De asemenea mi-a fost arătat Martin Luther, pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru a face o lucrare specială. Cât de prețioasă a fost pentru el cunoașterea adevărului descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu! Mintea lui tânjea după ceva sigur pe care să-și clădească nădejdea că Dumnezeu va fi Tatăl Său, iar cerurile căminul său. Noua și prețioasa lumină care a strălucit asupra lui din Cuvântul lui Dumnezeu a fost de o neprețuită valoare și el gândea că, dacă ar fi mers înainte cu aceasta, ar fi putut convinge lumea. S-a ridicat împotriva mâniei unei biserici decăzute și i-a întărit pe aceia care se hrăneau împreună cu el, delectându-se din bogatele adevăruri conținute în Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a smulge mantia ipocriziei de pe biserica catolică și pentru a-i prezenta pe față corupția. El și-a ridicat glasul cu zel și, în puterea Duhului Sfânt, a strigat împotriva ei, mustrând păcatele conducătorilor poporului. S-au dat ordine ca, oriunde ar fi găsit, să fie omorât; se părea că e lăsat la bunul plac al unui popor superstițios, care asculta de capul bisericii romane. Însă viața nu a contat prea mult pentru el. Luther știa că nu este în siguranță nicăieri și totuși nu tremura. Lumina pe care o văzuse și cu care se ospăta era viață pentru el și de mai mare valoare decât toate bogățiile pământului. El știa că bogățiile pământești vor trece; însă adevărurile bogate, deschise înțelegerii sale, au lucrat asupra inimii lui, aveau să trăiască și, dacă urma să asculte de ele, să-l conducă spre veșnicie.
Când a fost somat să se prezinte la Augsburg ca să răspundă pentru credința lui, el s-a supus chemării. Acest singur om, care a stârnit furia preoților și poporului, a fost chemat la judecată în fața acelora care au făcut lumea să tremure — un miel blând înconjurat de lei înfuriați; cu toate acestea, de dragul lui Hristos și al adevărului, el s-a ridicat fără frică și, cu elocvență sfântă, pe care doar adevărul o poate inspira, a prezentat argumente pentru credința sa. Dușmanii lui au încercat, prin diferite mijloace, să-l aducă la tăcere pe apărătorul adevărului. La început l-au lingușit și i-au promis că îl vor înălța și onora. Însă viața și onorurile nu aveau nici o valoare pentru el, dacă prețul era sacrificarea adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu strălucea asupra lui tot mai tare și tot mai clar, dându-i un simțământ mai viu al greșelilor, corupției și ipocriziei papalității. Dușmanii lui au căutat atunci să-l intimideze și să-l facă să renunțe la credința lui, însă cel neînfricat stătea nemișcat în apărarea adevărului. Era gata să moară pentru credința lui, dacă Dumnezeu i-ar fi cerut; dar să renunțe la aceasta — niciodată. Dumnezeu i-a ocrotit viața. El le-a poruncit îngerilor Săi să-l însoțească, zădărnicind furia și scopurile vrăjmașilor lui, și l-a scos nevătămat dintr-un conflict înverșunat.
Puterea calmă, demnă, a lui Luther i-a umilit pe vrăjmașii săi și i-a dat papalității una dintre cele mai înfricoșătoare lovituri. Marele și mândrul om de la putere a dat de înțeles că reformatorul va ispăși cu propriul sânge răul pe care l-a făcut cauzei lor. Ei și-au făcut planuri, însă unul mai puternic decât ei îl avea în grijă pe Luther. Lucrarea lui nu era terminată. Prietenii lui Luther i-au grăbit plecarea din Augsburg. El a părăsit cetatea noaptea, călare pe un cal fără căpăstru, neînarmat și fără cizme sau pinteni. În mare grabă și-a parcurs drumul, până când s-a aflat între prietenii lui.
Din nou a fost stârnită mânia papalității, care a hotărât să aducă la tăcere glasul neînfricat al acestui apărător al adevărului. L-au chemat la Worms, cu totul hotărâți să-l facă să răspundă pentru nebunia lui. Sănătatea îi era șubredă, dar, cu toate acestea, nu s-a dat în lături. El cunoștea foarte bine pericolele care erau în fața lui. Știa că dușmanii lui cei puternici ar fi luat orice fel de măsuri pentru a-l reduce la tăcere. Ei strigau după sângele lui tot așa cum strigaseră evreii după sângele lui Hristos. Cu toate acestea, el s-a încrezut în acel Dumnezeu care îi ocrotise pe cei trei tineri în cuptorul cu foc. Nu era neliniștit și îngrijorat pentru el însuși. Nu umbla după binele lui însuși; însă marea lui îngrijorare era ca adevărul, atât de prețios pentru el, să nu fie expus la insulte de către cei necredincioși. El era gata mai degrabă să moară decât să le îngăduie vrăjmașilor săi să triumfe. Când a intrat în Worms, mii de persoane s-au îngrămădit în jurul lui și l-au urmat. Împărați și alte autorități înalte nu fuseseră însoțiți de o mulțime mai numeroasă. Vâlva era intensă; iar cineva din mulțime, cu o voce tristă, plângăreață, cânta un bocet pentru a-l avertiza pe Luther despre ceea ce-l așteaptă. Însă reformatorul avusese în vedere prețul și a fost gata să-și pecetluiască mărturia cu propriul său sânge, dacă așa rânduia Dumnezeu.
-374-
Luther se afla în momentul în care trebuia să răspundă pentru credința sa și el a privit către Dumnezeu în credință, ca să primească putere. Pentru scurt timp, curajul și credința i-au fost puse la încercare. Primejdii de tot felul i-au fost prezentate. El a devenit trist. Nori s-au îngrămădit asupra lui și i-au ascuns fața lui Dumnezeu. El tânjea să meargă înainte cu încrederea deplină că Dumnezeu este cu el. Nu putea fi mulțumit dacă nu Îl simțea pe Dumnezeu alături. Cu strigăte sfâșietoare, și-a înălțat în agonie rugăciunea către cer. Uneori duhul părea că-i cedează, când vedea, în închipuirea lui, cum dușmanii se tot înmulțeau în fața lui. Tremura, simțindu-și pericolul. Am văzut că Dumnezeu, în înțelepciunea și providența Lui, l-a pregătit în acest fel ca să nu uite în Cine să se încreadă și să nu se arunce fără chibzuință înainte, în primejdie. Dumnezeu l-a pregătit ca pe propriul Lui instrument, făcându-l să corespundă pentru marea lucrare pe care o avea în fața lui.
Rugăciunea lui Luther a fost ascultată. Când s-a aflat față în față cu vrăjmașii săi, curajul și credința i-au revenit. Blând ca un miel, stătea înconjurat de marii oameni ai pământului, care, ca niște lupi furioși, își fixaseră ochii asupra lui, nădăjduind că-l vor chinui cu puterea și grandoarea lor. Însă el s-a agățat de puterea lui Dumnezeu și nu s-a temut. Cuvintele pe care le-a rostit au fost spuse cu atâta măreție și putere, încât dușmanii nu au putut face nimic împotriva lui. Dumnezeu era Cel care vorbea prin Luther și tot El adunase laolaltă împărați și oameni care se socoteau înțelepți, pentru ca, în mod public, să doboare înțelepciunea lor și ca toți să poată vedea ce putere și tărie poate avea un om slab atunci când se bizuie pe Dumnezeu, Stânca cea veșnică.
-375-
Comportamentul calm al lui Luther era în contrast izbitor cu patima și furia dovedite de acei așa-ziși oameni mari. Ei nu l-au putut înfricoșa ca astfel să retracteze adevărul. Cu simplitate nobilă și hotărâre calmă, el stătea ca o stâncă. Împotrivirea dușmanilor săi, furia și amenințările lor, toate s-au năpustit asupra lui ca un val puternic, dar acesta s-a spart la picioarele lui fără să-i facă vreun rău. El a rămas nemișcat. Ei erau mâniați că puterea lor, care îi făcuse pe regi și nobili să tremure, este astfel disprețuită de un om umil și tânjeau să-l facă să simtă mânia lor torturându-l și luându-i viața. Însă Unul mai puternic decât potentații pământului îl avea în grija Sa pe acest martor neînfricat. Dumnezeu avea o lucrare pentru el. El trebuia să sufere încă pentru adevăr. Trebuia să îndure să-l vadă trecând cu greu prin persecuții sângeroase. Trebuia să-l vadă îmbrăcat în sac și acoperit cu rușine de către fanatici. El trebuia să trăiască pentru a pune în drepturi adevărul și să-l apere atunci când puterile cele mari ale lumii aveau să caute să-l doboare la pământ. El trebuia să trăiască pentru a-l vedea triumfând și pentru a smulge și a da la o parte greșelile și superstițiile papalității. Luther a obținut o biruință la Worms care a slăbit papalitatea, vestea aceasta răspândindu-se și în alte împărății și la alte popoare. Aceasta a constituit o lovitură eficientă în favoarea Reformațiunii.
Pastorii care predică acum mi-au fost prezentați în contrast cu bărbații care au condus Reformațiunea; în special viața devotată, plină de zel, a lui Luther a fost așezată alături de viețile câtorva dintre predicatorii noștri. El și-a dovedit nețărmurita iubire pentru adevăr prin curaj, prin hotărâre plină de calm și prin tăgăduire de sine. A trebuit să facă față încercărilor și sacrificiilor în timp ce stătea în apărarea adevărului; cu toate acestea, nu a murmurat. El a fost vânat ca o fiară sălbatică de pradă și totuși, de dragul lui Hristos, a îndurat bucuros toate aceste lucruri.
Ultima solie a harului este încredințată slujitorilor umili, credincioși, ai lui Dumnezeu, din acest timp. Dumnezeu i-a călăuzit întotdeauna pe aceia care nu s-au ferit de răspundere, a pus poveri asupra lor și a prezentat prin ei poporului Său un plan de dăruire sistematică, în care toți se pot angaja și pot lucra în armonie. Acest sistem a fost aplicat și a lucrat de minune. Prin acesta se susțin, în mod liber, predicatorii și cauza adevărului. De îndată ce predicatorii și-au încetat împotrivirea și s-au dat la o parte din cale, poporul a răspuns cu toată inima chemării și a apreciat sistemul. Toate sunt puse la dispoziția pastorilor, astfel ca ei să poată lucra, nestânjeniți. Poporul nostru a luat poziție cu o voință și un interes care nu pot fi găsite la nici o altă clasă. Dar Dumnezeu este întristat de către predicatorii care se plâng acum și nu se aruncă cu toate forțele în această lucrare atât de importantă. Ei sunt fără scuză și, cu toate acestea, unii sunt amăgiți și cred că sacrifică mult, că trec printr-o perioadă grea, când, de fapt, nu știu nimic despre suferință, tăgăduire de sine sau lipsuri. Uneori poate că sunt obosiți; însă tot așa ar fi dacă ar trebui să se întrețină singuri, prin munca lor.