Capitolul 57 — Organizația
Pe data de 3 august 1861, mi s-a arătat că unii se temeau că bisericile noastre vor deveni Babilon dacă se vor organiza; dar că cele din centrul statului New York fuseseră cu adevărat Babilon, încurcătură. Și că acum, în afară de cazul când bisericile sunt astfel organizate, încât să-și așeze și să-și aplice ordinea, ele nu au nimic de nădăjduit pentru viitor; ele trebuie să se împrăștie în mai multe locuri. Învățăturile de mai sus au cultivat elemente de dezbinare. S-a nutrit un spirit de urmărire și acuzare, în loc de zidire constructivă. Dacă slujitorii lui Dumnezeu ar lua poziție, uniți fiind, și și-ar menține hotărârea luată, s-ar exercita o influență spre unitate în turma lui Dumnezeu. Bucățile separate ar fi rupte în fragmente. Inimile se vor simți laolaltă și se vor uni ca picăturile de apă. Atunci va exista putere și tărie în rândurile păzitorilor Sabatului, ce va depăși orice lucru la care am fost martori până acum.
-271-
Inimile slujitorilor lui Dumnezeu sunt întristate când merg din biserică în biserică și întâmpină influența împotrivitoare a altor frați slujitori. Aceștia sunt cei care s-au opus la fiecare pas înainte pe care l-a făcut poporul lui Dumnezeu. Inimile acelora care au îndrăznit să se aventureze în afară sunt întristate și suferă datorită lipsei de unitate în acțiune din partea colaboratorilor lor. Trăim timpuri solemne. Satana și îngerii cei răi lucrează cu putere mare, având lumea de partea lor pentru a-i ajuta. Iar cei ce pretind a fi păzitori ai Sabatului, care susțin a crede acest adevăr solemn important, își unesc forțele cu influența puterilor întunericului, pentru a distruge și a smulge ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru zidire. Influența unora ca aceștia este înregistrată ca fiind a celor care întârzie înaintarea reformei în rândul poporului lui Dumnezeu.
Agitația cu privire la subiectul organizație a scos la iveală o mare lipsă de curaj moral din partea slujitorilor care proclamă adevărul prezent. Unii, care erau convinși că organizația era un lucru bun, nu au luat poziție în mod hotărât și nu au susținut-o. Ei au lăsat ca doar puțini să înțeleagă că erau pentru organizație. Oare aceasta era tot ce cerea Dumnezeu de la ei? Nu; El nu a avut plăcere de tăcerea lor lașă și de lipsa lor de acțiune. Ei se temeau de ocară și împotrivire. Îi observau pe frați în general, să vadă care este părerea lor, înainte de a lua poziție cu bărbăție de partea a ceea ce ei considerau a fi drept. Poporul a așteptat glasul pastorilor lor favoriți și, pentru că nu au putut auzi nici un răspuns în favoarea organizației din partea acestora, au socotit că organizația este un lucru rău.
Astfel, influența unora dintre pastori a fost împotriva organizației, în timp ce susțineau că sunt în favoarea acesteia. Ei se temeau că își vor pierde influența. Însă cineva trebuie să ia inițiativa și să-și asume răspunderea și totodată riscurile; și cum persoana care a făcut acest lucru s-a obișnuit cu critica și ocara, va trebui să le suporte și de data aceasta. Colaboratorii săi, care ar trebui să stea alături de ea și să contribuie la ducerea poverii, stau și privesc să vadă dacă reușește în luptă de una singură. Însă Dumnezeu știe toate suferințele, chinul, lacrimile, descurajarea și deznădejdea acestei persoane, în timp ce mintea îi este împovărată dincolo de limitele ce se pot suporta; și, când e gata să se prăbușească, Dumnezeu o ridică și o îndreaptă spre odihnă pentru truda sa, răsplata celui credincios; și apoi iarăși își pune umărul sub povara cea grea. Am văzut că toți vor fi răsplătiți după faptele lor. Aceia care evită răspunderea vor întâmpina pierderi la sfârșit. Timpul când slujitorii Evangheliei trebuie să stea laolaltă este atunci când lupta este tot mai aprigă.
-272-
Capitolul 58 — Datoria față de cei săraci
S-au pus adesea întrebări cu privire la cei săraci care îmbrățișează întreita solie îngerească; și noi înșine am fost mult timp preocupați să știm cum să lucrăm cu discreție în cazul familiilor sărace care îmbrățișează Sabatul. Însă, pe când mă aflam la Roosevelt, New York, pe data de 3 august 1861, mi-au fost arătate câteva lucruri cu privire la cei săraci.
Dumnezeu nu le cere fraților noștri să ia asupra lor povara tuturor familiilor sărace care îmbrățișează această solie. Dacă ei ar face acest lucru, pastorii ar trebui să înceteze să mai pătrundă în câmpuri noi, deoarece fondurile s-ar epuiza. Mulți sunt săraci datorită lipsei lor de hărnicie și pentru că nu fac economie; ei nu știu să folosească bine mijloacele pe care le au. Dacă ar fi ajutați, acest lucru le-ar face rău. Unii vor fi întotdeauna săraci. Dacă ar avea cele mai bune venituri, cazurile lor tot nu ar fi rezolvate. Ei nu calculează bine și ar folosi toate mijloacele pe care le-ar avea, fie multe, fie puține. Unii nu știu nimic cu privire la tăgăduirea de sine și economie, cum să se ferească de datorii sau cum să pună câte ceva deoparte pentru vremuri de nevoie. Dacă biserica i-ar ajuta pe astfel de indivizi, în loc să-i lase să se bizuie pe propriile lor resurse, acest lucru le-ar face rău în cele din urmă, pentru că ei ar privi la biserică și ar aștepta să primească ajutor de la ea fără să practice tăgăduirea de sine și economia atunci când au suficiente resurse. Și dacă nu primesc ajutor de fiecare dată, Satana îi ispitește și ei devin geloși și foarte conștiincioși cu privire la frații lor, temându-se că vor da greș în a-și face toată datoria față de ei. Greșeala este de partea lor. Ei se înșeală. Ei nu sunt săracii Domnului.
-273-
Sfaturile date în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la ajutorarea celor săraci nu se referă la asemenea cazuri, ci la cei afectați de diferite nenorociri și la cei în necazuri. Dumnezeu, în providența Sa, a îngăduit necazuri asupra unor oameni pentru a-i încerca și a-i pune la probă pe alții. Văduvele și invalizii există în biserică pentru a fi o binecuvântare pentru aceasta. Ei constituie o parte a mijloacelor alese de Dumnezeu pentru a dezvolta un caracter adevărat în cei ce susțin că sunt urmași ai lui Hristos și de a pune la lucru prețioasele trăsături de caracter dovedite de Răscumpărătorul nostru plin de milă.
Mulți dintre aceia care de-abia trăiesc când sunt singuri aleg să se căsătorească și să-și întemeieze o familie, când știu bine că nu au nici un mijloc de susținere. Și, mai rău decât aceasta, ei nu știu să administreze o familie. Familia lor va fi marcată de deprinderile lor leneșe, molatice. Nu știu să se stăpânească pe ei înșiși, sunt pătimași, nerăbdători și nervoși, nemulțumiți. Când unii ca aceștia îmbrățișează adevărul, simt că li se cuvine să primească ajutor din partea fraților lor mai bogați; iar dacă așteptările nu le sunt împlinite, ei se plâng de biserică și îi acuză pe frați că nu își trăiesc credința. Cine trebuie să fie cei care suferă în acest caz? Trebuie oare subminată cauza lui Dumnezeu, iar vistieria în diferite locuri epuizată pentru ca să se poarte de grijă acestor familii numeroase ale săracilor? Nu. Părinții trebuie să fie cei care suferă. Însă, în general, ei nu vor suferi lipsuri mai mari după ce îmbrățișează Sabatul decât au făcut-o înainte.
Există un rău printre unii dintre cei săraci care va duce cu siguranță la ruina lor, dacă nu îl vor birui. Ei au îmbrățișat adevărul cu obiceiurile lor grosolane, aspre, necioplite, necultivate, și este nevoie de ceva timp ca să-și dea seama de grosolănia lor și că acest lucru nu este în conformitate cu caracterul Domnului Hristos. Ei privesc la alții care sunt mai ordonați și mai rafinați și îi socotesc mândri și îi puteți auzi spunând: “Adevărul ne aduce pe toți la același nivel”. Însă este o greșeală evidentă să gândești că adevărul îl poate trage în jos pe cel care îl primește. Acesta îl înalță, îi rafinează gustul, îi sfințește judecata și, dacă este trăit, îl face tot mai mult potrivit pentru societatea îngerilor sfinți din cetatea lui Dumnezeu. Adevărul are menirea de a-i înălța pe toți la un anumit nivel.
Cei care sunt mai capabili trebuie să aibă întotdeauna o purtare nobilă, atunci când au de-a face cu cei săraci și, de asemenea, trebuie să le dea sfaturi bune, iar apoi să-i lase pe ei singuri să se lupte cu problemele vieții. Însă mi-a fost arătat că asupra bisericii stă datoria foarte solemnă de a avea o grijă specială pentru văduvele nevoiașe, pentru orfani și invalizi.
-274-
Capitolul 59 — Puterea exemplului
În epistola lui Pavel către Tit 2, 13.14, citim: “așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Această măreață lucrare trebuie îndeplinită doar pentru aceia care vor să fie curățiți, vor să fie deosebiți și care manifestă zel pentru fapte bune. Cât de mulți se dau însă înapoi din fața procesului de curățire! Ei nu doresc să trăiască adevărul, pentru că nu vor să apară ca fiind aparte în ochii lumii. Tocmai această amestecare cu lumea ne distruge spiritualitatea, curăția și zelul. Satana își exercită în mod continuu puterea pentru a insensibiliza pe poporul lui Dumnezeu, astfel încât conștiința lor să nu fie sensibilă la ceea ce este păcătos și pentru ca semnul de distincție între ei și lume să poată fi nimicit.
-275-
Adesea am primit, prin scrisori, întrebări cu privire la îmbrăcăminte și unii nu au înțeles corect ce am scris eu. Chiar categoria care mi-a fost prezentată ca imitând modele lumii a fost foarte înceată, chiar ultima, în a se lăsa afectată sau reformată. O altă clasă de oameni, care nu aveau gust în felul de a se îmbrăca și care nu sunt ordonați, au profitat de pe urma a ceea ce am scris eu și au mers în cealaltă extremă. Considerând că ei nu sunt mândri, i-au privit pe cei ce se îmbracă ordonat și curat ca fiind mândri. Unii au considerat că ciudățeniile și neglijența în îmbrăcăminte constituie o virtute specială. O parte dintre aceștia apucă pe un asemenea drum care le distruge influența asupra celor necredincioși. Ei îi dezgustă pe cei care ar trebui să beneficieze de pe urma lor.
În timp ce viziunile au respins mândria și imitarea modelor lumii, ele i-au respins de asemenea și pe cei nepăsători față de felul cum arată și care nu sunt curați, atât la corp, cât și în ce privește îmbrăcămintea. Mi-a fost arătat în mod special că cei care susțin adevărul prezent trebuie să aibă grijă în mod deosebit să apară înaintea lui Dumnezeu, în Sabat, într-un mod care să arate că noi Îl respectăm pe Creator, care a sfințit și a onorat în mod special acea zi. Toți aceia care au o anumită considerație față de Sabat trebuie să fie persoane curate, ordonate în îmbrăcăminte; pentru că ele vor apărea în fața unui Dumnezeu gelos, care este ofensat prin necurăție și dezordine și care observă orice semn de lipsă de respect. Unii au socotit că este rău să poarte altceva pe cap decât o pălărie de soare. Unii ca aceștia cad în extreme grave. Nu poate fi socotită mândrie dacă porți o pălărie curată, simplă, de paie sau de mătase. Credința noastră, dacă este trăită, ne va conduce să fim atât de simpli în îmbrăcăminte, atât de plini de râvnă pentru fapte bune, încât vom fi observați ca fiind deosebiți. Însă atunci când ne pierdem gustul pentru ordine și curățenie în îmbrăcăminte, noi părăsim de fapt adevărul, deoarece adevărul nu înjosește niciodată, ci înalță. Necredincioșii îi privesc pe păzitorii Sabatului ca fiind oameni de jos, iar atunci când acești credincioși sunt neglijenți în îmbrăcăminte, grosolani și neciopliți în ce privește manierele, influența lor nu face altceva decât să consolideze această concluzie a necredincioșilor.
-276-
Aceia care susțin că sunt creștini în mijlocul primejdiilor din timpul sfârșitului și nu imită Modelul umil, tăgăduitor de sine, se așează ei înșiși în rândul vrăjmașului. El îi consideră supușii săi și ei îi slujesc, fiind tot atât de important ca oricare dintre supușii lui, pentru că ei au un nume pe care ar trebui să-l reprezinte, dar sunt morți. Alții îi iau ca exemplu și, mergând pe urma lor, pierd cerul, căci, dacă aceștia nu ar fi susținut că sunt creștini, exemplul lor nu ar fi însemnat nimic. Acești pretinși creștini, neconsacrați, nu sunt conștienți de greutatea influenței lor. Ei fac ca lupta să fie mult mai grea pentru cei care vor constitui poporul deosebit al lui Dumnezeu. Pavel, în Tit 2, 15, se referă la poporul care așteaptă venirea lui Hristos. El spune: “Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu deplină putere. Nu lăsa pe nimeni să te disprețuiască.”
În timp ce ne prezentăm mărturia împotriva mândriei și modelor lumii, întâmpinăm scuzele îndreptățirii de sine. Unii sunt stimulați de exemplul altora. Cutare soră poartă inele; dacă e rău ca eu să port inele, e rău și pentru ea. Copiii urmează exemplul altor copii, ai căror părinți sunt păzitori ai Sabatului. Fratele A. este diacon în biserică. Copiii lui poartă inele și de ce ar fi mai rău pentru mine, dacă port inele, decât este pentru ei? Aceia care prin exemplul lor le oferă creștinilor neconsacrați argumente pentru a nu fi deosebiți constituie o piedică în calea celor slabi; va trebui ca aceștia să dea socoteală lui Dumnezeu pentru exemplul lor. Sunt întrebată adesea: “Ce părere ai despre inele și brățări?” Eu răspund: V-am dat lumina pe care am primit-o. Mi-a fost arătat că inelele reprezintă o rușine și că noi nu ar trebui să încurajăm nicidecum o modă atinsă într-o asemenea măsură de ridicol.
Adesea sunt surprinsă să aud: “Sora White spune că nu este greșit să purtăm inele mici.” Nimeni nu m-a auzit vreodată spunând așa ceva. După ce spun tot ce am de spus cu privire la inele, nimic nu mă poate determina câtuși de puțin să încurajez pe cineva să poarte așa ceva. Plăpumile matlasate, pompoase, și inelele sunt nenecesare. Cel care ne-a creat nu a rânduit niciodată ca noi să fim deformați cu inele sau altceva ce ar semăna cu acestea. Însă poporul lui Dumnezeu a fost atât de mult timp călăuzit de invențiile și modele lumii, încât nu dorește să meargă independent de acestea. Când studiez Scripturile, sunt alarmată pentru starea Israelului lui Dumnezeu din aceste timpuri din urmă. Ei sunt îndemnați să fugă de idolatrie. Mă tem că sunt adormiți și se conformează atât de mult lumii, încât le va fi greu să discearnă cine Îi slujește lui Dumnezeu și cine nu Îi slujește. Distanța dintre Domnul Hristos și poporul Său se mărește, dar se micșorează între acesta și lume. Semnele de distincție între pretinsul popor al lui Dumnezeu și lume aproape că au dispărut. Ca și Israelul din vechime, ei urmează urâciunile popoarelor din jurul lor.