Capitolul 14 — Moartea soțului meu
În ciuda muncii istovitoare, a grijilor și răspunderilor care au aglomerat atât de mult viața soțului meu, când a trecut pragul de șaizeci de ani, el era activ și în putere, atât la minte, cât și la trup. De trei ori a fost lovit de paralizie; totuși, prin îndurarea lui Dumnezeu și mulțumită unei constituții fizice puternice și a respectării stricte a legilor sănătății, el și-a putut reveni. Din nou a călătorit, a predicat și a scris cu zelul și energia obișnuite. Am lucrat unul alături de celălalt pentru cauza lui Hristos timp de treizeci și șase de ani; și aveam nădejdea că vom putea fi împreună pentru a fi martori la încheierea triumfătoare. Însă nu aceasta a fost și voia lui Dumnezeu. Alesul și apărătorul tinereții mele, tovarășul meu de viață, cel care a fost alături de mine la lucru și în suferință, a fost luat de lângă mine, iar eu am rămas singură pentru a-mi termina lucrarea și a duce lupta.
-106-
Primăvara și prima parte a verii lui 1881 le-am petrecut împreună, în casa noastră din Battle Creek. Soțul meu spera să-și poată aranja treburile în așa fel, încât să putem merge pe coasta Pacificului și să ne consacrăm timpul numai pentru scris. El simțea că făcusem o greșeală îngăduind ca nevoile vădite ale lucrării și rugămințile fraților noștri să ne implice în lucrarea, activă de predicare, când noi am fi putut scrie. Soțul meu dorea să prezinte mai pe larg mărețul subiect al mântuirii, iar eu cugetasem mult la pregătirea unor importante cărți. Amândoi simțeam că este datoria noastră, atâta timp cât puterile mintale erau nevătămate, să terminăm aceste lucrări, o datorie pe care o aveam față de noi înșine și față de cauza lui Dumnezeu. Doream să ne retragem din focul luptei și să dăm poporului nostru prețioasa lumină a adevărului, pe care Dumnezeu a deschis-o în fața minților noastre.
Cu câteva săptămâni înainte de moartea soțului meu, i-am vorbit mereu de nevoia de a căuta un câmp de lucru unde am putea fi eliberați de sarcinile care veneau necontenit asupra noastră la Battle Creek. Ca răspuns, el mi-a vorbit de o mulțime de probleme pe care trebuia să le rezolvăm înainte de plecare — lucruri pe care cineva trebuia să le facă. Apoi, profund mișcat, a întrebat: “Unde sunt oamenii care să facă această lucrare? Unde sunt aceia care să nu aibă interese egoiste în instituțiile noastre, care să stea de partea dreptății, neafectați de nici un fel de influență cu care ar veni în contact?”
Cu lacrimi în ochi, și-a exprimat îngrijorarea pentru instituțiile noastre din Battle Creek și a spus: “Mi-am dat viața ca să fie întemeiate aceste instituții. A le părăsi ar însemna moarte. Ele sunt ca și copiii mei, nu mă pot despărți de ele. Aceste instituții sunt uneltele prin care Dumnezeu dorește să facă o anumită lucrare. Satana caută să pună piedici și să distrugă orice mijloace prin care Domnul lucrează pentru mântuirea oamenilor. Dacă marele vrăjmaș ar putea modela aceste instituții după standardul lumii, atunci el și-a atins scopul. Cea mai mare preocupare a mea este de a găsi oamenii potriviți la locul potrivit. Dacă aceia care sunt în poziții de răspundere sunt slabi în ce privește puterea morală și șovăielnici în privința principiilor, vor fi mulți pe care-i vor influența în rău. Influențele rele nu trebuie să predomine. Aș prefera să mor decât să trăiesc și să văd că aceste instituții sunt administrate greșit sau abătute de la scopul pentru care au fost aduse la existență.
-107-
În această lucrare, relațiile mele cele mai de durată și cele mai strânse au fost cu sectorul de publicații. De trei ori am căzut, lovit de paralizie, datorită devoțiunii mele în această ramură a lucrării. Acum, pentru că Dumnezeu mi-a reînnoit puterea fizică și mintală, simt că pot sluji cauzei Sale așa cum n-am mai făcut-o niciodată înainte. Trebuie să văd lucrarea de publicații prosperând. Aceasta este strâns legată cu însăși existența mea. Dacă voi uita vreodată binele acestei lucrări, fie ca mâna mea dreaptă să-și piardă abilitatea de a lucra.”
Am avut în plan să participăm la o adunare în corturi în localitatea Charlotte, în Sabat și duminică, 23 și 24 iulie. Deoarece eu nu mă simțeam bine, ne-am hotărât să călătorim cu trăsura. Pe drum, soțul meu părea optimist, deși părea că asupra lui apasă un simțământ de solemnitate. Încontinuu el Îl lăuda pe Domnul pentru îndurările Sale și binecuvântările primite și și-a exprimat în mod liber propriile sentimente cu privire la trecut și viitor: “Domnul este bun și vrednic de laudă. El este întotdeauna un ajutor la vreme de nevoie. Viitorul pare înnorat și nesigur, însă Domnul Se va îngriji de toate aceste lucruri. Când vine necazul, El ne dă putere să trecem prin el. Ar trebui să fim atât de mulțumitori pentru ceea ce a fost Domnul pentru noi și ce a făcut pentru noi, încât nu ar trebui să murmurăm și să ne plângem niciodată. Eforturile noastre, poverile și sacrificiile pe care le facem nu vor fi niciodată pe deplin apreciate de către toți. Eu am ajuns la concluzia că mi-am pierdut pacea interioară și binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când m-am lăsat tulburat de aceste lucruri.
-108-
Mi-a fost greu să văd că motivele mele au fost judecate greșit și că cele mai mari eforturi ale mele de a-i ajuta, încuraja și întări pe frații mei erau mereu, mereu întoarse împotriva mea. Însă eu trebuia să-mi fi adus aminte de Domnul Isus și dezamăgirile Lui. Sufletul Lui era întristat pentru că nu era apreciat de cei pentru care venise să-i binecuvânteze. Ar fi trebuit să zăbovesc mai mult asupra îndurării și bunătății pline de iubire a lui Dumnezeu, să-L laud pe El mai mult și să mă plâng mai puțin de nerecunoștința fraților mei. Dacă aș fi lăsat toate necazurile mele pe seama Domnului, gândindu-mă mai puțin la ceea ce au spus și au făcut alții împotriva mea, aș fi avut mai multă pace și bucurie. Acum voi avea grijă în primul rând să nu supăr cu vorba sau cu fapta și apoi să-mi ajut frații să meargă pe calea cea dreaptă. Nu mă voi mai plânge de nici un rău care mi se face. Am așteptat de la oameni mai mult decât trebuia. Îl iubesc pe Dumnezeu și lucrarea Lui și îi iubesc și pe frații mei.”
Puțin mă gândeam eu atunci, în timp ce mergeam, că aceasta avea să fie ultima călătorie pe care o făceam împreună. Vremea s-a schimbat brusc, de la căldură înăbușitoare la răcoare neașteptat de rece. Soțul meu a răcit, însă credea că este destul de sănătos și nu va fi afectat mai serios. La adunările din localitatea Charlotte a lucrat din greu, prezentând adevărul cu multă claritate și putere. El a vorbit despre plăcerea pe care o simțea când se adresa oamenilor care manifestau un interes atât de profund pentru subiectele care îi erau lui cele mai dragi. “Domnul mi-a înviorat cu adevărat sufletul”, spunea el, “în timp ce am împărțit altora pâinea vieții. Pretutindeni în Michigan oamenii fac apeluri, dornici să primească ajutor. Cât de mult tânjesc să-i pot mângâia, încuraja și întări cu prețioase adevăruri valabile pentru timpul pe care-l trăim!”
Când ne-am întors acasă, soțul meu s-a plâns de o ușoară indispoziție, deși își vedea de lucrul său ca de obicei. În fiecare dimineață ne duceam în crângul de lângă casa noastră și ne rugam împreună. Eram atât de dornici să știm care este datoria noastră! Primeam încontinuu scrisori din diferite locuri, prin care eram solicitați să participăm la adunări în corturi. În ciuda hotărârii noastre de a ne dedica scrisului, a fost greu să refuzăm să ne întâlnim cu frații noștri la aceste importante întruniri. Cu multă ardoare, ceream înțelepciune de sus pentru a ști cum să procedăm cel mai bine.
-109-
În Sabat dimineața, ca de obicei, ne-am dus în crâng împreună și soțul meu s-a rugat cât se poate de arzător de trei ori. Părea că nu vrea să înceteze deloc să pledeze înaintea lui Dumnezeu pentru călăuzire specială și binecuvântare. Rugăciunile lui au fost ascultate, iar inimile noastre au fost cuprinse de pace și lumină. El L-a lăudat pe Domnul și a spus: “Acum las totul pe seama lui Isus. Simt o pace dulce, cerească, și asigurarea că Domnul ne va arăta care ne este datoria; pentru că noi dorim să facem voia Lui.” M-a însoțit la tabernacol și a deschis serviciile divine cu cântare și rugăciune. Aceasta era ultima dată când avea să stea alături de mine la amvon.
Lunea următoare a fost foarte răcit, iar marți am fost și eu lovită de boală. Amândoi am fost duși la sanatoriu pentru tratament. Vineri eu eram mai bine. Atunci doctorul m-a informat că soțul meu este somnolent și că pericolul se prefigura. Am fost dusă imediat în camera lui și, de îndată ce am văzut cum arată, mi-am dat seama că este pe moarte. Am încercat să-l trezesc. El înțelegea tot ce i se spunea și răspundea la toate întrebările la care se putea răspunde prin da sau nu, însă se părea că nu poate spune mai mult decât atât. Când i-am spus că se pare că e pe moarte, nu s-a arătat surprins. L-am întrebat dacă Domnul Isus îi este prețios. El a spus: “Da, oh, da.” “Nu ai dorința să mai trăiești?” l-am întrebat eu. El a răspuns: “Nu.”
Apoi, noi am îngenuncheat lângă patul lui și ne-am rugat pentru el. Pe fața lui se vedea pace. I-am spus: “Domnul Isus te iubește. Ești în brațele Lui.” El a răspuns: “Da, da.”
Fratele Smith și alți frați s-au rugat și ei, iar apoi s-au retras pentru a petrece mult timp din noapte în rugăciune. Soțul meu spunea că nu simte durere, însă era evident că se duce repede. Dr. Kellog și ajutoarele lui au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-l scăpa de la moarte. Și-a revenit încet, însă era foarte slăbit.
-110-
În dimineața următoare părea că-și va reveni și mai mult, însă pe la prânz a avut un frison, în urma căruia a rămas aproape inconștient. La ora 5 după-amiază, în Sabatul din 6 august 1881, viața lui s-a stins încet, fără luptă sau geamăt.
Șocul morții soțului meu — atât de bruscă și neașteptată — a căzut asupra mea ca o greutate zdrobitoare. În starea slăbită în care mă aflam și eu, mi-am mobilizat toate puterile pentru a rămâne alături de patul lui până la sfârșit, însă, când am văzut cum ochii lui se închid pentru somnul morții, puterile mi-au cedat și m-am simțit complet învinsă. Câtva timp m-am legănat între viață și moarte. Flacăra vieții pâlpâia atât de slab, încât chiar o suflare o putea stinge. Pe timpul nopții pulsul era tot mai slab, iar respirația tot mai grea, părând că se oprește. Numai prin îndurarea lui Dumnezeu și grija și veghea neîntreruptă a medicului și a asistenților săi mi-a fost păstrată viața.
Deși nu m-am ridicat de pe patul de suferință după moartea soțului meu, totuși, în Sabatul următor, am fost dusă la tabernacol pentru a lua parte la funeraliile lui. La încheierea predicii, am simțit că este datoria mea să dau mărturie în favoarea valorii nădejdii creștine în ceasul întristării și al nenorocirii. Când m-am ridicat, am primit putere și am vorbit cam zece minute, înălțând îndurarea și dragostea lui Dumnezeu în prezența acelei mari mulțimi adunate. La încheierea serviciului divin, mi-am urmat soțul la cimitirul Oak Hill, unde a fost pus la odihnă până în dimineața învierii.
Puterea mea fizică a cedat la această lovitură, însă puterea harului divin m-a susținut în această mare nenorocire care a venit asupra mea. Când am văzut că soțul meu respiră pentru ultima oară, am simțit că Isus îmi este mai prețios decât îmi fusese oricând înainte. Când am stat alături de întâiul meu născut și i-am închis ochii pentru moarte, am putut spune: “Domnul a dat, Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului.” Și atunci am simțit mângâierea lui Isus. Și când ultimul fiu născut mi-a fost smuls din brațe și n-am mai putut să-i văd căpșorul pe perna de lângă mine, și atunci am putut să spun: “Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat.” Iar când mi-a fost luat cel pentru care avusesem cele mai adânci sentimente și alături de care lucrasem timp de treizeci și șase de ani, am putut să-mi pun mâinile pe ochii lui și să spun: “Doamne, Îți încredințez comoara mea până în dimineața învierii.”
-111-
Când l-am văzut că se duce și am văzut cât de mulți prieteni simt împreună cu mine, m-am gândit: Ce contrast față de moartea lui Isus, care atârna pe cruce! Ce contrast! În ceasul agoniei Sale, batjocoritorii Îl ocărau și ridiculizau. Însă El a murit și a trecut prin mormânt pentru a-i da strălucire și pentru a-l lumina, pentru ca noi să putem avea bucurie și speranță chiar și cu ocazia morții; pentru ca să putem spune, atunci când ne conducem prietenii la odihnă: Ne vom întâlni din nou.
Uneori simțeam că nu se poate ca soțul meu să fi murit. Însă aceste cuvinte îmi răsunau în minte: “Fii liniștită și nu uita că Eu sunt Dumnezeu.” Simțeam greu pierderea, însă nu îndrăzneam să mă las pradă deznădejdii. Aceasta nu l-ar fi putut readuce la viață. Și nu sunt atât de egoistă, chiar dacă ar fi posibil, să-l trezesc din somnul lui liniștit pentru a se angaja iar în luptele vieții. Ca un războinic obosit, el a fost pus jos pentru a dormi. Voi privi cu plăcere la locul lui de odihnă. Cea mai bună cale prin care eu și copiii mei putem onora memoria aceluia care a căzut este aceea de a lua lucrarea de unde el a lăsat-o și a o duce mai departe spre desăvârșire. Vom fi mulțumitori pentru anii plini de rodnicie care i-au fost acordați; și, de dragul lui și de dragul lui Hristos, vom învăța din moartea lui o lecție pe care nu o vom uita niciodată. Ne vom strădui ca în urma acestei nenorociri să fim mai buni și amabili, mai răbdători și stăpâni pe noi înșine și mai atenți față de cei care sunt în viață.
Mi-am reluat lucrarea singură, cu deplină încredere că Mântuitorul meu va fi alături de mine. Mai avem doar puțin timp pentru a duce lupta; apoi Domnul Hristos va veni și această scenă de conflicte se va închide. Atunci se va putea spune că cele din urmă eforturi ale noastre au fost făcute pentru a lucra cu Hristos și pentru înaintarea Împărăției Sale. Câțiva dintre cei care au stat în linia întâi a bătăliei, împotrivindu-se cu zel păcatului, cad la postul datoriei; cei rămași în viață privesc cu durere la eroii căzuți, însă nu este timp pentru a ne înceta lucrarea. Ei trebuie să strângă rândurile; să apuce stindardul din mâna doborâtă de moarte și, cu putere reînnoită, să apere adevărul și onoarea lui Hristos. Trebuie să ne împotrivim păcatului ca niciodată înainte — să ne împotrivim puterilor întunericului. Timpul pe care îl trăim necesită o activitate energică și susținută din partea celor care cred adevărul prezent. Dacă ni se pare că avem mult de așteptat până când va veni Eliberatorul nostru, dacă, doborâți de întristare și istoviți de trudă, suntem nerăbdători a scăpa de luptă, să ne amintim — și această amintire să aducă la tăcere orice murmur — că am fost lăsați pe pământ pentru a întâmpina furtuni și lupte, pentru a ne desăvârși caracterul creștin, pentru a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu, Tatăl nostru, și pe Domnul Hristos, fratele nostru mai mare, și să facem lucrarea încredințată de Stăpân de a câștiga multe suflete pentru Hristos. “Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veci de veci.” (Daniel 12, 3)