Imediat a fost chemat să vorbească în alte locuri şi aproape pretutindeni predicarea lui avea ca urmare o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoşii se converteau, creştinii se trezeau la o consacrare mai mare, iar deiştii şi necredincioşii erau făcuţi să recunoască adevărurile Bibliei şi religia creştină. Cei în mijlocul cărora lucra declarau: „El a atins o categorie de minţi pe care alţi oameni nu au putut să le influenţeze” (Idem, p. 138). Modul lui de a predica avea ca scop să trezească interesul publicului asupra marilor teme ale religiei şi să stopeze spiritul lumesc aflat în creştere şi senzualitatea din acea epocă. În aproape fiecare oraş erau zeci, iar în altele, sute de oamni convertiţi ca urmare a predicilor sale. În multe locuri, bisericile protestante de aproape toate confesiunile îi erau larg deschise, iar invitaţiile de a predica veneau, de obicei, de la pastorii anumitor biserici. Regula lui era să nu predice în niciun loc unde nu era invitat, dar a constatat curând că nu era în stare să facă faţă nici la jumătate dintre cererile care îi erau adresate. Mulţi care n-au acceptat vederile sale cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri erau totuşi convinşi de certitudinea şi apropierea venirii lui Hristos şi de nevoia lor de pregătire. În unele oraşe mari, activitatea lui a generat o impresie pregnantă. Comercianţii de băuturi alcoolice renunţau la comerţul lor şi îşi transformau magazinele în locuri de adunare. Casele de jocuri de noroc erau desfiinţate. Necredincioşii, deiştii, universaliştii şi chiar cei mai josnici depravaţi erau transformaţi, unii dintre ei fără să mai fi intrat într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite confesiuni organizau adunări de rugăciune în diferite cartiere, aproape în fiecare oră, iar oamenii de afaceri se adunau la amiază pentru rugăciune şi laudă. Nu era o exaltare ieşită din comun, ci domnea o solemnitate aproape generală asupra minţii oamenilor. Ceea ce făcea Miller, ca şi ceea ce făcuseră primii re- formatori, tindea mai degrabă să convingă mintea şi să trezească conştiinţa, decât doar să stârnească emoţiile. În anul 1833, Miller a primit de la Biserica Baptistă, al cărei membru era, autorizaţia de a predica. Un mare număr de pastori ai acestei biserici şi-au manifestat aprobarea faţă de activitatea lui şi el şi-a continuat activitatea cu acceptul lor oficial. A călătorit şi a predicat neîntrerupt, deşi activitatea lui personală era limitată în principal la New England şi statele centrale. Timp de câţiva ani, cheltuielile au fost în întregime suportate din propriul buget, iar după aceea n-a primit niciodată suficient pentru a acoperi complet cheltuielile de călătorie către locurile în care era invitat. Astfel, activitatea lui publică, departe de a-i aduce un câştig bănesc, era o povară grea asupra stării sale materiale, care treptat a scăzut în această perioadă a vieţii.
-274-
Era tatăl unei familii mari, dar pentru că toţi erau economi şi harnici, ferma sa era suficientă pentru întreţinerea familiei. În 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos, a apărut ultimul dintre semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca indicii ale revenirii Sale. Iisus a spus: „Stelele vor cădea din cer” (Matei 24:29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara că a văzut în viziune semnele care urmau să vestească Ziua Domnului: „Stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic” (Apocalipsa 6:13). Această profeţie şi-a găsit o impresionantă împlinire în marea ploaie meteoritică din 13 noiembrie 1833. A fost cea mai întinsă şi magnifică ploaie de stele căzătoare înregistrată vreodată. „Întregul firmament de deasupra Statelor Unite a fost atunci, timp de ore, într-un freamăt de foc. Niciun fenomen ceresc n-a avut loc în această ţară de la prima colonizare încoace care să fi fost privit cu o admiraţie atât de intensă, de o categorie de oameni, sau cu o aşa de mare groază şi panică, de altă categorie.” „Frumuseţea sublimă şi splendoarea ei cutremurătoare încă persistă în multe minţi. (…) Niciodată n-a căzut o ploaie mai densă decât atunci când au căzut meteorii pe pământ. La est, la vest, la sud şi la nord era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. (…) Fenomenul, aşa cum a fost descris în publicaţia profesorului Silliman, a fost observat în toată America de Nord. (…) De la ora două noaptea până la ziuă, cerul fiind perfect senin, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare a continuat să apară pe întreg firmamentul” (R. M. Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, par. 1-5).
„Întadevăr, nicio limbă nu poate să descrie splendoarea acelui spectacol magnific. Niciun om care nu l-a văzut nu poate să-şi formeze o imagine adecvată despre măreţia lui. Toate stelele cerului păreau că se adunaseră într-un punct aproape de zenit, de unde porneau simultan cu viteza fulgerului spre toate părţile orizontului. Şi totuşi nu se epuizau – mii veneau cu repeziciune în urma altor mii, ca şi când ar fi fost create pentru acea ocazie” (F. Reed, în The Christian Advocate and Journal, 13 decembrie 1833). „Nu se poate ilustra mai fidel peisajul decât printr-un smochin căruia îi cad smo- chinele când este scuturat de un vânt puternic” („The Old Country- man”, în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833).
-275-
În Journal of Commerce, New York, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen miraculos, conţinând următoarea declaraţie: „Cred că niciun filosof sau savant n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum 1.800 de ani, un profet l-a prezis cu exactitate, dacă nu ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad înseamnă stele căzătoare… în singurul sens în care este posibil să fie literalmente adevărat.”
Astfel s-a manifestat ultimul dintre semnele venirii Sale, în legătură cu care Iisus i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:33). După aceste semne, Ioan a văzut următorul mare eveniment iminent: cerurile se strâng ca un sul, în timp ce pământul se cutremură, munţii şi insulele sunt mutate din locurile lor, iar nelegiuiţii îngroziţi caută să fugă dinaintea Fiului omului (Apocalipsa 6:12-17).
Mulţi care au fost martori ai căderii de stele au considerat-o un vestitor al judecăţii viitoare, „un simbol înspăimântător, un înainte- mergător sigur, un semn îndurător al acelei zile mari şi înfricoşătoare” („The Old Countryman”, în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833). Astfel, atenţia oamenilor a fost îndreptată spre împlinirea profeţiei şi mulţi au fost determinaţi să ia în serios avertizarea în legătură cu cea de-a doua venire. În 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a trezit interesul general. Cu doi ani înainte, Josiah Litch, unul dintre principalii pastori care predicau despre a doua venire, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie înfrântă „în anul 1840 d.Hr., cândva în luna august”. Cu doar câteva zile înainte de împlinirea ei, a scris: „Admiţând că prima perioadă, cea de 150 ani, s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să urce pe tron cu aprobarea turcilor şi ţinând cont că cei 391 de ani şi 15 zile au început la încheierea primei perioade, aceştia se vor încheia la 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se poate aştepta să fie zdrobită. Şi cred că aşa se va întâmpla” (Josiah Litch, în Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840).
Chiar la data specificată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protectoratul puterilor aliate ale Europei, plasându-se astfel sub controlul naţiunilor creştine. Evenimentul a împlinit cu exactitate prezicerea. (Vezi Apendicele.) Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi, iar mişcarea adventistă* a primit un excepţional impuls.
-276-
Bărbaţi de cultură şi cu influenţă i s-au alăturat lui Miller atât în activitatea de predicare, cât şi în cea de publicare a principiilor sale, iar între anii 1840 şi 1844, fenomenul s-a extins cu rapiditate. (*În capitolul de faţă şi în cele care urmează, termenul „adventist/adventistă” este folosit cu sensul de bază –„acţiune sau persoană care are legătură cu aşteptarea revenirii lui Hristos” –, prin apelativul „adventist” fiind numiţi toţi cei care aşteptau a doua venire a lui Hristos, indiferent de biserica din care făceau parte. Sensul folosit în prezent – „persoană care aparţine Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” – a apărut după întemeierea acestei biserici şi adoptarea oficială a acestei titulaturi [1 octombrie 1860] – n.red.) William Miller avea un intelect puternic, disciplinat prin meditaţie şi studiu. El a adăugat la acestea înţelepciune din cer, punându-se în legătură cu Izvorul înţelepciunii. Era un bărbat de valoare, care nu putea decât să inspire respect oriunde erau apreciate integritatea caracterului şi superioritatea morală. Îmbinând o bunătate reală a inimii cu umilinţa creştină şi cu puterea stăpânirii de sine, era manierat şi amabil cu toată lumea, gata să asculte părerile altora şi să le cântărească argumentele. Fără patimă sau iritare, el verifica toate teoriile şi doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata lui sănătoasă şi o cunoaştere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă erorile şi să demaşte falsitatea.
Totuşi Miller nu şi-a îndeplinit misiunea fără să se confrunte cu o opoziţie înverşunată. Ca şi în cazul reformatorilor de dinainte, adevărurile pe care le prezenta nu au fost privite favorabil de învăţătorii religioşi populari. Deoarece nu puteau să-şi susţină poziţia cu Scripturile, aceştia erau obligaţi să recurgă la afirmaţiile şi teoriile oamenilor, la tradiţiile sfinţilor părinţi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de predicatorii adevărului adventist. „Biblia, şi numai Biblia” era cuvântul lor de ordine. Din lipsă de argumente biblice, adversarii apelau la ridiculizare şi ironie. Timp, mijloace şi talente au fost folosite pentru a-i denigra pe cei a căror singură vină era că aşteptau cu bucurie revenirea Domnului lor, se străduiau să ducă o viaţă sfântă şi să-i îndemne şi pe alţii să se pregătească pentru întâmpinarea Sa.S-au depus eforturi serioase pentru a le abate oamenilor mintea de la a doua venire. Studierea profeţiilor care aveau legătură cu revenirea lui Hristos şi cu sfârşitul lumii a fost făcută să pară un păcat, ceva de care oamenilor să le fie ruşine.
-277-
Astfel, predicatorii bisericilor populare subminau credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lor îi făceau pe oameni necredincioşi, iar mulţi îşi luau libertatea să meargă după poftele lor rele. Apoi autorii răului aruncau toată vina asupra adventiştilor. Deşi atrăgea mulţimi de ascultători atenţi şi inteligenţi, numele lui Miller era rar menţionat în presa religioasă, exceptând cazul când era ridiculizat şi acuzat. Cei nepăsători şi necredincioşi, încurajaţi de poziţia învăţătorilor religioşi, recurgeau la epitete jignitoare şi la glume josnice şi blasfematoare în efortul de a-l copleşi cu insulte pe Miller şi ceea ce făcea el. Omul cu părul cărunt care plecase dintr-o casă confortabilă pentru a călători pe propria cheltuială din oraş în oraş şi din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă lumii avertizarea solemnă a apropierii judecăţii, era acuzat în mod batjocoritor că este fanatic, mincinos, escroc îndrăzneţ. Ridiculizarea, neadevărurile şi abuzul faţă de el au provocat un protest plin de indignare chiar din partea presei laice. „Faptul de a trata un subiect de o măreţie atât de copleşitoare şi având consecinţe atât de înfricoşătoare” cu uşurătate şi trivialitate era declarat de oamenii din lume „nu numai o batjocură faţă de sentimentele propagatorilor şi apărătorilor lui”, ci „se ironizează Ziua Judecăţii, Dumnezeu Însuşi este batjocorit şi se dispreţuiesc grozăviile barei Sale de judecată” (Bliss, p. 183).
Cel care instigă la toate relele căuta nu numai să contracareze mesajul adventist, ci şi să-l distrugă pe mesager. Miller aplica în mod practic adevărul Scripturii la inima ascultătorilor, mustrându-le pă- catele şi scuturându-le mulţumirea de sine, dar cuvintele lui clare şi tăioase le trezeau ura. Opoziţia manifestată de membrii bisericii a încurajat clasele de jos să meargă şi mai departe. Oponenţii lui au complotat să-i ia viaţa când avea să plece de la locul de întâlnire. Dar îngeri sfinţi erau în mulţime şi unul dintre ei, cu înfăţişare de om, l-a luat de braţ pe slujitorul Domnului şi l-a scos în siguranţă din mijlocul gloatei înfuriate. Misiunea lui nu era încă îndeplinită, iar Satana şi emisarii lui au fost dezamăgiţi de eşecul planului lor. În ciuda opoziţiei, interesul faţă de mişcarea adventistă a continuat să crească. De la zeci şi sute, numărul ascultătorilor a crescut la mii. Numeroşi credincioşi intraseră în diferite biserici, însă după un timp, atitudinea de opoziţie s-a manifestat şi împotriva acestor convertiţi, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare faţă de cei care adoptaseră principiile lui Miller. Această acţiune cerea o reacţie păcat, ceva de care oamenilor să le fie ruşine.
-278-
„Ce credem noi”, spunea el, „care să nu ne fi fost poruncit să credem prin Cuvântul lui Dumnezeu – despre care voi înşivă recunoaşteţi că este singura regulă de credinţă şi practică? Ce anume din ceea ce facem noi provoacă acuzaţii atât de violente la adresa noastră de la amvon şi în presă şi vă determină să ne excludeţi [pe noi, adventiştii] din biserici şi din mijlocul frăţiei?” „Dacă suntem rătăciţi, vă rugăm arătaţi-ne în ce constă greşeala. Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu că greşim. Am fost ridiculizaţi destul. Aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem rătăciţi. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să ne schimbe concepţiile. Concluziile noastre s-au format în mod conştient şi cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi” (Idem, p. 250, 252).
Avertizările transmise de Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Săi din secol în secol au fost primite cu acelaşi scepticism şi necredinţă. Când nelegiuirea antediluvienilor L-a determinat să aducă potopul pe pământ, El le-a făcut cunoscută intenţia Sa, pentru ca ei să aibă ocazia să se întoarcă de pe căile lor rele. Timp de 120 de ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, astfel ca nu cumva mânia lui Dumnezeu să se manifeste prin distrugerea lor. Dar mesajul li s-a părut o poveste născocită şi nu l-au crezut. Încurajaţi în răutatea lor, şi-au bătut joc de trimisul lui Dumnezeu, au tratat superficial apelurile lui şi chiar l-au acuzat de încumetare. Cum îndrăzneşte un om să se ridice împotriva tuturor marilor oameni ai pământului? Dacă mesajul lui Noe e adevărat, de ce nu-l înţelege şi nu-l crede toată lumea? Ce înseamnă afirmaţiile unui om în comparaţie cu înţelepciunea a mii de oameni? Aşa că n-au crezut avertizarea şi nu au căutat adăpost în corabie. Scepticii făceau referire la natură – la succesiunea invariabilă a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată, la câmpiile verzi înviorate de roua delicată a nopţii – şi strigau: „Nu cumva ne spune poveşti?” Cu mult dispreţ, l-au etichetat „fanatic înverşunat” pe predicatorul dreptăţii şi au continuat mai aprig goana după plăceri, mai absorbiţi de căile lor rele. Dar necredinţa lor n-a împiedicat împlinirea evenimentului prezis. Dumnezeu a răbdat îndelung răutatea lor, dându-le ocazii suficiente pentru pocăinţă. Dar, la timpul stabilit, judecăţile Sale au căzut peste cei care respinseseră îndurarea Sa. Hristos declară că o necredinţă asemănătoare se va manifesta faţă de a doua Sa venire.
-279-
După cum oamenii din zilele lui Noe „n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa”, după cuvintele Mântuitorului nostru, „va fi şi la venirea Fiului omului” (Matei 24:39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se uneşte cu lumea, trăind aşa cum trăieşte ea şi asociindu-se cu ea în plăceri interzise, când extravaganţa lumii devine extravaganţa bisericii, când clopotele de nuntă sună şi toţi aşteaptă mulţi ani de prosperitate lumească, atunci, brusc, aşa cum fulgerul străluceşte din cer, va veni şi sfârşitul visurilor lor măreţe şi al speranţei lor deşarte.
Aşa cum Dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Lui să avertizeze lumea despre venirea potopului, tot aşa i-a trimis pe mesagerii Săi aleşi să vestească apropierea judecăţii finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor de cuvintele predicatorului dreptăţii, tot astfel, în zilele lui Miller, mulţi, chiar din pretinsul popor al lui Dumnezeu, şi-au bătut joc de cuvintele de avertizare.
Dar de ce doctrina şi prezentarea celei de a doua veniri a lui Hristos au fost atât de nedorite de biserici? În timp ce acelora care sunt nelegiuiţi venirea Domnului le aduce nenorocire şi pustiire, celor neprihăniţi le aduce bucurie şi speranţă. Acest mare adevăr a reprezentat o încurajare pentru credincioşii lui Dumnezeu din toate timpurile. De ce devenise el, asemenea Autorului lui, „o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere” pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuşi le promisese ucenicilor Săi: „După ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). Mântuitorul, plin de compasiune, anticipând singurătatea şi tristeţea urmaşilor Săi, a trimis îngeri să-i încurajeze cu asigurarea că El va veni din nou, personal, în acelaşi fel în care S-a înălţat la cer. În timp ce ucenicii stăteau cu ochii fixaţi pe cer pentru a-L vedea cât mai mult pe Cel pe care Îl iubeau, atenţia le-a fost atrasă de cuvintele: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele 1:11). Mesajul îngerilor le-a reaprins speranţa. Ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:52,53). Nu se bucurau pentru că Iisus se despărţise de ei şi fuseseră lăsaţi să se lupte cu încercările şi ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El va veni din nou.
Proclamarea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum, ca şi atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste bună şi generatoare de bucurie.
-280-
Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute bucuroşi înştiinţarea din Cuvântul lui Dumnezeu că Acela în care stau toate speranţele lor de viaţă veşnică vine din nou, nu ca să fie insultat, dispreţuit şi respins, aşa cum a fost la prima venire, ci cu putere şi slavă, ca să-Şi răscumpere poporul. Cei care nu Îl iubesc pe Mântuitorul vor ca El să stea departe şi nu poate exista o dovadă mai evidentă că bisericile s-au îndepărtat de Dumnezeu decât iritarea şi ostilitatea provocate de acest mesaj trimis de Cer. Cei care au acceptat doctrina adventistă simţeau nevoia de pocăinţă şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oscilaseră timp îndelungat între Hristos şi lume. Dar acum simţeau că a venit timpul să ia atitudine. „Considerau lucrurile veşnice o realitate extraordinară. Cerul era adus aproape şi ei se simţeau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu” (Bliss, p. 146). Creştinii erau treziţi la o nouă viaţă spirituală. Îşi dădeau seama că timpul era scurt şi ceea ce aveau de făcut pentru semenii lor trebuia făcut repede. Pământul se îndepărta, veşnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce ţinea de fericirea sau durerea lui eternă, eclipsa orice scop trecător. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor şi conferea putere apelurilor adresate atât confraţilor lor, cât şi păcătoşilor, să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Mărturia tacită a vieţii lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii formalişti şi neconsacraţi ai bisericii. Aceştia nu doreau să fie deranjaţi din preocuparea lor pentru plăceri, din pasiunea pentru câştigarea de bani şi din ambiţia lor după onoare lumească. De aici proveneau ura şi opoziţia atât faţă de credinţa adventistă, cât şi faţă de cei care o promovau. Cum argumentele din pasajele profetice nu puteau fi combătute, adversarii încercau să descurajeze cercetarea subiectului, susţinând că profeţiile sunt cifrate. Astfel, protestanţii călcau pe urmele catolicilor. În timp ce Biserica Romano-Catolică îi interzicea poporului să citească Biblia (vezi Apendicele), bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt – şi anume aceea care aduce la cunoştinţă adevăruri special aplicabile vremii noastre – nu putea fi înţeleasă. Pastorii şi poporul declarau că profeţiile din Daniel şi Apocalipsa erau taine de nepătruns. Însă Hristos a îndreptat atenţia ucenicilor Săi la cuvintele profetului Daniel referitoare la evenimentele care urmau să aibă loc în timpul lor şi a spus: „Cine citeşte să înţeleagă!” (Matei 24:15). Iar afirmaţia că Apocalipsa este o taină care nu poate fi înţeleasă este contrazisă de însuşi titlul cărţii: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. (…) Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:1-3).
-281-
Profetul declară: „Ferice de cine citeşte!” – unii nu vor citi, iar binecuvântarea nu este pentru ei. „Şi de cei ce ascultă” – alţii, de asemenea, refuză să asculte orice lucru referitor la profeţii, iar binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. „Şi păzesc lucrurile scrise în ea” – mulţi refuză să ia în serios avertizările şi instrucţiunile cuprinse în Apocalipsa. Niciunul dintre aceştia nu poate să ceară binecuvântarea promisă. Toţi cei care ridiculizează subiectele profeţiei şi îşi bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toţi cei care refuză să facă o reformă în viaţa lor şi să se pregătească pentru venirea Fiului omului, toţi aceştia vor rămâne nebinecuvântaţi.
Având în vedere mărturia Inspiraţiei, cum îndrăznesc oamenii să afirme că Apocalipsa este un mister dincolo de capacitatea de înţelegere a minţii umane? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul cărţii Apocalipsa îndreaptă mintea spre profeţiile lui Daniel şi amândouă prezintă cele mai importante instrucţiuni date de Dumnezeu oamenilor în legătură cu evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi. Lui Ioan i-au fost prezentate scene din experienţa bisericii de un interes profund şi emoţionant. A văzut situaţia, pericolele, conflictele şi eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El consemnează mesajele finale care vor coace secerişul pământului, fie ca snopi pentru grânarul ceresc, fie ca vreascuri pentru focul nimicirii. I-au fost dezvăluite subiecte de o importanţă majoră în special pentru ultima biserică, astfel ca aceia care se vor întoarce de la erezie la adevăr să fie pregătiţi pentru pericolele şi conflictele care îi aşteaptă. Nimeni nu trebuie să fie în necunoştinţă de cauză cu privire la ceea ce va veni asupra pământului.
Atunci de ce această larg răspândită ignoranţă faţă de o parte importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această rezistenţă generală de a cerceta învăţăturile ei? Nu este altceva decât rezultatul unui efort studiat al prinţului întunericului de a ascunde de oameni ceea ce demască amăgirile lui. Din acest motiv, Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta care se va duce împotriva studierii cărţii Apocalipsa, a pronunţat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta şi vor păzi cuvintele profeţiei.