Sper, iubiții mei frați și surori, că nu veți trece cu privirea peste aceste cuvinte, fără să țineți întru totul seamă de importanța lor. Când bărbații din Galileea stăteau și priveau hotărâți spre cer, spre a vedea pentru o clipă, dacă era posibil, pe Mântuitorul lor înălțându-Se, doi bărbați îmbrăcați în alb, îngeri cerești, trimiși să-i mângâie pentru pierderea prezenței Mântuitorului lor, stăteau alături de ei și-i întrebau: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11.)
Dumnezeu intenționează ca poporul Său să-și îndrepte privirea spre cer, așteptând arătarea în slavă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. În timp ce atenția celor lumești este îndreptată spre diferite întreprinderi, a noastră trebuie să fie îndreptată spre ceruri. Credința noastră trebuie să fie departe și tot mai departe, în mărețele taine ale comorii cerești, atrăgând prețioasele raze de lumină divină din Sanctuarul ceresc să lumineze în inimile noastre, așa cum strălucesc pe fața lui Isus. Batjocoritorii râd de cei care așteaptă, veghează și întreabă: “Unde este făgăduința venirii Lui? Voi ați fost dezamăgiți. Angajați-vă acum cu noi și veți prospera în lucrurile lumești. Veți avea câștig, veți obține bani și veți fi onorați de lume.” Așteptătorii privesc în sus și răspund: “Noi veghem.” și întorcându-se de la plăcerile pământești și faimă lumească, și de la înșelăciunea bogățiilor, ei se arată a fi în acea poziție. Prin veghere, ei ajung puternici; biruiesc nepăsarea, egoismul și iubirea de comoditate. Asupra lor se aprinde focul suferinței și timpul de așteptare pare lung. Uneori, se întristează și credința le șovăie, dar se reînsuflețesc din nou, biruiesc temerile și îndoielile lor: “Eu veghez, eu aștept revenirea Domnului meu. Mă voi bucura în necaz, suferință și în nevoi.”
-195-
Dorința Domnului nostru este ca noi să veghem astfel ca atunci când El va veni și va bate, să-I putem deschide imediat. Asupra celor pe care El îi găsește veghind, este pronunțată o binecuvântare: “El se va încinge, îi va pune să șadă la masă, și se va apropia să le slujească.” (Luca 12, 37.) În aceste zile de pe urmă, cine dintre noi va fi onorat atât de deosebit de către Stăpânul celor adunați? Suntem pregătiți ca, fără întârziere, să-I deschidem imediat și să-L invităm să intre? Vegheați, vegheați, vegheați. Aproape toți au încetat vegherea și așteptarea lor. Noi nu suntem gata să-I deschidem de îndată. Iubirea de lume ne-a ocupat într-atât cugetele, încât privirea noastră nu este îndreptată în sus, ci în jos, către pământ. Noi ne grăbim și ne angajăm cu zel și seriozitate în diferite întreprinderi, dar Dumnezeu este uitat și comoara cerească nu este prețuită. Nu suntem într-o poziție de așteptare și veghere. Iubirea de lume și înșelăciunea bogățiilor ne-au întunecat credința și nu dorim cu înfocare, și nici nu iubim arătarea Mântuitorului nostru. Noi încercăm prea tare să îngrijim de eul nostru. Suntem neliniștiți și, în mare măsură, ne lipsește o încredere fermă în Dumnezeu. Mulți se îngrijorează și lucrează, născocesc și plănuiesc, temându-se că s-ar putea să sufere lipsuri materiale. Ei nu-și pot permite să-și ia timp pentru rugăciune sau să ia parte la adunări religioase și, în purtarea lor de grijă pentru ei înșiși, nu-i lasă lui Dumnezeu nici o șansă să le poarte de grijă. și Domnul nu face mult pentru ei, pentru că ei nu-I dau nici o ocazie. Ei fac prea mult pentru ei înșiși și cred și se încred în Dumnezeu prea puțin.
-196-
Iubirea de lume are o putere teribilă asupra poporului căruia Domnul i-a poruncit să vegheze și să se roage tot timpul, ca nu cumva, venind pe neașteptate, să-i găsească dormind. “Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume. și lumea și pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 15-17.)
Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu, care mărturisește a crede adevărul prezent, nu așteaptă și nici nu veghează. Credincioșii își măresc averile și își strâng comori pe pământ. Ajung bogați în lucruri lumești, dar nu bogați în Dumnezeu. Ei nu cred în scurtimea timpului; nu cred că sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape, că Hristos este la ușă. Ei pot mărturisi multă credință; dar își înșeală propriile suflete, pentru că vor consuma toată credința pe care o posedau în realitate. Lucrările lor le arată caracterul credinței și mărturisesc celor din jurul lor că venirea lui Hristos nu are să aibă loc în această generație. După cum este credința lor, așa vor fi și faptele lor. Ei sunt pregătiți să rămână în această lume. Ei adaugă casă lângă casă și țarină lângă țarină și sunt cetățeni ai acestei lumi.
-197-
Situația săracului Lazăr, care se hrănea cu fărâmiturile de la masa omului bogat, este preferabilă acestor mărturisiri. Dacă ar fi mărturisit credință adevărată, în loc să-și înmulțească averile pe pământ, ei le-ar vinde la preț scăzut, eliberându-se de lucrurile stânjenitoare ale pământului și ar transfera averea din fața lor în ceruri. Atunci interesul și inimile lor vor fi acolo, pentru că inima omului va fi acolo unde este cea mai mare comoară a lor. Mulți dintre cei ce mărturisesc a crede adevărul mărturisesc că ceea ce prețuiesc ei cel mai mult este în această lume. De aceea au ei griji, neliniște obositoare și trudă. A păstra și a adăuga în plus la averea pe care o au este studiul vieții lor. Ei au transferat în cer atât de puțin, au în depozitul comorii cerești atât de puțin, încât sufletele lor nu sunt atrase, în mod special, spre acea patrie mai bună. Ei au depus mari stocuri în întreprinderile acestui pământ, și aceste investiții, ca și magnetul, le atrag mintea în jos, de la cele cerești și nepieritoare la cele pământești și stricăcioase. “Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 21.)
Egoismul îi încinge pe mulți ca și cu o cingătoare de fier. Aceasta este “ferma mea”, “bunurile mele”, “negustoria mea”, “marfa mea.” Chiar și cerințele obișnuitei binefaceri sunt tratate cu nepăsare de către ei. Bărbați și femei care mărturisesc că așteaptă și iubesc revenirea Domnului lor sunt predați eului. Ei s-au despărțit de ce este nobil și divin. Iubirea de lume, pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții s-au alipit atât de mult de ei, încât sunt orbiți. Lumea i-a corupt și nu mai pot să vadă. Discută despre iubirea față de Dumnezeu, dar roadele lor nu lasă să se vadă iubirea exprimată de ei. Ei Îl jefuiesc cu zecimile și darurile, iar blestemul nimicitor al lui Dumnezeu este asupra lor. Adevărul le-a luminat calea pe fiecare latură. Dumnezeu a lucrat, în mod minunat, la salvarea sufletelor din casele lor, dar unde le sunt darurile prezentate Lui, drept mulțumiri de recunoștință pentru toate semnele de îndurare față de ei? Mulți dintre ei sunt tot atât de nerecunoscători, ca și ființele fără rațiune. Sacrificiul pentru om a fost nemărginit de mare, peste ceea ce înțelege cel mai puternic intelect, totuși, oameni care pretind că sunt părtași la aceste beneficii cerești, care au fost cumpărate cu un preț atât de mare, sunt din cale-afară de egoiști spre a face vreun sacrificiu adevărat pentru Dumnezeu. Mintea lor este la lume. În Psalmii 49, citim: “Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului este așa de scumpă, că nu se va face niciodată.” (Psalmii 49, 6-8.) Dacă ar ține seama și ar putea să aprecieze, într-o mică măsură, sacrificiul imens făcut de Hristos, toți s-ar simți mustrați pentru teama și egoismul lor cel mare. “Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, și împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus, și spre pământ, ca să judece pe poporul Său: ‘Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine, prin jertfă’.” (Psalmii 50, 3-5.) Din cauza egoismului și a iubirii de lume, Dumnezeu este uitat și mulți au sărăcie sufletească și strigă: “Sărăcia mea, sărăcia mea.” Dumnezeu a împrumutat mijloace poporului Său spre a-i pune pe credincioși la încercare, spre a le testa adâncimea mărturisitei lor iubiri față de El. Unii vor pleca de la El și, mai degrabă, vor renunța la comoara lor cerească decât să micșoreze averile pământești, spre a face un legământ cu El, prin jertfă. El îi cheamă la jertfă; dar iubirea de lume le astupă urechile și nu vor să audă.
-198-
M-am uitat să văd care dintre cei care au mărturisit că așteaptă venirea lui Hristos au bunăvoința de a jertfi daruri lui Dumnezeu din belșugul lor. Am putut să văd câțiva dintre cei umili și săraci, care, ca și văduva săracă, s-au restrâns la maximum și au dăruit bănuțul lor. Fiecare astfel de dar este socotit de Dumnezeu ca o comoară prețioasă. Dar cei care procură bani și-i adaugă la averea lor sunt mult rămași în urmă. Ei nu fac nimic în comparație cu ceea ce ar putea face. Ei se abțin și-L jefuiesc pe Dumnezeu, pentru că le este teamă să nu ajungă să ducă lipsă. Ei nu îndrăznesc să se încreadă în Dumnezeu. Aceasta este una dintre cauzele pentru care, ca popor, suntem așa de bolnăvicioși și atât de mulți coboară în morminte. Lacomii sunt printre noi. Oameni, care n-au nimic în această lume, care sunt săraci și depind de munca lor, au fost și sunt tratați zgârcit și nedrept. Iubitorii de lume, cu o față aspră și o inimă și mai împietrită, au plătit în silă mica sumă câștigată prin muncă grea. Exact așa fac și cu Stăpânul lor, ai cărui slujitori mărturisesc că sunt. Exact cu același fel de părere de rău pun ei și în tezaurul lui Dumnezeu. Omul din parabolă nu mai avea unde să-și păstreze bunurile, și Domnul a scurtat viața lui nefolositoare. Tot așa îi va trata pe mulți. Cât de greu este, în acest veac stricat, să te abții să devii lumesc și egoist. Cât de ușor este să devii nerecunoscător față de Dătătorul tuturor îndurărilor noastre. Este nevoie de multă veghere și multă rugăciune, spre a păzi sufletul cu toată străduința. “Luați seama, vegheați și rugați-vă; căci nu știți când va veni vremea aceea.” (Marcu 13, 33.)