine au fost coborâte şi, ca urmare, „un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile şi idolii lui” (Gavazzi, Lectures, p. 278). Când religia creştină a câştigat favoarea şi sprijinul conducătorilor pământeşti, ea a început să fie acceptată doar formal de oameni. Deşi convertiţii erau în aparenţă creştini, mulţi „au rămas, de fapt, păgâni, închinându-se în ascuns idolilor lor” (Idem, p. 278).
Nu cumva se repetă acelaşi proces în aproape toate bisericile protestante? După ce întemeietorii lor, care erau caracterizaţi de adevăratul spirit de reformă, au încetat din viaţă, urmaşii lor au ajuns în frunte şi au dat „o formă nouă cauzei”. Deşi ţineau orbeşte la crezul părinţilor lor şi refuzau să accepte orice adevăr nou faţă de cel pe care-l moşteniseră, urmaşii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilinţă, de abnegaţie şi de renunţare la lume. Astfel, „simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica şi a adus cu el „obiceiurile, practicile şi idolii lui”. Vai, cât de mult se cultivă astăzi printre pretinşii urmaşi ai lui Hristos acea prietenie cu lumea care este „vrăjmăşie cu Dumnezeu”! Cât de mult s-au îndepărtat bisericile populare din întreaga creştinătate de standardul biblic de umilinţă, abnegaţie, simplitate şi evlavie! Vorbind despre utilizarea corectă a banilor, John Wesley spunea: „Nu risipiţi nicio parte din acest dar atât de preţios doar pentru satisfacerea poftei ochilor, pe haine scumpe şi de prisos sau pe podoabe inutile. Nu risipiţi nicio parte din el pentru decorarea excesivă a caselor, pe mobilă scumpă sau nefolositoare, pe tablouri, zugrăveli şi poleiri costisitoare.
-317-
(…) Nu vă îmbrăcaţi cu nimic care să satisfacă lăudăroşenia vieţii, pentru a câştiga admiraţia sau lauda oamenilor. (…) «Cât timp vă va merge bine, oamenii vă vor lăuda.» Cât timp vă veţi îmbrăca «în porfiră şi in subţire» şi veţi duce în fiecare zi «o viaţă plină de veselie şi strălucire» [Luca 16:19], fără îndoială că mulţi vă vor aplauda eleganţa şi bunul gust, generozitatea şi ospitalitatea. Dar să nu cumpăraţi laudele lor atât de scump. Mai degrabă mulţumiţi-vă cu onoarea care vine de la Dumnezeu” (We ley, Works, Sermon 50, „The Use of Money”). Însă în multe biserici din timpul nostru un astfel de sfat nu este luat în seamă. A te declara credincios a devenit un lucru normal în lume. Conducători, politicieni, jurişti, medici şi comercianţi intră în biserică atât pentru a-şi asigura respectul şi încrederea societăţii, cât şi pentru a-şi promova propriile interese lumeşti. Astfel, ei caută să-şi acopere toate afacerile necinstite sub masca unui creştinism de faţadă. Diferitele biserici, întărite prin bogăţia şi influenţa acestor oameni lumeşti botezaţi, concurează pentru popularitate şi dominaţie. Biserici splendide, extravagant decorate, sunt ridicate pe străzi principale. Închinătorii se îmbracă în haine scumpe şi elegante. I se plăteşte un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage şi a-i ţine pe oameni în biserică. Predicile lui nu trebuie să se atingă de păcatele obişnuite ale ascultătorilor, ci să fie blânde şi plăcute pentru urechile fine. Astfel, păcătoşi mondeni sunt înscrişi în registrele bisericilor şi păcate la modă sunt ascunse sub o formă de evlavie. Comentând atitudinea actuală faţă de lume a pretinşilor creştini, un renumit cotidian secular spunea: „Biserica a cedat treptat în faţa spiritului timpului, adaptându-şi formele de închinare la cerinţele moderne.” „Biserica foloseşte acum toate mijloacele care fac religia atrăgătoare.” Un scriitor vorbeşte astfel despre metodişti în jurnalul Independent din New York: „Linia de despărţire dintre credincioşi şi necredincioşi dispare treptat şi oameni zeloşi din ambele tabere se străduiesc să şteargă orice deosebire dintre modurile lor de a acţiona şi de a se distra.” „Popularitatea religiei tinde în mare măsură să mărească numărul celor care vor să obţină avantaje de pe urma ei fără să îndeplinească în mod onest obligaţiile cerute de aceasta.”
Howard Crosby spune: „Faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei este un motiv de adâncă îngrijorare. După cum iudeii din vechime au permis ca legătura strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu…, tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin asocieri înşelătoare cu lumea necredincioasă, renunţă la regulile divine ale adevăratei vieţi şi se dedă la obiceiurile periculoase, deşi adeseori acceptabile, ale unei societăţi din care Hristos lipseşte, folosind argumente şi ajungând la concluzii care sunt străine de revelaţia lui Dumnezeu şi direct antagonice cu orice creştere în har” (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, p. 141, 142).
-318-
În mijlocul acestui val crescând de spirit lumesc şi de căutare a plăcerii, abnegaţia şi sacrificiul pentru cauza lui Hristos sunt pierdute aproape cu totul. „Unii dintre bărbaţii şi femeile care sunt astăzi activi în bisericile noastre au fost educaţi în copilărie să facă sacrificii pentru a putea să dea sau să facă ceva pentru Hristos.” Însă, „dacă astăzi este nevoie de fonduri…, nimeni nu trebuie să fie chemat să ofere. O, nu! Organizaţi un bazar filantropic, un tablou vivant, o scenetă, o cină sau o petrecere – orice pentru a-i amuza pe oameni.” În mesajul său anual din 9 ianuarie 1873, guvernatorul Washburn, din Wisconsin, declara: „Se pare că este necesară o lege care să închidă şcolile în care se formează amatorii de jocuri de noroc. Acestea sunt pretutindeni. Chiar şi biserica (fără să-şi dea seama, desigur) face uneori lucrarea Diavolului. Concerte, serate şi tombole, organizate uneori în sprijinul unor proiecte religioase sau caritabile, dar deseori pentru scopuri mai puţin demne, loterii, pachete cu premii etc., toate sunt mijloace prin care se obţin bani fără a oferi nimic în schimb. În special pentru tineri, nimic nu este mai demoralizator sau mai îmbătător ca obţinerea de bani sau bunuri fără muncă. Dacă persoane respectabile se angajează în aceste jocuri de noroc şi îşi liniştesc conştiinţa cu gândul că banii vor fi folosiţi într-un scop bun, nu este de mirare că tineretul ţării cade atât de uşor pradă unor obiceiuri cauzate aproape sigur de pasiunea pentru jocurile de noroc.” Spiritul de asemănare cu lumea invadează bisericile din întreaga creştinătate. Robert Atkins, într-o predică ţinută la Londra, zugrăvea un tablou întunecat al declinului spiritual care predomina în Anglia: „Adevăraţii credincioşi se împuţinează şi nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. În prezent, aşa-zişii credincioşi, indiferent de biserica din care fac parte, iubesc lumea, se conformează ei, ţin la confortul personal şi visează să fie respectaţi. Sunt chemaţi să sufere pentru Hristos, dar se dau înapoi de la orice mustrare. (…) Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici. Dacă ar fi conştienţi de acest lucru şi dacă i-ar simţi gravitatea, ar mai fi o speranţă.
-319-
Dar, vai! Ei strigă: «Suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit şi nu ducem lipsă de nimic» [Apocalipsa 3:17]” (Second Advent Library, broşura nr. 39).
Marele păcat de care e acuzat Babilonul este acela că „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei” lui (Apocalipsa 14:8). Acest pahar cu băutură îmbătătoare pe care Babilonul îl prezintă lumii simbolizează doctrinele false pe care le-a acceptat ca urmare a relaţiei ilegitime pe care o întreţine cu mai-marii pământului. Prietenia cu lumea i-a corupt credinţa şi, în consecinţă, această biserică apostată exercită la rândul ei o influenţă corupătoare asupra lumii, predicând doctrine contrare celor mai clare declaraţii ale Sfintei Scripturi. Roma a interzis accesul oamenilor la Biblie şi le-a impus tuturor să accepte învăţăturile ei în locul doctrinelor biblice. Acţiunea Reformei a constat în a le reda oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Însă nu este oare adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenilor li se spune să-şi fundamenteze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scriptură? Charles Beecher, vorbind despre bisericile protestante, spunea: „Ele se dau înapoi de la a rosti orice cuvânt dezaprobator împotriva crezurilor, cu aceeaşi sensibilitate cu care sfinţii părinţi s-ar fi dat înapoi în faţa oricărui cuvânt dezaprobator împotriva practicilor tot mai răspândite ale venerării sfinţilor şi martirilor, practici pe care ei înşişi le cultivau printre credincioşi. (…) Confesiunile protestante evanghelice şi-au legat atât de mult mâinile una alteia, precum şi propriile mâini, încât nimeni nu poate deveni predicator în vreuna dintre ele fără să accepte şi alte cărţi în afară de Biblie. (…) Declaraţia că puterea crezurilor începe în prezent să interzică Biblia, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul Romei, dar pe o cale mai subtilă, nu este imaginară” (Predica „The Bible a Sufficient Creed”, ţinută la Fort Wayne, Indiana, 22 februarie 1846).
Când predicatori credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, pastori care pretind că înţeleg Scripturile, ca să denunţe învăţătura sănătoasă ca erezie şi să îi abată astfel de la adevăr pe cei care îl caută. Dacă lumea n-ar fi îmbătată în mod iremediabil cu vinul Babilonului, mulţi oameni ar fi convinşi şi transformaţi de adevărurile clare şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Însă credinţa pare atât de confuză şi de contradictorie, încât oamenii nu ştiu care este adevărul. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii.
-320-
Mesajul celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14 a fost predicat mai întâi în vara anului 1844 şi atunci s-a aplicat mai direct bisericilor din Statele Unite, unde avertismentul despre venirea judecăţii fusese cel mai mult vestit, dar şi cel mai mult respins, şi unde declinul bisericilor fusese mai rapid. Însă mesajul acestui înger nu s-a împlinit pe deplin în anul 1844. La acel moment, bisericile au suferit un declin moral ca urmare a faptului că nu au acceptat mesajul revenirii lui Hristos, dar declinul lor nu a fost total. Deoarece au continuat să respingă adevărurile date special pentru timpul acesta, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi încă nu se putea spune că „a căzut Babilonul…, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, deoarece nu reuşise încă să facă toate naţiunile să bea din acest vin. Spiritul de asemănare cu lumea şi indiferenţa faţă de adevărurile care testează credinţa în aceste vremuri există şi câştigă teren în bisericile protestante din toate ţările creştine. Acestea sunt incluse în declaraţia solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Însă apostazia nu a atins încă punctul culminant. Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va acţiona prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii”. Cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” vor fi lăsaţi să accepte „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-11). Până când nu se va ajunge la acest nivel şi nu se va realiza unirea deplină a bisericii cu lumea în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi completă. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea perfectă a profeţiei din Apocalipsa 14:8 este încă în viitor. În ciuda întunericului spiritual şi a înstrăinării de Dumnezeu care există în bisericile ce constituie Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Mulţi dintre ei n-au înţeles niciodată adevărurile date în mod special pentru aceste vremuri. Mulţi sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc o lumină mai clară. Caută în zadar imaginea lui Hristos în bisericile din care fac parte. Deoarece aceste biserici se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăr şi se unesc tot mai strâns cu lumea, prăpastia dintre cele două categorii de credincioşi se va mări şi se va ajunge, în cele din urmă, la separare. Va veni timpul când cei care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne împreună cu cei ce sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:4,5).
-321-
Apocalipsa 18 indică un moment când, ca urmare a respingerii întreitului avertisment din Apocalipsa 14:6-12, biserica va ajunge pe deplin la starea prezisă de al doilea înger, iar poporului lui Dumnezeu aflat încă în Babilon i se va cere să se separe de el. Acesta este ultimul mesaj care va fi dus lumii şi îşi va împlini scopul. Când „cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:12) vor fi lăsaţi să accepte o mare înşelăciune şi să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra celor ale căror inimi sunt deschise să o primească şi toţi copiii lui Dumnezeu care vor fi în Babilon vor asculta de porunca: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4).