Una cu Hristos în Dumnezeu
Domnul caută oameni cu credință neprefăcută și cu minte sănătoasă, oameni care recunosc deosebirea dintre ce este adevărat și ce nu e adevărat. Fiecare trebuie să vegheze, cercetând și practicând învățăturile date în capitolul 17 din Ioan și păstrând o credință vie în adevărul prezent. Avem nevoie de acea stăpânire de sine, care ne face în stare să ne aducem deprinderile în armonie cu rugăciunea Domnului Hristos.
Instrucțiunea dată de Cel care are autoritate este că noi trebuie să ne deprindem să răspundem la rugăciunea raportată în capitolul 17 din Ioan. Trebuie să facem din rugăciunea aceasta studiul nostru de căpetenie. Fiecare slujitor al Evangheliei, fiecare misionar medical trebuie să învețe știința cuprinsă în această rugăciune. Frații mei și surorile mele, vă invit să luați seama la cuvintele acestea și să aduceți în studiul vostru un duh liniștit, blând și smerit, și puterile sănătoase ale unei minți ce e sub controlul lui Dumnezeu. Aceia care dau greș și nu învață lecțiile cuprinse în rugăciunea aceasta sunt în primejdia de a se dezvolta unilateral, lucru pe care nici o educație viitoare nu-l va corecta pe deplin.
“Și mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una — Eu în ei și Tu în Mine — pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.
Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei și Eu să fiu în ei.” (Ioan 17, 20-26.)
-240-
Este scopul lui Dumnezeu ca fiii Lui să se contopească în unire. Nu așteaptă ei să trăiască împreună în același cer? Este oare Hristos împărțit împotriva Sa? Va da El succes poporului Său înainte ca ei să dea la o parte gunoiul bănuielilor și al discordiei, înainte ca lucrătorii, uniți în scopuri, să-și consacre inima, mintea și tăria în lucrarea aceasta, atât de sfântă înaintea lui Dumnezeu? Unirea aduce putere; dezbinarea aduce slăbiciune. Uniți unii cu alții, lucrând împreună în armonie pentru salvarea oamenilor, vom fi într-adevăr “împreună lucrători cu Dumnezeu”. Aceia care refuză să lucreze în armonie Îl dezonorează foarte mult pe Dumnezeu. Vrăjmașul sufletelor se delectează să-i vadă lucrând în scopuri contrare unii cu alții. Unii ca aceștia au nevoie să cultive iubirea frățească și duioșia inimii. Dacă ar putea să tragă la o parte perdeaua care acoperă viitorul și să vadă rezultatele dezbinării lor, cu siguranță că ar fi conduși la pocăință.
Lumea privește cu mulțumire la dezbinarea dintre creștini. Aceasta îi face o mare plăcere necredinței. Dumnezeu face apel la o schimbare în poporul Său. Unirea cu Hristos și a unuia cu altul este unica noastră siguranță, în aceste zile de pe urmă. Să ne străduim să facem cu neputință pentru Satana să arate la membrii comunităților noastre, zicând: “Priviți cum se mai urăsc unul pe altul, oamenii aceștia care stau sub steagul lui Hristos! Nu trebuie să ne ocupăm cu nimic de ei, câtă vreme își cheltuiesc mai multă forță pentru a se lupta unul cu altul decât pentru a lupta cu forțele mele.”
-241-
După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au mers și au proclamat un Mântuitor înviat, unica lor dorință fiind mântuirea sufletelor. Ei se bucurau în dulceața legăturilor cu sfinții. Ei erau plini de duioșie, respectuoși, cu lepădare de sine, gata să facă orice jertfă de dragul adevărului. În legătura zilnică a unuia cu altul, ei descopereau iubirea pe care Hristos le poruncise să o dea pe față. Prin cuvinte și fapte neegoiste, se străduiau să aprindă iubirea aceasta și în alte inimi.
Credincioșii urmau să cultive iubirea aceea care umplea inima apostolilor după coborârea Duhului Sfânt. Ei urmau să meargă mai departe în binevoitoare ascultare de porunca cea nouă: “Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” (Ioan 13, 34.) Atât de strâns trebuia să fie ei uniți cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească cerințele Lui. Puterea unui Mântuitor care putea să-i îndreptățească prin neprihănirea Lui urma să fie proslăvită.
Dar primii creștini au început să caute defecte unii la alții. Stăruind asupra greșelilor, dând loc la critică lipsită de bunătate, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul și marea iubire pe care El o dăduse pe față pentru cei păcătoși. Ei s-au făcut mai stricți în ce privește ceremoniile din afară, mai minuțioși cu privire la teoria credinței, mai severi în critica lor. În zelul lor de a-i osândi pe alții, au uitat de propriile lor greșeli. Au uitat lecția de iubire, pe care le-o dăduse Hristos. Și, lucrul cel mai trist dintre toate, ei nu și-au dat seama de paguba pe care o sufereau. Ei nu-și dădeau seama că fericirea și bucuria piereau din viața lor și că, în curând, aveau să umble în întuneric, întrucât alungaseră din inimă iubirea lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan și-a dat seama că iubirea frățească dispărea din biserică și a stăruit îndeosebi asupra acestui punct. Până în ziua morții sale, el a stăruit pe lângă credincioși să exercite fără încetare iubire unii față de alții. Epistolele lui către biserici sunt pline de ideea aceasta. “Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții”, scria el, “căci iubirea este de la Dumnezeu. Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții.” (Ioan 4, 7-11.)
-242-
În biserica lui Dumnezeu de azi lipsește foarte mult iubirea frățească. Mulți dintre aceia care declară că Îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să îi iubească pe aceia care sunt uniți cu ei în comuniune creștină. Noi avem aceeași credință, suntem membri ai aceleiași familii, copii ai aceluiași Tată ceresc, cu aceeași fericită nădejde a nemuririi. Cât de strânse și duioase ar trebui să fie legăturile care ne leagă împreună! Oamenii din lume urmăresc să vadă dacă credința noastră exercită o influență sfințitoare asupra inimilor noastre. Ei sunt foarte ageri ca să discearnă defectele din viața noastră, orice nepotrivire din purtarea noastră. Să ne străduim să nu le dăm prilej să aducă ocară credinței noastre.
Nu împotrivirea lumii este lucrul cel mai primejdios pentru noi; răul, care e cultivat în inima așa-zișilor credincioși, produce dezastrul cel mai grav și întârzie cel mai mult progresul cauzei lui Dumnezeu. Nu e cale mai sigură de a ne slăbi spiritualitatea, decât aceea de a fi invidioși și bănuitori unii față de alții, gata să găsim greșeli și plini de bănuieli rele. “Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace.” (Iacov 3, 15-18.)
Armonia și unirea, existente între oameni cu diferite predispoziții, constituie cea mai puternică dovadă ce poate fi adusă, că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să-i salveze pe păcătoși. Este privilegiul nostru de a aduce mărturia aceasta. Dar, pentru a face aceasta, noi trebuie să ne așezăm sub comanda Domnului Hristos. Caracterul nostru trebuie să fie modelat după caracterul Lui, iar voința noastră trebuie să fie supusă voinței Lui. Atunci vom lucra împreună fără gând de ciocnire.
-243-
Stăruirea asupra micilor deosebiri duce la fapte care nimicesc comuniunea creștină. Să nu-i îngăduim vrăjmașului să câștige avantaje asupra noastră, în felul acesta. Să ne străduim să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu și unii de alții. Atunci vom fi ca niște pomi ai dreptății, sădiți de Domnul și udați de râul vieții. Și cât de rodnici vom fi! N-a spus Domnul Hristos: “În aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit, dacă aduceți multă roadă”? (Ioan 15, 8.)
Inima Mântuitorului dorește stăruitor ca urmașii Săi să împlinească scopul lui Dumnezeu în toată înălțimea și profunzimea lui. Ei trebuie să fie una în El, chiar dacă sunt împrăștiați în lumea întreagă. Dar Dumnezeu nu-i poate face una în Hristos decât dacă sunt dispuși să-și părăsească propria lor cale și să apuce calea Lui.
Când va fi împlinită în totul rugăciunea Domnului Hristos, când învățătura Lui va fi adusă în viața de toate zilele a poporului lui Dumnezeu, în rândurile noastre se va vedea unitate de acțiune. Frate va fi legat de frate, prin funiile de aur ale iubirii lui Hristos. Numai Spiritul lui Dumnezeu poate realiza unirea aceasta. Acela care S-a sfințit pe Sine îi poate sfinți și pe ucenicii Săi. Uniți cu El, ei vor fi uniți și unii cu alții în credința cea prea sfântă. Când noi năzuim după unirea aceasta, așa cum dorește Dumnezeu să năzuim, ea va veni în mijlocul nostru.
-244-
Membrii laici să pornească
O lucrare mult mai mare de cum își dau ei seama le revine membrilor bisericii, individual. Ei nu sunt atenți la cererile lui Dumnezeu. A venit timpul când să se imagineze orice mijloc ce ar putea ajuta la pregătirea unui popor care să stea în ziua lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim vigilenți, refuzând să lăsăm nefolosite ocaziile prețioase. Trebuie să facem tot ce e cu putință pentru a câștiga suflete la iubirea de Dumnezeu și la ținerea poruncilor Lui. Isus cere aceasta de la cei care cunosc adevărul. Este nerațională cererea Lui? N-avem noi viața lui Hristos, ca exemplu al nostru? Nu suntem datori Mântuitorului, o datorie de iubire, de osteneli serioase și pline de lepădare de sine, pentru salvarea acelora pentru care El și-a dat viața?
Mulți dintre membrii comunităților noastre mari nu fac relativ nimic. Ei ar putea face o lucrare bună, dacă, în loc de a se îngrămădi laolaltă, s-ar împrăștia în locuri care încă nu au fost atinse de adevăr. Pomii sădiți prea des nu se dezvoltă bine. Ei sunt transplantați de grădinar, pentru ca să aibă spațiu să crească și să nu se pipernicească și să se îmbolnăvească. Aceeași regulă se aplică la comunitățile noastre mari. Mulți dintre membri mor spiritual din lipsa acestei lucrări. Ei ajung bolnăvicioși și incapabili să lucreze. Dacă ar fi răsădiți, ar avea spațiu să crească puternici și viguroși.
Nu e planul lui Dumnezeu ca poporul Său să se colonizeze sau să se îngrămădească în centre mari. Ucenicii lui Hristos sunt reprezentanții Lui pe pământ și Dumnezeu intenționează ca ei să fie împrăștiați prin toată țara, prin târguri, orașe și sate, ca lumini în mijlocul întunericului lumii. Ei trebuie să fie misionari pentru Dumnezeu, mărturisind prin credința și faptele lor despre apropierea venirii Mântuitorului.
-245-
Membrii laici ai comunităților noastre pot săvârși o lucrare pe care până acum aproape că nu au început-o. Nimeni nu ar trebui să se mute în alte locuri numai de dragul unor foloase lumești, dar, acolo unde se deschide posibilitatea de a-și câștiga existența, să meargă familii bine întemeiate în adevăr, una sau două familii la un loc, pentru a lucra ca misionari. Ei ar trebui să simtă iubire pentru suflete și o povară să lucreze pentru ele și să studieze cum să le aducă la adevăr. Ei pot să distribuie publicațiile noastre, să țină adunări în casele lor, să se împrietenească cu vecinii și să-i invite să vină la adunările acestea. În felul acesta, ei pot face ca lumina lor să strălucească prin fapte bune.
Lucrătorii să stea singuri în Dumnezeu, plângând și rugându-se, muncind pentru salvarea semenilor lor. Să-și aducă aminte că aleargă într-o cursă și să se străduiască să câștige coroana nemuririi. În timp ce atât de mulți au plăcere mai mult de laudele oamenilor decât de bunăvoința lui Dumnezeu, voi să lucrați în umilință. Deprindeți-vă să exercitați credința, prezentându-i pe vecinii voștri înaintea tronului harului și rugându-L pe Dumnezeu să le atingă inima. În felul acesta, se poate face adevărata lucrare misionară. S-ar putea să fie mișcate persoane care nu ar vrea să asculte un predicator sau un colportor. Iar cei care lucrează în felul acesta, în locuri noi, vor ajunge să cunoască cel mai bun mod de a se apropia de oameni și de a pregăti calea pentru alți lucrători.
Cel care se angajează în lucrarea aceasta poate câștiga o experiență prețioasă. El are pe inimă povara sufletelor vecinilor săi. El trebuie să aibă ajutorul lui Isus. Câtă grijă va avea el ca să aibă o purtare înțeleaptă, pentru ca rugăciunile să nu fie întrerupte și nici un păcat cultivat să nu-l despartă de Dumnezeu! În timp ce îi ajută pe alții, un astfel de lucrător capătă el însuși putere și pricepere spirituală și, în această școală umilă, el poate fi calificat să intre într-un câmp mai larg de lucru.
-246-
Domnul Hristos spune: “Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit.” (Ioan 15, 8.) Dumnezeu ne-a înzestrat cu capacități și ne-a încredințat talente, cu scopul de a le folosi pentru El. Fiecărui om îi este încredințată o lucrare — nu numai în ogorul lui de grâu sau de porumb, ci lucrarea zeloasă și stăruitoare pentru salvare de suflete. Fiecare piatră din templul lui Dumnezeu trebuie să fie o piatră vie, o piatră care strălucește, reflectând lumina în lume. Membrii laici să facă tot ce pot și, în timp ce folosesc talentele pe care deja le au, Dumnezeu le va da mai mult har și capacitate sporită. Multe dintre întreprinderile noastre misionare sunt stingherite, deoarece sunt mulți care refuză să intre pe porțile ocaziilor, care sunt deschise înaintea lor. Toți cei care cred adevărul trebuie să înceapă să lucreze. Faceți lucrarea care este cel mai aproape de voi; faceți orice, oricât de umil, decât să fiți ca oamenii din Meroza, oameni care nu lucrează nimic.
Noi nu am fi în lipsă de mijloace, dacă am porni înainte, încrezându-ne în Dumnezeu. Domnul este binevoitor să facă o mare lucrare pentru toți cei care cred în El cu adevărat. Dacă membrii laici ai bisericii se vor ridica să facă lucrarea pe care pot să o facă, pornind la luptă pe propria lor cheltuială, fiecare urmărind să vadă cât poate face mai mult în câștigarea de suflete la Isus, îi vom vedea pe mulți care părăsesc rândurile lui Satana pentru a sta sub steagul lui Hristos. Dacă poporul nostru va proceda după lumina dată în aceste câteva cuvinte de instrucțiune, cu siguranță vom vedea mântuirea lui Dumnezeu. Vor urma redeșteptări minunate. Păcătoșii vor fi convertiți și multe suflete vor fi adăugate la biserică. Atunci când aducem inimile noastre în unire cu Hristos, Spiritul care S-a coborât peste ucenici în ziua Cincizecimii Se va coborî și peste noi.
-247-
Să fim găsiți cu lipsă?
St. Helena, California,
21 aprilie 1903
Poziția noastră în lume nu este cea care ar trebui să fie. Suntem departe de unde ar fi trebuit să fim, dacă viața noastră creștinească ar fi fost în armonie cu lumina și cu ocaziile date nouă, dacă de la început ne-am fi străduit să mergem înainte și în sus. Dacă am fi umblat în lumina care ne-a fost dată, dacă am fi stăruit să Îl cunoaștem pe Domnul, cărarea noastră s-ar fi făcut din ce în ce tot mai luminoasă. Dar mulți dintre aceia care au avut lumină specială s-au conformat atât de mult lumii, încât aproape că nici nu se mai deosebesc de oamenii lumești. Ei nu apar ca popor aparte, ales și scump al lui Dumnezeu. E greu să se poată face deosebire între cel care Îi servește lui Dumnezeu și cel care nu-I servește.
Biserica Adventistă de Ziua a șaptea este cântărită în balanțele sanctuarului. Ea va fi judecată după privilegiile și avantajele pe care le-a avut. Dacă viața ei spirituală nu corespunde cu avantajele pe care Hristos le-a revărsat asupra ei cu un preț nemăsurat, dacă binecuvântările conferite ei nu au pregătit-o pentru lucrarea ce i-a fost încredințată, se va rosti asupra ei sentința: “Aflat cu lipsă.” Ea va fi judecată după lumina revărsată, după ocaziile date.
Scopul lui Dumnezeu cu poporul Său
Dumnezeu are pregătite iubire, bucurie, pace și o biruință glorioasă pentru toți aceia care-L servesc în spirit și în adevăr. Poporul Lui, care ține poruncile, urmează să stea totdeauna gata de slujire. El trebuie să primească har și putere sporită și cunoștință sporită cu privire la lucrarea Duhului Sfânt. Dar mulți nu sunt gata să primească darurile scumpe ale Spiritului pe care Dumnezeu așteaptă să le reverse asupra lor. Ei nu tind mai sus și tot mai sus, după puterea de sus, pentru ca, prin darurile revărsate, să poată fi recunoscuți ca popor deosebit al lui Dumnezeu, râvnitor pentru fapte bune.
-248-
“Pocăiește-te și fă faptele dintâi”
Mustrări solemne de avertizare, arătate prin distrugerea unor mijloace de slujire foarte mult îndrăgite, ne spun: “Adu-ți aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te la faptele dintâi.” (Apocalipsa 2, 5.) Pentru ce este o percepere atât de întunecată a adevăratei stări spirituale a bisericii? Nu au fost loviți cu orbire străjerii care stau pe zidurile Sionului? Nu sunt mulți dintre slujitorii lui Dumnezeu nepăsători și mulțumiți, ca și cum stâlpul de nor, ziua, și stâlpul de foc, noaptea, ar sta deasupra sanctuarului? De ce se întâmplă că aceia din locuri de răspundere, care pretind că Îl cunosc pe Dumnezeu, Îl tăgăduiesc în viață și în caracter? Nu mulți dintre cei care se socotesc a fi poporul ales și deosebit al Lui sunt mulțumiți să trăiască fără dovada că într-adevăr Dumnezeu e în mijlocul lor, pentru a-i scăpa din cursele și de atacurile lui Satana?
N-am fi avut noi acum mult mai multă lumină dacă, în trecut, am fi primit mustrările Domnului, dacă am fi recunoscut prezența Lui și dacă ne-am fi abătut de la toate practicile contrare voinței Lui? Dacă am fi făcut aceasta, lumina cerească ar fi luminat în templul sufletului, făcându-ne în stare să înțelegem adevărul și să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice, și pe semenii noștri ca pe noi înșine. O, cât de mult este dezonorat Domnul Hristos de către cei care, pretinzând că sunt creștini, aruncă ocară asupra numelui pe care-l poartă, prin aceea că nu fac ca viața lor să corespundă cu mărturisirea lor, prin aceea că nu se tratează unii pe alții cu iubirea și respectul pe care Dumnezeu așteaptă să-l vadă descoperit în cuvinte pline de amabilitate și fapte pline de curtenie!
-249-
Puterile adâncului sunt foarte puternic agitate. Drept rezultat, există război și vărsare de sânge. Atmosfera morală este otrăvită de fapte crude și îngrozitoare. Spiritul certei se răspândește, abundă în tot locul. Multe suflete sunt luate în stăpânire de duhul fraudei și al purtării viclene. Mulți se vor îndepărta de credință, lăsându-se în voia unor duhuri înșelătoare și a unor învățături de demoni. Ei nu-și dau seama ce duh i-a luat în stăpânire.