Doctrina convertirii întregii lumi şi a domniei spirituale a lui Hristos n-a fost susţinută de biserica apostolică. Ea n-a fost universal acceptată de creştini până pe la începutul secolului al XVIII- lea. Asemenea oricărei alte erori, urmările au fost negative. Oamenii erau învăţaţi să aştepte venirea Domnului într-un viitor îndepărtat şi erau astfel împiedicaţi să dea atenţie semnelor care anunţau apropierea venirii Sale. Această doctrină a indus un neîntemeiat sentiment de încredere şi siguranţă şi i-a făcut pe mulţi să neglijeze pregătirea necesară pentru a-L întâmpina pe Domnul lor. Miller a descoperit că Scriptura prezintă în mod clar venirea lui Hristos ca pe o venire literală şi personală. Pavel spune: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer” (2 Tesaloniceni 4:16). Iar Mântuitorul declară: „Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.” „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Matei 24:30,27). El va fi însoţit de toate oştile cerului. „Fiul omului va veni în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri” (Matei 25:31). „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui” (Matei 24:31).
La venirea Sa, morţii cei drepţi vor fi înviaţi şi drepţii cei vii vor fi schimbaţi. „Nu vom adormi toţi”, spune Pavel, „dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în ne- murire” (1 Corinteni 15:51-53). Iar în Epistola sa către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16,17).
Poporul Său nu poate primi Împărăţia înainte de a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul a spus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele, la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii»” (Matei 25:31-34). Am văzut din versetele deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morţi sunt înviaţi în trupuri nedegradate, iar cei vii sunt transformaţi. Prin această mare schimbare, ei sunt pregătiţi să primească Împărăţia, deoarece Pavel afirmă: „Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea” (1 Corinteni 15:50).
-266-
Omul, în starea lui actuală, este muritor, supus degradării, putrezirii, dar Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi supusă degradării, ci va exista veşnic. De aceea, omul în starea lui actuală nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar când va veni Iisus, El îi va da nemurire poporului Său şi îl va chema să primească Împărăţia, al cărei moştenitor de drept este.
Aceste texte, precum şi altele, i-au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau aşteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii şi întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, trebuiau să aibă loc după a doua venire. Mai mult, toate semnele timpului său şi starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost obligat să tragă concluzia, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat rămânerii pământului în starea lui actuală era pe punctul să se încheie. „O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere”, spune el, „a fost cronologia Scripturilor. (…) Am constatat că evenimente prezise care se împliniseră în trecut adesea avuseseră loc într-o perioadă de timp stabilită. Cei o sută douăzeci de ani dinaintea potopului (Geneza 6:3), cele şapte zile care urmau să-l preceadă, împreună cu cele patruzeci de zile de ploaie prezise (Geneza 7:4), cei patru sute de ani de rămânere în Egipt a urmaşilor lui Avraam (Geneza 15:13), cele trei zile din visele paharnicului şi pitarului (Geneza 40:12-20), cei şapte ani ai faraonului (Geneza 41:28-54), cei patruzeci de ani din pustie (Numeri 14:34), cei trei ani şi jumătate de foamete (1 Regi 17:1) [Vezi Luca 4:25], (…) cei şaptezeci de ani de captivitate (Ieremia 25:11), cele şapte vremuri ale lui Nebucadneţar (Daniel 4:13-16) şi cele şapte săptămâni, şaizeci şi două de săptămâni şi o săptămână, totalizând şaptezeci de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Daniel 9:24-27) – toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară doar profeţii, dar s-au împlinit aşa cum fusese prevestit” (Bliss, p. 74, 75).
De aceea, când a descoperit în studiul Bibliei diferite perioade cronologice care, după înţelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu a putut decât să le considere „vremuri dinainte rânduite”, pe care Dumnezeu le descoperise credincioşilor Săi. „Lucrurile ascunse”, spune Moise, „sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.
-267-
” Domnul declară, prin profetul Amos, că El „nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Deuteronomul 29:29; Amos 3:7). Deci aceia care cercetează Cuvântul lui Dumnezeu au motive întemeiate să aştepte să găsească descoperit clar în Cuvântul adevărului cel mai uimitor eveniment din istoria omenirii. „Când m-am convins pe deplin”, spune Miller, „că toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos (2 Timotei 3:16), că n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1:21) şi că a fost scrisă pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde (Romani 15:4), n-am putut decât să privesc părţile cronologice ale Bibliei ca fiind deopotrivă o parte a Cuvântului lui Dumnezeu – şi meritând aceeaşi atenţie din partea noastră – ca orice altă parte din Scripturi. De aceea am considerat că, în efortul de a înţelege ceea ce Dumnezeu a considerat potrivit să ne descopere, în îndurarea Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice” (Bliss, p. 75).
Profeţia care părea să dezvăluie în modul cel mai clar momentul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8:14 – „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit.” Respectând regula sa de a face din Scriptură propriul interpret, Miller a înţeles că o zi în profeţia simbolică reprezintă un an (Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). A considerat că perioada de 2.300 de zile profetice, sau ani literali, se va extinde mult dincolo de încheierea dispensaţiunii iudaice şi deci nu se putea referi la sanctuarul acelei dispensaţiuni. Miller a adoptat concepţia unanim acceptată că, în era creştină, pământul este Sanctuarul şi, ca urmare, a înţeles că această curăţare a Sanctuarului, prezisă în Daniel 8:14, reprezintă purificarea pământului cu foc la a doua venire a lui Hristos. Dacă ar putea fi găsit punctul corect de la care încep cele 2.300 de zile, a concluzionat el, momentul celei de-a doua veniri ar putea fi stabilit cu uşurinţă. Astfel ar fi găsit momentul exact al acelui mare final, punctul pe axa timpului când starea actuală, cu „toată mândria şi puterea ei, pompa şi vanitatea ei, nelegiuirea şi apăsarea ei îşi va găsi sfârşitul”, când blestemul va fi „îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata le va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeţilor şi sfinţilor, şi celor care se tem de Numele Său, iar cei care distrug pământul vor fi distruşi” (Bliss, p. 76).
-268-
Miller a continuat să cerceteze profeţiile cu un zel nou şi mai profund, zile şi nopţi întregi fiind devotate studiului a ceea ce i se părea acum de o importanţă extraordinară şi de un interes care îl absorbea cu totul. În capitolul 8 din Daniel n-a găsit niciun indiciu pentru punctul de început al celor 2.300 de zile. Îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să-l facă pe Daniel să înţeleagă viziunea, i-a dat numai o explicaţie parţială. Când persecuţia teribilă care urma să se abată asupra bisericii i-a fost revelată profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a putut să mai suporte şi îngerul a plecat pentru un timp. Daniel „a leşinat şi a fost bolnav mai multe zile”. „Eram uimit de vedenia aceasta”, spune el, „şi nimeni n-a înţeles-o” (Daniel 8:27).
Însă Dumnezeu i-a poruncit trimisului Său: „Tâlcuieşte-i vedenia aceasta.” Acea misiune trebuia îndeplinită. Dând curs acestei porunci, îngerul s-a întors la Daniel, spunându-i: „Am venit acum să-ţi luminez mintea… Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia” (Daniel 8:16; 9:22,23,25-27). Viziunea din capitolul 8 conţinea un punct important care fusese lăsat neexplicat, şi anume acela referitor la timp – perioada de 2.300 de zile. De aceea îngerul, reluându-şi explicaţia, a insistat în mod deosebit asupra acestui subiect: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte… Să ştii dar şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi, timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic… El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la ju- mătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare.” Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul neînţeles din viziunea din capitolul 8, declaraţia referitoare la timp – „până vor trece 2.300 de zile; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit”. După ce i s-a poruncit lui Daniel: „Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia”, primele cuvinte ale îngerului sunt: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte.” Cuvântul tradus aici prin „hotărâte” înseamnă literal „tăiate”. Şaptezeci de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declarate de înger a fi tăiate, ca aparţinând în mod special iudeilor. Însă din ce au fost tăiate? Întrucât perioada celor 2.300 de zile era singura menţionată în capitolul 8, aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele 70 de săptămâni.