Cei care disprețuiesc mustrarea
Apostolul Pavel declară în mod lămurit că experiențele israeliților în peregrinările lor au fost raportate pentru câștigul celor care trăiesc în acest veac al istoriei pământului, celor asupra cărora a venit sfârșitul lumii. Noi nu suntem de părere că primejdiile noastre sunt cu ceva mai mici decât ale evreilor, ci mai mari. Vor exista ispite care să împingă la invidii și cârtiri și vor fi răzvrătiri declarate, așa cum sunt raportate despre Israelul din vechime. Va exista întotdeauna un spirit care să se ridice împotriva mustrării păcatelor și greșelilor. Dar va fi redusă la tăcere vocea mustrării din această pricină? Dacă va fi așa, nu ne vom afla într-o situație mai bună decât diferitele denominațiuni din țara noastră, care se tem să pună degetul pe greșelile și păcatele predominante ale poporului.
Cei pe care Dumnezeu i-a pus deoparte ca slujitori ai neprihănirii au asupra lor răspunderi solemne, de a mustra păcatele poporului. Pavel i-a poruncit lui Tit: “Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu toate autoritatea. Nimeni să nu te disprețuiască.” Există mereu dintre aceia care vor disprețui pe cel care îndrăznește să mustre păcatul; există însă momente în care mustrarea trebuie dată. Pavel îl îndrumă pe Tit să mustre cu severitate o anumită categorie de oameni, pentru ca aceștia să poată fi tari în credință. Bărbații și femeile care, prin diferite alegeri, sunt aduși să își coreleze eforturile în activități pentru comunitate au fiecare trăsături distincte și greșeli. Când acestea se amplifică, vor avea nevoie de mustrare. Dacă cei plasați în poziții importante nu sunt niciodată atenționați, mustrați, se va instala curând o stare de lucruri imorală, care Îl va dezonora într-o mare măsură pe Dumnezeu. Dar cum să fie dată mustrarea? Să-l lăsăm pe apostol să răspundă: “Cu toată blândețea și învățătura.” Ar trebui ca principiul să fie adus pentru a apăsa asupra celui care are nevoie de mustrare; însă nu trebuie niciodată ca relele poporului să fie ignorate cu indiferență.
-359-
Vor exista bărbați și femei care disprețuiesc mustrarea și ale căror simțăminte se vor aprinde mereu împotriva ei. Nu ne face plăcere să ni se spună despre relele noastre. În aproape fiecare caz în care este nevoie de mustrare, vor fi unii care vor nesocoti total faptul că Duhul Domnului a fost rănit și cauza Sa batjocorită. Aceștia îi vor compătimi pe cei care au meritat mustrarea, pentru că au fost răniți în amorul propriu. Toată această compasiune nesfințită îi aduce pe compătimitori în situația de a fi părtași la vina celui mustrat. În nouă cazuri din zece, dacă cel mustrat ar fi fost sub apăsarea înțelegerii relelor pe care le-a făcut, ar fi putut fi ajutat să le vadă și, prin aceasta, să facă o schimbare. Însă compătimitorii nesfințiți, care se vâră în toate, dau o interpretare totalmente greșită motivațiilor celui care a dat mustrarea și naturii acelei mustrări și, compătimindu-l pe cel certat, îl fac să simtă că a fost cu adevărat maltratat; iar sentimentele sale se revarsă în răzvrătire împotriva celui care nu și-a făcut decât datoria. Cei care se achită cu credincioșie de datoriile lor neplăcute, având simțământul răspunderii față de Dumnezeu, vor primi binecuvântarea Sa. Dumnezeu cere de la servii Săi să fie întotdeauna hotărâți să facă voia Lui. În însărcinarea pe care i-a dat-o lui Timotei, apostolul îl roagă fierbinte: “Vestește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.”
-360-
Evreii nu erau dispuși să se supună îndrumărilor și restricțiilor Domnului. Ei nu voiau decât să fie liberi, să facă după capul lor și să se supună propriei lor judecăți. De-ar fi putut fi lăsați liberi să facă așa, nu ar fi venit cu nici o plângere la Moise, dar ei nu se simțeau în largul lor sub restricții.
Dumnezeu dorește ca poporul Său să fie disciplinat și adus la o acțiune concertată, pentru a vedea cu aceiași ochi și a avea același gând, aceeași judecată. Pentru a înfăptui această stare de lucruri, sunt multe de făcut. Inima firească trebuie supusă și preschimbată. Dumnezeu intenționează ca în biserică să existe necurmat o mărturie vie. Va fi necesară mustrarea și povățuirea și va trebui ca unii să fie certați cu asprime, după cum reclamă fiecare caz. Auzim această apărare: “Ah, sunt atât de sensibil, că nu suport nici cea mai mică dezaprobare!” Dacă aceste persoane ar descrie în mod corect cum stau lucrurile, ar spune: “Sunt atât de încăpățânat, atât de plin de mine însumi, cu un spirit atât de orgolios, încât n-am să admit să mi se dicteze; n-am să accept să fiu mustrat. Reclam dreptul la judecata individuală; am dreptul să cred și să vorbesc cum îmi place.” Domnul nu dorește să renunțăm la individualitatea noastră. Însă care este omul care judecă în mod corect cât de departe ar trebui dusă această chestiune a independenței individuale?
Petru își sfătuiește frații: “Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți, unii față de alții, să fiți împodobiți cu smerenie, pentru că ‘Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har’.” Apostolul Pavel îi îndeamnă și el pe frații lui filipeni la unitate și umilință: “Deci, dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând! Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus.” Din nou Pavel își îndeamnă frații: “Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia”. Scriindu-le efesenilor, el spune: “Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos”.
-361-
Istoria israeliților ne pune înainte marele pericol al amăgirii. Mulți nu înțeleg păcătoșenia propriilor lor firi și nici harul iertător. Ei se află în întunecimea firii omenești, supuși ispitelor și marii amăgiri. Ei sunt departe de Dumnezeu; cu toate acestea, sunt foarte satisfăcuți de viețile lor, în timp ce comportamentul lor Îl scârbește pe Dumnezeu. Acești oameni se vor lupta întotdeauna împotriva înrâuririi Duhului lui Dumnezeu, mai ales când este vorba despre mustrări. Ei nu doresc să fie tulburați. Ocazional, au temeri egoiste și intenții bune, iar alteori sunt neliniștiți și au anumite convingeri; ei nu au însă o profunzime a experienței, pentru că nu sunt fixați bine pe Stânca veșnică. Această categorie nu vede niciodată necesitatea mărturiei directe. Păcatul nu le pare peste măsură de păcătos, pentru motivul simplu că nu umblă în lumină, după cum Hristos este în lumină.
Mai există și o categorie a celor care au avut o mare lumină, o convingere deosebită și o experiență adevărată în lucrurile Spiritului lui Dumnezeu; însă diversele ispite ale lui Satana i-au biruit. Ei nu apreciază lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Nu iau aminte la avertizările și mustrările din partea Duhului lui Dumnezeu. Sunt condamnați. Aceștia vor fi întotdeauna împotriva mărturiei directe, pentru că aceasta îi osândește.
Dumnezeu intenționează ca poporul Său să fie una; să vadă totul cu aceiași ochi, să aibă același gând și aceeași judecată. Lucrul acesta nu poate fi realizat fără ca în biserică să existe o mărturie clară, directă, vie. Rugăciunea lui Hristos a fost ca ucenicii Săi să fie una, așa cum El Însuși era una cu Tatăl. “Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una, Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.”