Unitatea Bisericii
Iubiți frați,
După cum diferitele mădulare ale organismului uman sunt unite spre a alcătui un corp întreg, și fiecare își îndeplinește slujba în ascultare de inteligența care conduce întregul, tot așa și membrii bisericii lui Hristos trebuie să fie uniți într-un corp simetric, supus inteligenței sfințite a întregului.
Înaintarea bisericii este întârziată de cursul greșit al membrilor ei. Unirea cu biserica, deși este un act important și necesar, nu-l face pe cineva creștin, nici nu-i asigură mântuirea. Noi nu ne putem asigura un titlu pentru cer prin faptul că avem numele înscris în registrul comunității, în timp ce inimile noastre sunt înstrăinate de Hristos. Noi trebuie să fim reprezentanții Săi credincioși pe pământ, care lucrăm împreună cu El. “Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” Noi trebuie să ținem minte această sfântă legătură și să nu facem nimic care să aducă dezonoare asupra cauzei Tatălui nostru.
Mărturisirea noastră de credință este măreață. Ca adventiști, păzitori ai Sabatului, noi mărturisim că ascultăm de toate poruncile lui Dumnezeu și așteptăm venirea Răscumpărătorului nostru. Puținilor credincioși ai lui Dumnezeu le-a fost încredințată cea mai solemnă solie de avertizare. Noi trebuie să arătăm prin cuvinte și fapte că recunoaștem marea responsabilitate pe care o avem. Lumina noastră trebuie să strălucească așa de clar, încât alții să poată vedea că Îl slăvim pe Tatăl în viața noastră zilnică; că suntem în legătură cu cerul și suntem împreună moștenitori cu Hristos Isus, ca atunci când El Se va arăta cu putere și slavă mare, noi să fim asemenea Lui.
Noi cu toții trebuie să simțim răspunderea individuală, ca membri ai bisericii vizibile și lucrători în via Domnului. Nu trebuie să așteptăm ca frații noștri, care sunt tot atât de slabi ca și noi, să ne ajute; pentru că scumpul nostru Mântuitor ne-a invitat să ne unim cu El, să unim slăbiciunea noastră cu puterea Lui, ignoranța noastră cu înțelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritul Lui. Nici unul dintre noi nu poate ocupa o poziție neutră; influența noastră va vorbi pentru sau contra. Suntem agenți activi pentru Hristos sau pentru vrăjmaș. Noi ori adunăm cu Hristos, ori risipim. Adevărata convertire este o schimbare radicală. Chiar tendința minții și înclinația inimii trebuie schimbate și viața devine iarăși nouă în Hristos.
-17-
Dumnezeu conduce un popor să stea în unire desăvârșită pe platforma adevărului veșnic. Hristos S-a dat pe Sine lumii ca să poată “să-și curățe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. Procesul acesta de curățire are menirea să curețe biserica de nedreptate și de spiritul de discordie și controversă, ca toți credincioșii să poată clădi, în loc să dărâme, și să-și concentreze energiile asupra lucrării celei mari care le stă în față. Dumnezeu are în plan ca tot poporul Lui să ajungă la unitatea de credință. Rugăciunea lui Hristos chiar înainte de răstignire a fost ca ucenicii Lui să fie una, așa cum El era una cu Tatăl, ca lumea să poată crede că El a fost trimis de Tatăl. Această rugăciune, cea mai mișcătoare și mai minunată, a ajuns peste secole până în zilele noastre; deoarece cuvintele Lui au fost: “Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”.
Cât de serios ar trebui ca cei care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos să caute să răspundă acestei rugăciuni prin viața lor! Mulți nu înțeleg sfințenia legăturii cu biserica și sunt puțin dispuși să se supună restricțiilor și disciplinei. Cursul acțiunii lor arată că își înalță judecata mai presus de cea a bisericii unite și nu sunt atenți să se păzească să nu încurajeze glasul spiritului de opoziție. Cei care dețin poziții de răspundere în biserică pot să aibă defecte în comun cu alții și pot greși în hotărârile lor; dar, cu toate acestea, biserica lui Hristos de pe pământ le-a dat o autoritate care nu poate fi disprețuită. După învierea Sa, Hristos a dat putere Bisericii Sale, spunând: “Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și cele ce le veți ținea, vor fi ținute”.
Legătura cu biserica nu trebuie să fie anulată cu ușurință; totuși, când calea unora care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos este barată sau când cuvântul lor n-are influența conducătoare pe care ei cred că o merită, vor amenința că părăsesc biserica. Este adevărat că, părăsind biserica, ei vor suferi cel mai mult; pentru că, retrăgându-se din rândurile ei, se expun pe deplin ispitelor lumii.
-18-
Fiecare credincios trebuie să se atașeze de biserică cu toată inima. Prosperitatea ei trebuie să-l intereseze în primul rând; și dacă el nu simte că are obligația sfântă de a colabora cu biserica în beneficiul ei, aceasta poate activa cu mult mai bine fără el. Toți pot face ceva pentru cauza lui Dumnezeu. Sunt unii care cheltuiesc o mare sumă pentru obiecte de lux nefolositoare; ei își satisfac poftele, dar simt o mare povară să contribuie cu banii lor pentru a sprijini biserica. Ei sunt dispuși să primească toate privilegiile ei, dar preferă să-i lase pe alții să plătească notele de plată. Cei care simt, într-adevăr, un interes adânc pentru înaintarea cauzei nu vor ezita să investească bani în întreprindere, oriunde și oricând este nevoie. Vor simți, de asemenea, o solemnă datorie de a ilustra în caracterul lor învățăturile lui Hristos, fiind în pace unul cu altul și acționând în armonie perfectă, ca un întreg nedivizat. Ei trebuie să supună judecata lor individuală judecății trupului bisericii. Mulți trăiesc numai pentru ei înșiși. Își privesc viața cu mare satisfacție, plăcându-le să creadă că sunt nevinovați, când, de fapt, nu fac nimic pentru Dumnezeu și trăiesc în directă opoziție cu Cuvântul Lui. Păzirea formelor exterioare nu va satisface niciodată lipsa cea mare a sufletului omenesc. O mărturisire a credinței în Hristos nu este suficientă să facă pe cineva în stare să treacă proba în ziua judecății. Trebuie să fie o încredere perfectă în Dumnezeu, o dependență ca de copil față de făgăduințele Lui și o totală consacrare față de voința Sa.
Dumnezeu și-a încercat totdeauna poporul în cuptorul suferințelor, ca să-l probeze hotărât și cu adevărat și să-l curețe de toate nedreptățile. După ce Avraam și fiul său au trecut cea mai severă probă la care au putut fi supuși, Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam prin îngerul Lui: “Căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine.” Prin această faptă mare, caracterul lui Avraam a strălucit remarcabil. Ea ilustrează cu putere desăvârșita lui încredere în Domnul, de la care n-a reținut nimic, nici chiar pe fiul său primit prin făgăduință.
-19-
Nu există nimic mai prețios pentru noi de dat lui Isus. Dacă Îi restituim talanții pe care ni i-a încredințat spre păstrare, El ne va da și mai mult. Fiecare efort pe care îl facem pentru Hristos va fi răsplătit și fiecare sarcină pe care o îndeplinim în Numele Lui va sluji spre fericirea noastră. Dumnezeu L-a predat pe mult iubitul Său Fiu chinurilor răstignirii, pentru ca toți cei care cred în El să poată deveni una prin Numele lui Isus. Dacă Hristos a făcut un sacrificiu atât de mare spre a-i mântui pe oameni și a-i aduce în unire unul cu altul, după cum și El era unit cu Tatăl, ce sacrificiu este prea mare pentru ucenicii Lui să facă, pentru a păstra această unitate?
Dacă lumea vede că în biserica lui Dumnezeu există o armonie perfectă, aceasta va fi pentru ei o dovadă puternică în favoarea religiei creștine. Disensiuni, nefericite neînțelegeri și mici judecăți în biserică Îl dezonorează pe Răscumpărătorul nostru. Toate acestea pot fi evitate dacă eul este supus față de Dumnezeu și urmașii lui Isus ascultă de glasul bisericii. Necredința sugerează că independența individuală mărește importanța noastră și că a ceda la ideea noastră despre ce este drept și potrivit în favoarea hotărârii bisericii este slăbiciune; dar a ceda față de astfel de simțăminte sau păreri este riscant și ne va duce la anarhie și la confuzie. Hristos a văzut că unitatea și tovărășia creștină erau necesare pentru cauza lui Dumnezeu, de aceea le-a impus ucenicilor Săi. Și istoria creștinătății de atunci și până acum dovedește în mod hotărât că numai în unitate există putere. Lăsați ca judecata individuală să fie supusă față de autoritatea bisericii.
Apostolii au simțit necesitatea strictei unități și au lucrat serios în acest scop. Pavel i-a îndemnat pe frații lui prin aceste cuvinte: “Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți, în chip desăvârșit într-un gând și o simțire.”
-20-
El le-a scris și fraților lui filipeni: “Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină, și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus.”
Romanilor le-a scris: “Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Așadar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.” “Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.”
Petru le-a scris bisericilor împrăștiate: “Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți. Nu întoarceți răul pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.”
Și Pavel, în epistola sa către Corinteni, spune: “Încolo, fraților, fiți cu un cuget, trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi.”