Capitolul 21 — O avertizare respinsă
William Miller şi colaboratorii lui predicaseră doctrina celei de-a doua veniri cu singurul scop de a-i conştientiza pe oameni că trebuie să se pregătească pentru judecată. Ei încercaseră să-i trezească din indiferenţă pe cei care mărturiseau că sunt credincioşi, să-i facă să vadă adevărata speranţă a bisericii şi să simtă nevoia după o experienţă creştină mai profundă. Încercaseră, de asemenea, să-i impulsioneze pe cei neconvertiţi să se pocăiască şi să se întoarcă grabnic la Dumnezeu. „Ei n-au avut nicio tentativă de a-i converti pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea raza lor de acţiune a cuprins toate grupările şi sectele, fără a se amesteca însă în organizarea sau în disciplina lor.” „În toată activitatea mea”, spunea Miller, „n-am avut niciodată dorinţa sau intenţia să promovez vreun interes diferit de cel al confesiunilor existente sau să avantajez pe una în detrimentul alteia. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toţi creştinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Iisus şi că cei care nu au aceleaşi convingeri ca mine nu îi vor iubi mai puţin pe cei care vor îmbrăţişa această doctrină, nu m-am gândit că va fi vreodată nevoie de adunări separate. Singurul meu scop a fost acela de a întoarce suflete la Dumnezeu, de a înştiinţa lumea despre judecata viitoare şi de a-i convinge pe semenii mei să-şi pregătească inima, singurul lucru care îi va face în stare să-L întâmpine pe Dumnezeu plini de pace. Marea majoritate a celor care s-au convertit în urma activităţii mele s-au alăturat diferitelor biserici existente” (Bliss, p. 328).
Deoarece contribuia la întărirea bisericilor, predicarea lui a fost privită cu bunăvoinţă un timp. Însă, când pastorii şi liderii religioşi au luat atitudine împotriva doctrinei revenirii lui Iisus şi au căutat să înăbuşe orice discuţie pe marginea acestui subiect, nu numai că i s-au opus de la amvon, ci le-au şi interzis membrilor bisericilor lor să asiste la predici despre a doua venire sau chiar să vorbească, la întâlnirile sociale ale bisericii, despre speranţa pe care o găsiseră.
-309-
Astfel, credincioşii se aflau într-o mare încercare şi încurcătură. Îşi iubeau bisericile şi le era greu să se despartă de ele. Însă, când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu era înăbuşită şi că dreptul de a cerceta profeţiile le era negat, au considerat că, din loialitate faţă de Dumnezeu, nu trebuie să se supună liderilor lor. Pe cei care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să-i considere biserica lui Hristos, „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:15). În consecinţă, s-au considerat îndreptăţiţi să se separe de bisericile din care făceau parte. În vara anului 1844, aproape 50.000 de persoane s-au retras din biserici. Cam în acelaşi timp, s-a observat o schimbare evidentă în majoritatea bisericilor din Statele Unite. De mulţi ani exista o conformare treptată şi continuă la practicile şi obiceiurile lumeşti şi un declin proporţional al adevăratei vieţi spirituale. Însă, în anul acela, s-au văzut dovezi ale unei decăderi bruşte şi vizibile în aproape toate bisericile din ţară. Deşi nimeni nu putea indica o cauză, faptul în sine a fost remarcat şi comentat la scară largă atât în presă, cât şi de la amvoane. La o adunare a pastorilor din Philadelphia, domnul Barnes, autorul unui comentariu biblic foarte apreciat şi pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraş, „a declarat că era pastor de douăzeci de ani, însă niciodată până la ultima împărtăşanie nu administrase sfintele simboluri fără să primească noi membri în biserică, fie că erau mai puţini, fie că erau mai mulţi. Dar acum, nu mai sunt nici redeşteptări, nici convertiri, nu se mai observă nicio creştere vizibilă în har a credincioşilor şi nimeni nu mai vine la biroul lui pentru a discuta despre mântuirea sufletului său. Odată cu dezvoltarea afacerilor şi cu perspectivele strălucite pe care le oferă comerţul şi industria, se observă şi o creştere a spiritului lumesc. Acest fenomen se întâlneşte în toate confesiunile” (Congregational Journal, 23 mai 1844).
În luna februarie a aceluiaşi an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: „Am fost cu toţii martori ai faptului că, în general, bisericile protestante din ţara noastră au fost fie indiferente, fie ostile faţă de aproape toate reformele morale din timpul nostru. Sunt şi unele excepţii, dar nu suficiente pentru a schimba caracterul general al situaţiei. Avem, de asemenea, un alt fapt cert: absenţa aproape universală a influenţei redeşteptării în biserici.
-310-
Apatia spirituală este larg răspândită şi este teribil de profundă; acelaşi lucru este relatat de presa religioasă din întreaga ţară… Membrii bisericii devin, în mare măsură, devotaţi modei şi se alătură celor necredincioşi la petreceri, dansuri, festivităţi etc… Însă nu este nevoie să mai dezvoltăm acest subiect dureros. Este suficient că dovezile se înmulţesc şi apasă asupra noastră, indicând că, în general, bisericile decad în mod trist. Ele s-au îndepărtat foarte mult de Domnul, iar El S-a îndepărtat de ele.” În Religious Telescope, un scriitor declara: „Niciodată n-am fost martorii unei asemenea decăderi generale a religiei ca în prezent. Într-adevăr, biserica trebuie să se trezească şi să caute cauza acestei nenorociri, căci toţi cei care iubesc Sionul trebuie să o considere o nenorocire. Când ne dăm seama cât de «puţine şi rare» sunt cazurile de adevărată convertire şi când vedem impertinenţa şi împietrirea aproape fără precedent a păcătoşilor, ne întrebăm fără să vrem: «A uitat Dumnezeu să fie îndurător?» sau: «S-a închis uşa milei Sale?»” O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză internă. Întunericul spiritual care cade asupra naţiunilor, bisericilor şi indivizilor nu este consecinţa unei retrageri arbitrare a harului lui Dumnezeu, ci a neglijării sau respingerii luminii divine de către oameni. O ilustrare izbitoare a acestui adevăr ne este oferită de istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Dedicându-se lumii şi uitând de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, înţelegerea lor se întunecase, iar inimile lor se preocupau de lucruri pământeşti şi senzuale. Astfel, erau ignoranţi în ce priveşte venirea lui Mesia şi, în mândria şi necredinţa lor, L-au respins pe Răscumpărătorul lor. Dumnezeu nu a privat nici chiar atunci poporul iudeu de cunoaşterea sau trăirea binecuvântărilor mântuirii. Însă, respingând adevărul, au pierdut orice dorinţă pentru darul Cerului. Numiseră lumina întuneric şi întunericul lumină, până când lumina care era în ei a devenit întuneric. Şi cât de mare era întunericul acela! Planul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religioase, dar să nu aibă şi spiritul de adevărată evlavie. După ce au respins Evanghelia, iudeii au continuat să-şi menţină cu zel vechile ceremonii, şi-au păstrat cu stricteţe exclusivismul naţional, cu toate că până şi ei recunoşteau că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai manifesta în mijlocul lor. Profeţia lui Daniel arăta atât de clar timpul venirii lui Mesia şi prevestea atât de sigur moartea Sa, încât ei au descurajat studiul ei şi, în cele din urmă, rabinii au pronunţat un blestem asupra tuturor celor care ar fi încercat să calculeze acest timp.
-311-
Copiii lui Israel au rămas orbi şi nepocăiţi de-a lungul secolelor care au urmat, fiind indiferenţi la oferta plină de îndurare a mântuirii, nepăsători la binecuvântările Evangheliei, reprezentând o avertizare solemnă şi teribilă faţă de pericolul de a respinge lumina revărsată din cer.
Oriunde există aceeaşi cauză, vor urma aceleaşi consecinţe. Cel care îşi înăbuşă în mod deliberat convingerile cu privire la ce ar trebui să facă, deoarece nu se potrivesc cu înclinaţiile sale, va pierde, în cele din urmă, capacitatea de a discerne între adevăr şi eroare. Înţelegerea se întunecă, inima se împietreşte, conştiinţa se toceşte şi sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde mesajul adevărului divin este dispreţuit sau ignorat, biserica va fi învăluită în întuneric; credinţa şi iubirea se vor răci şi îşi vor face loc înstrăinarea şi disensiunile. Membrii bisericii îşi vor concentra interesele şi energiile în preocupări lumeşti, iar păcătoşii se vor împietri în nepocăinţa lor. Mesajul primului înger din Apocalipsa 14, care anunţa ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi îi chema pe oameni să se teamă de El şi să I se închine, a avut scopul de a-i separa de influenţele decăzute ale lumii pe cei care declarau că sunt copiii lui Dumnezeu şi de a-i face să-şi vadă adevărata stare de apostazie şi caracterele lumeşti. Prin acest mesaj, Dumnezeu a trimis bisericii un avertisment care, dacă ar fi fost luat în seamă, ar fi îndreptat relele care o ţineau departe de El. Dacă oamenii ar fi primit mesajul ceresc, umilindu-şi inimile înaintea Domnului şi căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezenţa Sa, Duhul şi puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns din nou la acea stare binecuvântată de unire, credinţă şi iubire care exista în zilele apos- tolice, când credincioşii erau „o inimă şi un suflet”, vestind „Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, şi când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi” (Faptele 4:32,31; 2:47).
Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar accepta lumina care străluceşte din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos şi pe care apostolul a descris-o ca fiind „unirea Duhului prin legătura păcii”. „Este”, spune el, „un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez” (Efeseni 4:3-5).