Mărturii pentru Comunitate Vol. 1 pp 019-028 Ziua 002

Continuare

-19-

Mama mea iubea florile și îi plăcea mult să le cultive, făcând astfel căminul atractiv și plăcut pentru copiii ei. Însă grădina noastră nu mi s-a părut niciodată atât de minunată ca în ziua întoarcerii noastre. Recunoșteam o expresie a iubirii lui Isus în fiecare tufiș, în fiecare boboc și în fiecare floare. Aceste lucruri frumoase păreau că vorbesc, într-un limbaj fără cuvinte, despre dragostea lui Dumnezeu.

În grădină era o floare frumoasă, numită trandafirul din Saron. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea și i-am atins cu reverență petalele delicate; în ochii mei, acestea păreau sacre. Inima mea deborda de bucurie și dragoste pentru aceste creații minunate ale lui Dumnezeu. Puteam vedea desăvârșirea divină în florile care împodobeau pământul. Dumnezeu le păzea și ochiul Lui atotvăzător era asupra lor. El le-a făcut și le-a numit bune.

“Ah”, mă gândeam eu, “dacă El iubește atât de mult și poartă de grijă florilor pe care le-a împodobit cu frumusețe, cu cât mai mult va purta El de grijă copiilor care sunt făcuți după chipul Său.” Îmi repetam încet, pentru mine însămi: “Sunt un copil al lui Dumnezeu, grija Sa iubitoare este asupra mea. Voi fi ascultătoare și în nici un fel nu-L voi nemulțumi și voi lăuda Numele Lui prea scump și-L voi iubi întotdeauna.”

Viața mi-a apărut într-o lumină diferită. Nenorocirea care mi-a întunecat copilăria mi se părea că a venit asupra mea din îndurare, pentru binele meu, pentru ca să-mi întorc inima de la lume și de la plăcerile ei lipsite de satisfacții și să o aplec spre atracțiile de durată ale cerului.

Curând după întoarcerea de la adunarea în corturi, eu, și mulți alții am fost puși la încercare în biserică. Mintea mea era mult preocupată de subiectul botezului. Așa tânără cum eram, vedeam un singur mod de botez autorizat de Scripturi, acela prin scufundare. Câteva dintre surorile mele metodiste încercau în van să mă convingă că botezul prin stropire era biblic. Pastorul metodist a consimțit să-i boteze prin scufundare pe candidații care preferau acea metodă, fiind convinși în conștiința lor de acest lucru, deși el sugera că botezul prin stropire era la fel de bine acceptat de Dumnezeu.

-20-

În cele din urmă, s-a hotărât momentul când aveam să fim supuși acestei rânduieli solemne. A fost o zi cu vânt, când noi, doisprezece la număr, am coborât în apa mării pentru a fi botezați. Valurile se înălțau și izbeau țărmul; însă, pe când luam această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieșit din apă, puterea mea aproape s-a dus cu totul, pentru că puterea Domnului era asupra mea. Am simțit că, din acel moment, nu mai eram din această lume și că am ieșit din mormântul de apă la o viață nouă.

În după-amiaza aceleiași zile, am fost primită ca membră în biserică. O femeie tânără stătea alături de mine, de asemenea fiind candidată pentru primirea în cadrul bisericii. Aveam pace și eram fericită, până când am observat inele de aur strălucind pe degetele acelei surori și cercei mari, arătoși, în urechile ei. Apoi am observat că pălăria ei era împodobită cu flori artificiale și panglici scumpe, făcute funde. Bucuria mi-a fost umbrită de această etalare de vanitate într-o persoană care susținea că este o urmașă a blândului și umilului Domn Isus.

Eu mă așteptam ca pastorul să rostească în șoaptă o mustrare sau un sfat către această soră; însă se vedea că era nepăsător de felul cum arăta aceasta și nu i-a adresat nici o mustrare. Către amândouă a fost întinsă mâna dreaptă a primirii în biserică. Mâna împodobită cu bijuterii a fost strânsă de către reprezentantul lui Hristos și numele noastre au fost trecute în registrul bisericii.

Această împrejurare m-a tulburat destul de mult, căci îmi aminteam cuvintele apostolului: “Femeile de asemenea, să se îmbrace în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” Această învățătură din Scriptură părea desconsiderată în mod deschis de cei pe care eu îi socoteam creștini devotați și care aveau mult mai multă experiență decât mine. Dacă a imita modelul extravagant al lumii în îmbrăcăminte era un lucru atât de păcătos cum presupuneam eu, cu siguranță că acei creștini vor înțelege aceasta și se vor conforma standardului biblic. Însă, în ce mă privea, eram hotărâtă să-mi urmez propriile convingeri în privința datoriei. Nu puteam simți altceva decât că era contrar spiritului Evangheliei să ne consacrăm timpul și mijloacele dăruite de Dumnezeu pentru împodobirea persoanelor noastre și că umilința și tăgăduirea de sine erau mult mai potrivite pentru cei ale căror păcate au costat sacrificiul infinit al Fiului lui Dumnezeu.

-21-

Capitolul 3 — Sentimente de deznădejde

În iunie 1842, domnul Miller a ținut a doua serie de conferințe în Portland. Am simțit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare și nu mă simțeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferințe a produs mai multă vâlvă în oraș decât prima. Diferitele denominațiuni, cu câteva excepții, au închis ușile bisericilor lor domnului Miller. Multe predici ținute la diferite amvoane căutau să expună așa-zisele erori fanatice ale oratorului; însă o mulțime de ascultători interesați participau la adunările sale, unii dintre ei nereușind să pătrundă în sala de conferințe datorită afluenței neașteptate.

Adunările erau neobișnuit de atente și liniștite. Modul lui de a predica nu era înflorit sau oratoric, ci el se ocupa de lucruri simple și uimitoare totodată, care îi trezeau pe ascultătorii săi din indiferența lor nepăsătoare. În timp ce prezenta subiectul, el își susținea declarațiile și teoriile cu dovezi din Scriptură. O putere convingătoare însoțea cuvintele sale, și aceasta părea că le pecetluiește ca fiind mesajul adevărului.

El era bun și amabil. Când toate scaunele din sală erau ocupate și platforma și locul din preajma amvonului erau aglomerate, l-am văzut plecând de la amvon și mergând de-a lungul intervalului, pentru a lua de mână vreun bătrânel sau vreo bătrânică slăbită pentru a le găsi un loc, după care se întorcea și își continua predica. Era numit pe drept Tata Miller, căci îngrijea cu multă atenție de aceia care veneau la serviciile sale divine; felul său de a fi era iubitor, firea sa blândă, iar inima sa duioasă.

-22-

Era un vorbitor care stârnea interes, iar predicile lui erau pline de putere și potrivite atât pentru creștini, cât și pentru cei nepocăiți. Uneori, adunările sale erau cuprinse de o așa solemnitate, încât era chiar înfricoșătoare. Mulți au cedat convingerii spiritului lui Dumnezeu. Bărbați cu părul alb și femei în vârstă, cu pașii tremurând, căutau nerăbdători locuri. Cei în puterea vârstei, oamenii maturi, tinerii și copiii erau profund mișcați. Suspinurile se amestecau cu plânsul și cu vocile care aduceau laudă lui Dumnezeu la altarul rugăciunii.

Eu credeam cuvintele solemne spuse de slujitorul lui Dumnezeu și inima mea era îndurerată când vedeam împotrivire față de ele sau când acestea deveneau subiect de glume. Participam frecvent la adunări și credeam că Isus va veni curând pe norii cerului; însă marea mea grijă era să fiu pregătită pentru a-L întâlni. Mintea mea zăbovea adesea asupra subiectului sfințeniei inimii. Eu tânjeam ca, mai presus de orice altceva, să obțin această mare binecuvântare și să simt că sunt pe deplin acceptată de Dumnezeu.

Printre metodiști auzisem multe cu privire la sfințire. Văzusem persoane care și-au pierdut tăria fizică sub influența unei puternice excitări mintale și auzisem spunându-se că aceasta este dovada sfințirii. Însă eu nu puteam să înțeleg ce era necesar pentru a fi cu totul consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei creștini îmi spuneau: “Crede în Isus acum! Crede că El te acceptă acum!” Aceasta încercam și eu să fac, însă îmi era imposibil să cred că primisem o binecuvântare care ar trebui să electrizeze întreaga mea ființă. Mă întrebam de ce aveam inima atât de îndărătnică și de ce eu nu puteam experimenta exaltarea de spirit care se manifesta la alții. Mi se părea că sunt diferită de ei și că pentru totdeauna voi fi lipsită de bucuria desăvârșită a sfințeniei inimii.

-23-

Ideile mele privind îndreptățirea și sfințirea erau confuze. Aceste două stări erau prezentate minții mele atât de separate și distincte una de cealaltă; totuși, eu nu puteam înțelege diferența sau semnificația termenilor și toate explicațiile predicatorilor nu făceau decât să-mi sporească dificultățile. Nu puteam să pretind binecuvântarea pentru mine însămi și mă întrebam dacă aceasta putea fi găsită numai la metodiști și dacă, participând la adunările advente, nu cumva eu însămi mă lăsam pe dinafară de ceea ce doream mai presus de orice altceva — spiritul sfințitor al lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, observam că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfințiți dădeau pe față un spirit înverșunat atunci când era adus în discuție subiectul revenirii în curând a Domnului Hristos; aceasta nu mi se părea o manifestare a sfințeniei pe care o pretindeau ei. Nu puteam înțelege de ce pastori de la amvon se opuneau învățăturii că Domnul Hristos vine în curând. Predicarea acestui subiect condusese la reformă și mulți dintre cei mai devotați pastori și laici îl primiseră ca adevăr. Eu consideram că aceia care Îl iubeau sincer pe Isus trebuia să fie gata să primească vestea cea bună a revenirii Lui și să se bucure că este atât de aproape.

Simțeam că eu pot pretinde doar ceea ce ei numeau îndreptățire. În Cuvântul lui Dumnezeu scrie că nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu dacă nu e sfânt. Pe lângă aceasta, mai era o țintă mai înaltă pe care trebuia să o ating înainte de a fi sigură de viața veșnică. Studiam acest subiect continuu, deoarece eu credeam că Domnul Hristos va veni în curând și mă temeam că nu voi fi pregătită pentru întâlnirea cu El. Cuvinte de condamnare îmi sunau în urechi zi și noapte și strigătul meu necontenit către Dumnezeu era: Ce să fac pentru a fi mântuită?

În mintea mea, dreptatea lui Dumnezeu eclipsa îndurarea și iubirea Lui. Eu fusesem învățată să cred într-un iad care arde veșnic, și gândul acesta îngrozitor era mereu în mintea mea, anume că păcatele mele sunt prea mari pentru a fi iertate și că voi fi pierdută pentru totdeauna. Descrierile înfricoșătoare pe care le auzisem despre sufletele pierdute pătrundeau adânc în mintea mea. Predicatorii prezentau la amvon descrieri vii ale stării celor pierduți. Ei considerau că Dumnezeu Și-a propus să-i salveze doar pe cei sfințiți. Ochiul lui Dumnezeu este mereu asupra noastră; fiecare păcat este înregistrat și are să-și primească o pedeapsă dreaptă. Dumnezeu Însuși ține cărțile cu exactitatea înțelepciunii infinite și fiecare păcat pe care îl comitem este înregistrat cu credincioșie în defavoarea noastră.

-24-

Satana era reprezentat ca fiind foarte dornic de a se repezi asupra prăzii sale și de a ne coborî în adâncimile cele mai mari ale chinului, pentru ca acolo să se bucure de suferințele noastre în ororile unui iad ce arde veșnic. După torturi de mii și mii de ani, valuri de foc năpădeau în puhoi asupra victimelor care se zvârcoleau și țipau: “Până când, Doamne, până când?” Apoi răspunsul, ca un tunet, străfulgera abisul: “Toată veșnicia!” Și iarăși unde de foc îi înghițeau pe cei pierduți, ducându-i în adâncimile unei mări de foc necontenit.

În timp ce ascultam aceste descrieri, imaginația mea lucra așa de mult, încât începeam să transpir și îmi era greu să mă abțin de la un strigăt de groază, căci părea că deja simt durerile nimicirii. Pastorul zăbovea apoi asupra nesiguranței vieții. Într-o clipă suntem aici, iar în următoarea, în iad sau într-o clipă suntem pe pământ, iar în următoarea, în ceruri. Vom alege noi lacul de foc și compania demonilor sau fericirea cerului și tovărășia îngerilor? Vrem să auzim bocetele și blestemele sufletelor pierdute de-a lungul întregii veșnicii sau să cântăm cântările lui Isus înaintea tronului Său?

Tatăl nostru ceresc era prezentat în fața minții mele ca un tiran care se delecta cu chinurile celor osândiți; nu ca un Tată îndurător, un Prieten plin de milă al păcătoșilor, care Își iubește creaturile cu o dragoste care depășește orice înțelegere și care dorește ca aceștia să fie salvați pentru Împărăția Sa.

-25-

Simțămintele mele erau foarte sensibile. Îmi era teamă să produc durere vreunei ființe vii. Când vedeam animale rău tratate, inima mea suferea pentru ele. Poate eram atât de sensibilă la suferință deoarece eu însămi fusesem victima unei cruzimi nesăbuite ce a avut ca urmare vătămarea care mi-a întunecat copilăria. Însă, când acest gând a pus stăpânire pe mintea mea, că Dumnezeu Își găsește plăcere în torturarea creaturilor Sale, care erau făcute după chipul Său, părea că un zid de întuneric mă despărțea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul Universului îi va arunca pe cei nelegiuiți în iad pentru a arde acolo neîncetat în veșnicia nesfârșită, inima mea era cuprinsă de teamă și mă simțeam disperată, întrebându-mă dacă o ființă atât de crudă și tirană va catadicsi vreodată să mă salveze din osânda păcatului.

Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea și că voi îndura flăcările iadului pentru veșnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde mințile. Priveam la dobitoacele necuvântătoare cu invidie, pentru că ele nu aveau suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori îmi doream să nu mă fi născut niciodată.

O negură totală a pus stăpânire pe mine și părea că nu există nici o cale să scap de umbre. Dacă adevărul mi-ar fi fost prezentat așa cum îl înțeleg eu acum, de câtă îngrijorare și chin aș fi fost cruțată. Dacă s-ar fi zăbovit mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu și mai puțin asupra dreptății sale aspre, frumusețea și gloria caracterului Său mi-ar fi inspirat o dragoste profundă și sinceră pentru Creatorul meu.

De atunci mi-am dat seama că mulți pacienți din azilurile de nebuni ajunseseră acolo în urma unei experiențe asemănătoare cu a mea. Conștiința lor era chinuită de simțul păcatului și credința lor tremurândă nu îndrăznea să ceară iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei ascultaseră atât de mult acele descrieri clasice ale iadului, întrucât se părea că le îngheață sângele în vene; faptul acesta a săpat o impresie profundă în memoria lor. Când erau treji și când dormeau, tabloul acela înfricoșător era mereu în fața lor, până ce realitatea începea să se piardă în imaginație, iar ei nu vedeau altceva decât flăcările mistuitoare ale odiosului iad și auzeau doar țipetele celor năpăstuiți. Rațiunea era detronată, iar creierul era umplut cu închipuirea sălbatică a teribilului coșmar. Cei care prezintă această doctrină a unui iad veșnic ar face bine să privească în urmă ca să descopere autoritatea care a inventat o învățătură atât de plină de cruzime.

-26-

Nu mă rugasem niciodată în public, ci abia dacă rostisem câteva cuvinte timide la adunările de rugăciune. Acum însă aveam impresia că trebuie să-L caut pe Dumnezeu în rugăciune în cadrul întâlnirilor noastre. Dar nu îndrăzneam acest lucru de teamă să nu mă încurc și să dau greș în exprimarea simțămintelor. Dar această datorie era imprimată atât de puternic în mintea mea, încât, atunci când am început să mă rog eu singură în taină, mi se părea că îmi bat joc de Dumnezeu pentru că nu făceam voia Sa. Disperarea m-a copleșit și, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a putut străpunge negura care mă învăluise.

Suferința minții mele era intensă. Uneori, toată noaptea nu puteam închide un ochi. Atunci așteptam până ce sora mea geamănă adormea, coboram încet din pat și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în liniște, fără grai, într-o agonie care nu poate fi descrisă. Ororile iadului care arde veșnic erau necontenit în fața mea. Eram conștientă că nu voi mai putea trăi mult în această stare, dar nu îndrăzneam să mor ca să întâmpin teribila soartă a celui păcătos. Cu câtă invidie îi priveam pe cei care se simțeau acceptați de Dumnezeu! Cât de prețioasă era speranța creștină pentru sufletul meu în agonie!

Adesea rămâneam plecată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând și tremurând într-un chin inexprimabil și într-o disperare care nu poate fi descrisă. “Doamne, îndurare” — era implorarea mea și, ca și vameșul, eu nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci stăteam plecată cu fața spre pământ. Ajunsesem foarte slăbită și totuși nu spuneam nimănui despre suferința și disperarea mea.

-27-

În timp ce mă aflam în această stare de deznădejde, am avut un vis care a făcut o impresie profundă asupra minții mele. Am visat că vedeam un templu spre care se îndreptau mulți oameni. Doar cei care își găseau refugiul în acel templu aveau să fie salvați la încheierea timpului. Cei ce rămâneau pe dinafară aveau să fie pierduți pentru veșnicie. Mulțimile de oameni care mergeau fiecare pe calea lui îi luau în râs și îi ridiculizau pe cei care intrau în templu și le spuneau că acest plan de siguranță era o înșelăciune vicleană și că, de fapt, nu există nici un pericol de care să scăpăm. Aceștia chiar au apucat pe unii din cei care se grăbeau să pătrundă înăuntru, spre a-i împiedica să facă acest lucru.

Temându-mă să nu fiu luată în batjocură, m-am gândit că e mai bine să aștept până ce se va risipi mulțimea sau până când voi putea intra neobservată de ei. Însă numărul creștea în loc să scadă și, de frică să nu fie prea târziu, mi-am părăsit repede casa, grăbindu-mă prin mulțime. În îngrijorarea mea de a ajunge la templu, nu am observat sau nu mi-a păsat de gloata care mă împresurase. Intrând în clădire, am văzut că templul acela mare era susținut de un stâlp imens, de care era legat un miel complet desfigurat și însângerat. Se părea că noi, cei prezenți, știam că acest miel fusese sfâșiat și rănit din cauza noastră. Toți care intrau în templu trebuia să vină în fața lui și să-și mărturisească păcatele.

Chiar acolo, în fața mielului, erau puse scaune pe care stăteau niște oameni ce păreau foarte fericiți. Lumina cerului părea că strălucește pe fețele lor; ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau cântări de mulțumire, care păreau că seamănă cu muzica îngerilor. Aceștia erau cei care veniseră în fața mielului, își mărturisiseră păcatele, primiseră iertare, iar acum așteptau bucuroși un eveniment plăcut.

Chiar după ce am intrat în clădire, m-a cuprins o teamă și un simțământ de rușine că trebuie să mă umilesc în fața acestor oameni. Dar se părea că sunt silită să merg înainte și, încet, îmi făceam drum împrejurul stâlpului pentru a ajunge în fața mielului, când, deodată, o trâmbiță a sunat, templul s-a cutremurat, strigăte de biruință s-au înălțat din rândul celor sfinți și o lumină înfricoșătoare a luminat clădirea, după care totul a fost cuprins de întuneric. Oamenii fericiți dispăruseră cu toții o dată cu strălucirea aceea, iar eu am rămas singură în liniștea înspăimântătoare a nopții. M-am trezit în agonie și de-abia am putut să mă conving pe mine însămi că visasem. Mi se părea că soarta îmi era pecetluită și că Duhul lui Dumnezeu mă părăsise pentru totdeauna.

-28-

Curând după aceea am avut un alt vis. Se părea că stăteam într-o disperare jalnică, cu fața între mâini, gândind astfel: Dacă Isus ar fi pe pământ, m-aș duce la El, m-aș arunca la picioarele Lui și I-aș vorbi despre toate suferințele mele. El nu mă va lăsa, ci Se va îndura de mine, iar eu Îl voi iubi și-L voi sluji pentru totdeauna. Chiar atunci s-a deschis ușa și a intrat o persoană cu un chip și o înfățișare plăcută. M-a privit cu milă și a spus: “Vrei să-L vezi pe Isus? Este aici și poți să-L vezi dacă dorești acest lucru. Ia tot ce ai și vino după mine.”

Am ascultat aceste cuvinte cu o bucurie de nedescris și am început apoi să-mi adun veselă tot ce aveam, fiecare lucru mărunt, și mi-am urmat călăuza. M-a condus spre o prăpastie peste care era un șir de scări, în mod vădit nesigure. Când am început să urc treptele, el m-a avertizat să-mi țin ochii fixați în sus, căci, dacă nu, voi ameți și voi cădea. Mulți alții care urcaseră acele scări au căzut înainte de a ajunge în vârf.

În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă și stăteam în fața unei uși. Aici ghidul mi-a spus să îmi las toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Voioasă, le-am lăsat jos; atunci el a deschis ușa și mi-a spus să intru. Într-o clipă, mă aflam în fața lui Isus. Nu te puteai înșela în privința acelui chip minunat. Înfățișarea aceea binevoitoare și plină de măreție nu putea fi a altcuiva. În timp ce mă privea îndelung, am știut de îndată că El cunoștea toate întâmplările din viața mea și toate gândurile și sentimentele mele.

Am vrut să scap de privirea Lui, nefiind în stare să suport ochii Săi pătrunzători, dar El S-a apropiat, zâmbind și întinzând mâna deasupra capului meu, și mi-a spus: “Nu te teme”. Vocea Sa dulce mi-a înfiorat inima cu o fericire pe care n-o experimentasem niciodată înainte. Eram prea bucuroasă ca să pot rosti vreun cuvânt, însă, copleșită de emoție, m-am aruncat la picioarele Lui. Pe când stăteam acolo neputincioasă, scene pline de frumusețe și glorie au trecut prin fața ochilor mei și se părea că am ajuns în siguranța și pacea din cer. După un timp, mi-am recăpătat puterea și m-am ridicat. Ochii plini de iubire ai lui Isus erau însă asupra mea, iar zâmbetul Lui îmi umplea sufletul de bucurie. Prezența Lui mă umplea de un respect sfânt și o dragoste de nedescris.

Va continua.