Pornește înainte
Oștile imense ale lui Israel au mărșăluit în triumf vesel din Egipt, locul îndelungatei și crudei lor robii. Egiptenii nu au consimțit să-i lase liberi până n-au fost avertizați în mod remarcabil de judecățile lui Dumnezeu. Îngerul răzbunător a vizitat fiecare casă a Egiptului și a lovit cu moartea pe întâiul născut din fiecare familie. Nici unul n-a scăpat, de la moștenitorul lui faraon până la întâiul născut al captivului din închisoare. Întâiul născut al vitelor a fost de asemenea ucis după porunca Domnului. Dar îngerul morții a trecut peste casele copiilor lui Israel și acolo n-a intrat.
-21-
Faraon, cuprins de groază din cauza plăgilor care s-au abătut asupra poporului său, i-a chemat pe Moise și pe Aaron înaintea lui în timpul nopții și le-a poruncit să plece din Egipt. Era nerăbdător ca ei să plece fără întârziere; pentru că el și poporul lui se temeau că, dacă blestemul lui Dumnezeu nu este îndepărtat, țara avea să devină un vast teren de înmormântare.
Copiii lui Israel au fost bucuroși să primească vestea eliberării și s-au grăbit să părăsească locul robiei lor. Dar drumul a fost obositor, și în cele din urmă, curajul lor a scăzut. Călătoria i-a dus peste dealuri sterpe și câmpii pustii. A treia noapte s-au găsit împrejmuiți de lanțuri de munți, în timp ce Marea Roșie era în fața lor. Au fost uluiți și au deplâns mult situația lor. L-au învinuit pe Moise că i-a condus în acest loc, deoarece credeau că au luat o cale greșită. “Cu siguranță”, au spus ei, “acesta nu este drumul spre pustia Sinai, nici spre țara Canaanului, făgăduită părinților noștri. Nu putem merge mai departe, ci acum trebuie ori să înaintăm în apele Mării Roșii, ori să ne întoarcem în Egipt.”
Apoi, ca o completare la nenorocirea lor, iată că oastea egipteană era pe urmele lor! Oștirea impunătoare este condusă de însuși faraon, care a regretat că i-a eliberat pe evrei și s-a temut că el i-a alungat spre a deveni o mare națiune vrăjmașă. Ce noapte de încurcătură și nenorocire a fost aceasta pentru Israel! Ce contrast față de acea dimineață glorioasă, când au ieșit din robia Egiptului și cu fericită bucurie s-au aliniat în marșul spre pustie! Cât de neputincioși s-au simțit în fața acelui vrăjmaș puternic! Bocetele femeilor și ale copiilor cuprinși de groază, amestecate cu mugetul vitelor și behăitul oilor, s-a adăugat la sumbra confuzie a situației.
-22-
Dar a pierdut Dumnezeu din vedere toată purtarea Lui de grijă pentru poporul Său, ca să-l lase să fie nimicit? N-avea El să-i avertizeze de primejdie și să-i scape de vrăjmașii lor? Dumnezeu n-avea plăcere să-și deruteze poporul. El Însuși l-a îndemnat pe Moise să tăbărască la Marea Roșie și tot El i-a informat mai departe: “Faraon va zice despre copiii lui Israel: ‘S-au rătăcit prin țară; îi înghite pustia.’ Eu voi împietri inima lui Faraon, și-i va urmări; dar Faraon și toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, și Egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul”.
Isus Se afla în fruntea marii oștiri. Stâlpul de nor din timpul zilei și stâlpul de foc din timpul nopții reprezentau pe conducătorul lor divin. Dar evreii n-au suportat cu răbdare proba Domnului. Glasurile lor s-au ridicat cu reproș și condamnare împotriva lui Moise, conducătorul lor vizibil, pentru că i-a adus într-un pericol așa de mare. Ei nu s-au încrezut în puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu și n-au recunoscut nici brațul Lui, care oprea relele din jurul lor. În groaza lor cumplită, uitaseră de toiagul cu care Moise a schimbat apa Nilului în sânge și de calamitățile pe care le-a adus Dumnezeu asupra egiptenilor pentru că persecutaseră pe poporul Său ales. Ei uitaseră toate intervențiile miraculoase ale lui Dumnezeu în favoarea lor.
“Ah”, strigau ei, “cu mult mai bine era pentru noi să fi rămas în robie! Este mai bine să trăiești ca sclav decât să mori de foame și de oboseală în pustie, sau să fii ucis în război cu vrăjmașii noștri.” Ei s-au întors împotriva lui Moise, criticându-l aspru pentru că nu i-a lăsat acolo unde erau, în loc să-i scoată ca să piară în pustie.
Moise era foarte mâhnit din cauză că celor din poporul lui le lipsea credința, mai ales că au fost de repetate ori martori la manifestările puterii lui Dumnezeu în favoarea lor. Era foarte întristat din cauză că îl învinuiau pentru primejdiile și dificultățile situației, când el a urmat pur și simplu poruncile exprese ale lui Dumnezeu. Dar era ferm încredințat că Dumnezeu avea să-i ducă la loc sigur; și a înfruntat reproșurile și a liniștit temerile poporului său, chiar mai înainte să poată discerne planul eliberării lor.
-23-
Este adevărat că se aflau într-un loc din care era imposibil să fie salvați, dacă Însuși Dumnezeu nu intervenea să-i salveze; dar au fost aduși în această strâmtoare prin ascultare de poruncile divine, și Moise nu s-a temut de consecințe. El “a răspuns poporului: ‘Nu vă temeți de nimic, stați pe loc, și veți vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe Egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, iar voi stați liniștiți.’”
N-a fost un lucru ușor să menții oștile lui Israel în așteptare înaintea Domnului. Oamenii erau tulburați și plini de groază. Le lipseau disciplina și stăpânirea de sine. Impresionați de ororile situației lor, ei au devenit violenți și iraționali. Se așteptau să cadă repede în mâinile asupritorilor, și bocetele și învinuirile lor erau vehemente și pătrunzătoare. Minunatul stâlp de nor i-a însoțit în peregrinările lor și i-a ocrotit de razele fierbinți ale soarelui. Toată ziua el s-a deplasat grandios în fața lor, nefiind expuși nici strălucirii soarelui și nici furtunii; iar noaptea, devenea stâlp de foc, ca să le lumineze calea. Ei l-au urmat ca un semn al lui Dumnezeu să meargă înainte; dar acum se întrebau dacă acesta n-ar putea fi umbra unei teribile calamități care urma să cadă asupra lor, deoarece nu el i-a condus pe partea greșită a muntelui, pe un drum de netrecut? Astfel, îngerul lui Dumnezeu le-a apărut în mintea lor înșelată ca prevestitor al dezastrului.
Dar acum, când oștirea egipteană se apropia de ei, așteptându-se să-i facă o pradă ușoară, stâlpul de nor s-a ridicat maiestuos spre cer, a trecut peste israeliți și a coborât între ei și oștile Egiptului. Un zid de întuneric s-a interpus între cei urmăriți și urmăritorii lor. Egiptenii n-au mai putut vedea tabăra evreilor și au fost obligați să se oprească. Dar deoarece întunericul nopții devenea mai profund, zidul de nori devenea o mare lumină pentru evrei, luminând întreaga tabără cu strălucirea zilei.
-24-
Atunci, speranța că ar putea fi eliberați a apărut în inima israeliților. Și Moise și-a ridicat glasul către Domnul. “Domnul a zis lui Moise: ‘Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare, și despic-o; și copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat’.”
Apoi Moise, ascultând de porunca divină, și-a întins toiagul și apele s-au despărțit, adunându-se ca un zid de fiecare parte și lăsând o cărare largă pe fundul mării, pentru copiii lui Israel. Lumina de la stâlpul de foc strălucea peste talazurile încununate cu spumă, luminând drumul care era tăiat ca o brazdă grandioasă prin apele Mării Roșii, până ce se pierdea în întunericul țărmului mai îndepărtat.
Toată noaptea a răsunat zgomotul pașilor oștirii lui Israel, care trecea Marea Roșie; dar norul i-a ascuns de vederea vrăjmașilor lor. Egiptenii, obosiți de marșul lor forțat, au cantonat pentru noapte pe țărm. Ei îi văzuseră pe evrei numai la o mică distanță în fața lor și, deoarece se părea că nu există nici o posibilitate de scăpare, au hotărât să se odihnească peste noapte, și de dimineață să facă o captură ușoară. Noaptea era tare întunecoasă, se părea că norii îi înconjoară ca o substanță palpabilă. Asupra taberei s-a lăsat un somn adânc; chiar și santinelele au ațipit la posturile lor.
În cele din urmă, un puternic sunet de trâmbiță trezește oștirea. Norul trece înainte. Evreii se mișcă. Glasuri și strigăte de marș vin dinspre mare. Mai este încă atât de întuneric, încât nu pot să vadă poporul care scapă, dar comanda este dată să fie gata pentru urmărire. Se aud zăngănit de arme și zgomotul carelor de război, aranjarea de către căpitani a unităților și nechezatul cailor. În cele din urmă, coloana de marș este formată și forțează înainte prin întuneric, în direcția mulțimii care scapă.
În întuneric și confuzie, ei dau năvală, neștiind că au intrat în albia mării și că sunt încadrați de ambele părți de amenințătoare ziduri de apă. Ei doresc mult să scape de ceață și întuneric și să li se descopere evreii și poziția lor aproximativă. Roțile carelor de război se adâncesc în nisipul moale, caii devin încâlciți și nestăpâniți. Domnește confuzia, dar ei forțează înaintarea, simțindu-se siguri de victorie.
-25-
În cele din urmă, norul cel misterios se schimbă în stâlp de foc în fața ochilor lor uimiți. Tunetele bubuie și fulgerele strălucesc, valurile se rostogolesc în jurul lor și frica pune stăpânire pe inimile lor. În mijlocul groazei și confuziei, lumina cea sinistră le descoperă egiptenilor uimiți apele teribile masate la dreapta și la stânga. Ei văd calea cea largă pe care o făcuse Domnul pentru poporul Său peste nisipul lucitor al mării și privesc la triumfătorul Israel de pe țărmul mai îndepărtat.
I-a cuprins confuzia și consternarea. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care aud glasul unui Dumnezeu mânios, ei se străduiesc să fugă spre țărmul pe care de-abia îl părăsiseră. Dar Moise și-a întins toiagul și apele îngrămădite în sus, șuierând, urlând dornice după pradă, s-au rostogolit asupra oștirii Egiptului. Mândrul faraon și legiunile sale, împodobitele care de luptă și sclipitoarea armură, cai și călăreți sunt înghițiți de marea cea furtunoasă. Puternicul Dumnezeu al lui Israel și-a eliberat poporul, și cântecele lor de recunoștință se înalță spre ceruri, pentru că Dumnezeu a lucrat atât de minunat în favoarea lor.
Istoria copiilor lui Israel este scrisă pentru învățătura și avertizarea tuturor creștinilor. Când israeliții erau surprinși de primejdii și dificultăți și calea lor părea să fie oprită, credința îi părăsea și ei murmurau împotriva conducătorului pe care l-a hotărât Dumnezeu pentru ei. Ei l-au învinuit pentru că i-a adus în pericol, când el doar a ascultat de glasul lui Dumnezeu.
Porunca divină era: “Pornește înainte”. Ei nu trebuia să aștepte până când calea avea să fie deschisă și până puteau să înțeleagă tot planul de eliberare. Cauza lui Dumnezeu este înainte, și El va descoperi calea înaintea poporului Său. A ezita și a murmura înseamnă a manifesta neîncredere în Sfântul lui Israel. Dumnezeu, în providența Sa, i-a adus pe evrei în întăriturile muntelui, cu Marea Roșie în fața lor, pentru ca El să poată aduce la îndeplinire eliberarea lor și să-i scape pentru totdeauna de vrăjmași. El îi putea salva pe orice altă cale, dar a ales această metodă ca să le încerce credința și să le întărească încrederea în El.
-26-
Noi nu-l putem învinui pe Moise că a greșit drumul pentru că poporul a murmurat împotriva cursului lui. Inimile lor răzvrătite și nesupuse i-au făcut să-l critice pe bărbatul pe care Dumnezeu l-a însărcinat să conducă pe poporul Său. În timp ce Moise acționa în temere de Dumnezeu și conform cu instrucțiunile Lui, având deplină credință în făgăduințele Lui, cei care ar fi trebuit să-l sprijine au ajuns descurajați și n-au putut vedea în fața lor decât dezastru, înfrângere și moarte.
Acum, Domnul Se ocupă de poporul Său care crede adevărul prezent. El plănuiește să producă rezultate importante, și în timp ce în providența Sa lucrează în acest scop, El zice poporului Său: “Pornește înainte.” Este adevărat că drumul nu este încă deschis; dar când ei pășesc înainte în puterea credinței și cu curaj, Dumnezeu va deschide calea înaintea ochilor lor. Totdeauna vor exista oameni care jelesc, cum a făcut vechiul Israel, și pentru dificultățile situației lor îi învinuiesc pe cei pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru scopul special de înaintare a cauzei Sale. Ei nu reușesc să vadă că Dumnezeu îi încearcă, aducându-i în locuri strâmte, din care nu există altă eliberare decât prin brațul Lui.
Sunt vremuri când viața creștină pare asediată de primejdii, și sarcina pare greu de dus la îndeplinire. Imaginația zugrăvește o ruină iminentă în față și robie sau moarte în spate. Totuși, glasul lui Dumnezeu vorbește peste toate descurajările: “Pornește înainte.” Noi trebuie să ascultăm de această poruncă, oricare ar fi rezultatul, chiar dacă privirea noastră nu poate pătrunde întunericul și cu toate că simțim valuri reci în jurul picioarelor noastre.
Evreii erau obosiți și înspăimântați; cu toate acestea, dacă s-ar fi dat înapoi când Moise le-a poruncit să înainteze, dacă ar fi refuzat să se apropie de Marea Roșie, Dumnezeu n-ar fi deschis niciodată calea pentru ei. Mărșăluind în jos, direct spre apă, ei au dovedit că aveau credință în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost rostit de Moise. Au făcut tot ce le-a stat în putere și apoi Puternicul lui Israel a îndeplinit partea Sa și a despărțit apele, ca să facă o cale pentru picioarele lor.
-27-
Norii care se adună asupra căii noastre niciodată nu vor dispărea dinaintea unui duh care se clatină și se îndoiește. Necredința spune: “Niciodată nu putem trece peste aceste obstacole; să așteptăm până vor fi îndepărtate și să putem vedea clar calea noastră.” Dar credința îndeamnă curajoasă la înaintare, nădăjduind totul, crezând totul. Ascultarea de Dumnezeu aduce sigur biruința. În cer, putem ajunge numai prin credință.
Există o mare asemănare între istoria noastră și cea a copiilor lui Israel. Dumnezeu a condus pe poporul Său din Egipt în pustie, unde putea să păzească Legea Sa și să asculte de glasul Lui. Egiptenii, care n-aveau respect față de Domnul, erau cantonați aproape de ei; totuși, ceea ce pentru israeliți era un mare potop de lumină, care a luminat întreaga tabără și care a revărsat strălucire pe calea din fața lor, a fost pentru oștirea lui faraon un zid de nori, făcând întunericul nopții și mai întunecos.
Tot așa și în vremea de acum, există un popor pe care Dumnezeu l-a făcut depozitarul Legii Sale. Pentru cei care ascultă de ele, poruncile lui Dumnezeu sunt ca un stâlp de foc, care conduce și luminează calea spre mântuire veșnică. Dar pentru cei care le disprețuiesc, ele sunt ca norii de noapte. “Frica Domnului este începutul înțelepciunii.” Mai bună decât orice altă cunoștință este înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. În păzirea poruncilor lui este o mare răsplată și nici o ademenire pământească nu trebuie să clatine credința creștinului. Bogății, onoare și pompă lumească sunt doar ca zgura care va pieri în fața focului mâniei lui Dumnezeu.
Glasul Domnului, care le poruncește credincioșilor Lui “porniți înainte”, adesea le încearcă credința până la extrem. Dar dacă vor amâna ascultarea până ce orice umbră de nesiguranță va fi îndepărtată din gândirea lor și n-a mai rămas nici un risc de nereușită sau înfrângere, ei niciodată nu se vor mișca. Cei care cred că le este imposibil să se supună voinței lui Dumnezeu și să aibă credință în făgăduințele Lui, până ce nu este totul clar și lămurit înaintea lor, niciodată nu se vor supune. Credința nu este siguranța cunoștinței, ea “este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd”. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu este singura cale pentru a obține favoarea Lui. Lozinca creștinului trebuie să fie: “Pornește înainte”.