Ele trebuie, prin urmare, să fie o parte din cele 2.300 de zile, iar cele două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Îngerul a declarat că cele 70 de săptămâni încep de la darea poruncii pentru restaurarea şi reconstruirea Ierusalimului. Dacă putea fi găsită data acestei porunci, atunci putea fi stabilit punctul de plecare pentru marea perioadă de 2.300 de zile. Decretul se găseşte în Ezra 7:12-26. În forma lui completă a fost emis de Artaxerxes, împăratul Persiei, în anul 457 î.Hr. Însă în Ezra 6:14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim, „după porunca lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei”. Aceşti trei împăraţi, prin iniţierea, confirmarea şi completarea decretului, l-au adus în forma prevăzută de profeţie pentru a marca începutul celor 2.300 de ani. Considerând că anul 457 î.Hr. – anul când a fost adus la îndeplinire decretul – reprezintă data poruncii, s-a putut vedea că s-au împlinit toate condiţiile profeţiei referitoare la cele 70 de săptămâni. „De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni, apoi… şaizeci şi două de săptămâni” – adică 69 de săptămâni, sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. (Vezi Apendicele.) Atunci s-a împlinit această profeţie. Cuvântul „Mesia” înseamnă „Cel Uns”. În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat de Ioan şi a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru dă mărturie că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Iisus din Nazaret” (Faptele 10:38). Mântuitorul Însuşi a declarat: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). După botez, Iisus a mers în Galileea „şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea»” (Marcu 1:14,15).
„El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână.” Săptămâna amintită aici este ultima dintre cele 70. Ea reprezintă ultimii 7 ani din perioada alocată în mod special iudeilor. În acest răstimp, care se întinde de la anul 27 până la anul 34 d.Hr., Hristos, mai întâi personal şi apoi prin ucenicii Săi, a adresat invitaţia Evangheliei în special iudeilor. Când apostolii au pornit să ducă vestea bună a Împărăţiei, îndrumarea Mântuitorului a fost: „Să nu mergeţi pe calea neamurilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5,6).
-270-
„La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” În anul 31 d.Hr., la trei ani şi jumătate după botez, Domnul Iisus a fost răstignit. Odată cu marea jertfă de pe Calvar, s-a sfârşit acel sistem al jertfelor care Îl prefigurase timp de patru mii de ani pe Mielul lui Dumnezeu. Simbolul întâlnise Persoana simbolizată şi toate jertfele şi darurile de mâncare ale sistemului ceremonial trebuiau să înceteze. Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, rezervate în mod special iudeilor s-au încheiat, aşa cum am văzut, în anul 34 d.Hr. La acea dată, prin acţiunea Sinedriului iudeilor, naţiunea a pecetluit respingerea Evangheliei prin uciderea lui Ştefan şi persecutarea urmaşilor lui Hristos. Apoi mesajul mântuirii, nemaifiind limitat la poporul ales, i-a fost adresat lumii. Ucenicii, constrânşi de persecuţie să fugă din Ierusalim, „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul”. „Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Hristos.” Petru, prin călăuzire divină, i-a făcut cunoscută Evanghelia centurionului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu, iar înflăcăratul Pavel, câştigat la credinţa în Hristos, a primit misiunea să ducă vestea bună „departe, la neamuri” (Faptele 8:4,5; 22:21).
Până în acest punct, toate elementele precise ale profeţiei s-au împlinit în mod remarcabil şi începutul celor 70 de săptămâni este fără îndoială anul 457 î.Hr., iar încheierea lor, anul 34 d.Hr. Având aceste date, nu mai este nicio dificultate pentru aflarea sfârşitului celor 2.300 de zile. Cele 70 de săptămâni – 490 de zile – fiind tăiate din cele 2.300, mai rămân 1.810 zile. După sfârşitul celor 490 de zile, trebuiau să se împlinească încă 1.810 zile. De la anul 34 d.Hr., cei 1.810 ani se întind până în anul 1844. Ca urmare, cele 2.300 de zile din Daniel 8:14 se termină în anul 1844. La încheierea acestei mari perioade profetice, potrivit mărturiei îngerului lui Dumnezeu, „Sfântul Locaş va fi curăţat”. Astfel, momentul curăţării Sanctuarului – despre care se credea în mod aproape unanim că va avea loc la a doua venire – era stabilit cu precizie. Miller şi colaboratorii lui au crezut la început că cele 2.300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeţia indică toamna acelui an. (Vezi Apendicele pentru p. 269.) Înţelegerea greşită a acestui punct le-a adus dezamăgire şi nedumerire celor care fixaseră mai devreme data venirii Domnului. Dar acest lucru n-a afectat câtuşi de puţin greutatea argumentului, care arăta că cele 2.300 de zile se încheiau în anul 1844 şi că marele eveniment reprezentat prin curăţarea Sanctuarului trebuia să aibă loc atunci.
-271-
Când a început studiul Sfintelor Scripturi pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aşteptase să ajungă la concluzia la care a ajuns acum. Lui însuşi abia îi venea să creadă rezultatele cercetării sale. Dar dovada Scripturii era prea clară şi convingătoare pentru a nu fi luată în seamă. Dedicase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că, în aproximativ 25 de ani, Hristos Se va arăta pentru răscumpărarea poporului Său. „Nu este nevoie să vorbesc”, spune Miller, „despre bucuria care mi-a umplut inima la vederea perspectivei încântătoare, nici despre dorinţa arzătoare a sufletului meu de a lua parte la bucuriile celor răscumpăraţi. Biblia era acum pentru mine o carte nouă. Era, întadevăr, o delectare a minţii. Tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învăţăturile ei se risipise în faţa luminii clare care răsărea acum de pe paginile ei sfinte. Cât de strălucitor şi măreţ apărea adevărul! Toate contradicţiile şi inconsecvenţele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră şi, cu toate că mai erau încă multe părţi de care nu eram satisfăcut, pentru că nu aveam o înţelegere deplină, atât de multă lumină izvora din ea pentru a ilumina mintea mea atât de întunecată înainte, încât simţeam în studiul Scripturii o încântare care nu bănuisem că poate să rezulte din învăţăturile ei” (Bliss, p. 76, 77).
„Împreună cu solemna convingere că evenimente atât de importante prezise în Scripturi urmau să se împlinească într-un interval de timp atât de scurt, s-a născut puternică în mintea mea întrebarea cu privire la datoria mea faţă de lume, având în vedere dovada care mi-a luminat mintea” (Idem, p. 81). Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să împartă cu alţii lumina pe care o primise. Se aştepta să întâmpine opoziţie din partea necredincioşilor, dar avea încredere că toţi creştinii se vor bucura de speranţa întâlnirii cu Mântuitorul pe care declarau că Îl iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lor bucurie produsă de perspectiva glorioasei eliberări care urma să aibă loc atât de curând, mulţi vor accepta doctrina fără să cerceteze suficient Scripturile pentru demonstrarea acestui adevăr. Din acest motiv a ezitat să o prezinte, ca nu cumva el să fi greşit şi astfel să devină un mijloc de a-i conduce greşit şi pe alţii. De aceea s-a hotărât să reexamineze dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese şi să ia în consideraţie cu grijă toate dificultăţile pe care le întâmpinase mintea lui. A constatat că obiecţiile dispăreau înaintea luminii Cuvântului lui Dumnezeu ca ceaţa dinaintea razelor soarelui.
-272-
Cinci ani petrecuţi astfel l-au convins pe deplin de corectitudinea poziţiei sale.
Acum, datoria de a le face cunoscut şi altora ceea ce el credea a fi atât de clar susţinut de Scripturi persista în mintea lui cu o putere reînnoită. „În timp ce îmi desfăşuram activităţile obişnuite”, povesteşte el, „îmi suna continuu în urechi: «Du-te şi spune lumii despre pericolul în care se găseşte.» Îmi venea mereu în minte următorul text: «Când zic celui rău: Răule, vei muri negreşit! şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul» (Ezechiel 33:8,9). Consideram că, dacă ar putea fi eficient avertizaţi, mulţi dintre nelegiuiţi se vor pocăi, dar dacă nu erau avertizaţi, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea” (Bliss, p. 92).
A început să-şi prezinte concepţiile în particular, când avea ocazia, rugându-se ca vreun predicator să le simtă forţa şi să se dedice proclamării lor. Dar nu putea să alunge convingerea că era datoria lui personală aceea de a se implica în rostirea avertizării. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: „Mergi şi spune-le oamenilor! Voi cere sângele lor din mâna ta.” A aşteptat nouă ani cu povara încă apăsând asupra sufletului său, până când, în 1831, a prezentat pentru prima dată în public motivele credinţei sale. După cum Elisei fusese chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării în slujba de profet, tot la fel William Miller a fost chemat să-şi lase plugul şi să le prezinte oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. A început această lucrare tremurând, conducându-şi ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câştiga putere şi curaj, văzând interesul general trezit de cuvintele sale. Miller a consimţit să-şi prezinte vederile în public numai la solicitarea fraţilor lui, în ale căror cuvinte a recunoscut chemarea lui Dumnezeu. Era acum în vârstă de 50 de ani, neobişnuit cu vorbitul în public şi apăsat de simţământul incapacităţii în raport cu activitatea care îi stătea în faţă. Dar eforturile lui au fost binecuvântate de la început într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui prezentare a fost urmată de o înviorare religioasă prin care au fost convertite 13 familii în întregime, cu excepţia a două persoane.