Când ajunsese așa de slăbit, înainte de mutarea din Rochester, soțul meu a vrut să se elibereze de responsabilitatea lucrării cu publicațiile. El a propus ca biserica să preia lucrarea, care să fie administrată de un comitet numit de aceasta, și ca nimeni din cei ce aveau legătură cu biroul de publicații să nu obțină vreun beneficiu financiar, în afara salariului primit pentru munca sa.
Deși această problemă a fost mereu adusă în fața lor, frații noștri nu au întreprins nimic până în 1861. Până la această dată, soțul meu fusese proprietarul legal al casei de publicații și administratorul unic al acestei lucrări. El se bucura de încrederea fraților activi în lucrare, care încredințaseră în grija sa fondurile primite prin donații din când în când, după cum necesita lucrarea în vederea acestei întreprinderi. Și, deși se declarase în repetate rânduri, prin intermediul publicației Review, că acea casă de editură era în fapt proprietatea bisericii, iar el era doar administratorul legal, dușmanii noștri au tras foloase de pe urma acestei situații și, prin speculații, au făcut tot ce au putut să-l jignească și să întârzie progresul lucrării. În aceste împrejurări, el a introdus problema organizației, care a avut ca urmare înființarea Asociației de publicații a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, în conformitate cu legile statului Michigan, în primăvara anului 1861.
Deși grijile care au venit asupra noastră, legate de lucrarea de publicații și alte ramuri ale lucrării, au însemnat multe greutăți, totuși sacrificiul cel mai mare pe care a trebuit să-l fac pentru lucrare a fost acela de a-mi lăsa copiii în grija altora.
-102-
Henry fusese despărțit de noi timp de cinci ani, iar Edson avusese parte de îngrijirea noastră doar puțină vreme. Timp de câțiva ani, familia noastră fusese foarte mare, iar casa un fel de hotel, noi fiind plecați de acasă mult timp. Am fost mult preocupată să le ofer copiilor mei o educație bună, să fie feriți de obiceiuri rele și adesea eram întristată când mă gândeam la contrastul dintre situația mea și a altora care nu aveau atâtea poveri și griji, care puteau să fie întotdeauna cu copiii lor, să-i sfătuiască și să-i educe, și care își petreceau timpul aproape exclusiv în familiile lor. Și m-am întrebat: Dumnezeu cere oare atât de mult de la noi, iar pe alții îi lasă fără poveri? Este aceasta egalitate? Trebuie oare să zorim noi atât de mult de la o grijă la alta, dintr-o parte a lucrării în cealaltă, și să n-avem decât așa de puțin timp să ne creștem copiii? Multe nopți, în timp ce alții dormeau, eu le petreceam plângând cu amar.
Eu îmi făceam planuri care să-i cuprindă și pe copiii noștri, dar apoi se ridicau piedici care îmi spulberau planurile. Eram foarte sensibilă la greșelile pe care le făceau copiii mei și fiecare lucru rău pe care îl comiteau producea multă suferință inimii mele, afectându-mi sănătatea. Aș fi vrut ca unele mame să fie măcar puțin timp în împrejurări asemănătoare acelora în care fusesem eu ani de-a rândul; atunci ar fi prețuit binecuvântările pe care le aveau și ar fi putut simți mai bine împreună cu mine, în lipsurile mele. Ne-am rugat și am lucrat pentru copiii noștri, ținându-i în frâu. Nu am dat deoparte nuiaua, însă, înainte de a o folosi, lucram cu ei ca să-i facem să vadă unde au greșit, iar apoi ne rugam împreună cu ei. Am căutat să-i facem pe copiii noștri să înțeleagă că ne vom atrage neplăcerea lui Dumnezeu dacă le vom scuza păcatele. Și străduințele noastre au fost binecuvântate spre binele lor. Cea mai mare plăcere a lor era să ne facă pe plac. Nu erau fără greșeli, însă noi credeam că sunt și ei mielușei în turma Domnului.
În 1860, moartea ne-a trecut pragul și l-a smuls pe cel mai tânăr lăstar al familiei noastre. Micuțul Herbert, născut pe 20 septembrie 1860, a murit pe 14 decembrie în același an. Nimeni nu poate înțelege cât au sângerat inimile noastre, decât aceia care și-au condus și ei micuți la mormânt.
-103-
Însă vai, când a murit nobilul nostru Henry (Moartea lui Henry N. White a avut loc la Topsham, Maine, pe 8 decembrie 1863 .), la vârsta de 16 ani, când dulcele nostru cântăreț a fost condus la mormânt și n-am mai putut auzi cântecele lui, căminul nostru a ajuns un loc pustiu. Atât părinții, cât și cei doi fii care au mai rămas au resimțit lovitura din plin. Însă Dumnezeu ne-a mângâiat după aceste pierderi și, cu credință și curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care El ne-o încredințase, având nădejdea minunată că ne vom întâlni copiii, care ne-au fost smulși prin moarte, în acea lume în care suferința și moartea nu vor mai exista.
În august 1865, soțul meu a fost brusc lovit de paralizie. Aceasta a fost o lovitură grea nu doar pentru mine și copii, ci și pentru cauza lui Dumnezeu. Comunitățile au fost private atât de lucrările soțului meu, cât și de ale mele. Satana a triumfat văzând lucrarea adevărului împiedicată în acest fel. Însă, mulțumim lui Dumnezeu, nu i-a fost îngăduit să ne distrugă. După ce a trebuit să întrerupă orice lucru activ timp de cincisprezece luni, ne-am avântat încă o dată, împreună, să lucrăm în biserici.
Fiind sigură că soțul meu nu-și va reveni după îndelunga suferință dacă va fi inactiv și având convingerea că sosise timpul ca eu să pornesc și să-mi spun mărturiile poporului, m-am hotărât să fac un drum în nordul statului Michigan, împreună cu soțul meu, care se afla în acea stare slăbită, în cel mai aspru frig al iernii. A fost nevoie nu de puțin curaj moral și credință în Dumnezeu ca să iau decizia în mintea mea de a risca atât de mult, însă eram conștientă de faptul că aveam o lucrare de făcut și știam că Satana ar face orice să mă oprească de la aceasta. Am așteptat mult să ia sfârșit captivitatea noastră și mă temeam că sufletele vor fi pierdute dacă vom amâna. A rămâne departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea și că, dacă nu vom acționa, aveam să pierim. Astfel că, pe 19 decembrie 1866, pe viscol, am plecat din Battle Creek spre Wright, Michigan. Soțul meu a suportat călătoria de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă așteptam și s-a simțit la fel de bine când am ajuns la destinație, ca atunci când am plecat din Battle Creek.
-104-
Aici a fost primul loc unde am lucrat după suferința lui. El a început să lucreze ca în primii ani, deși era foarte slăbit. Vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de amiază în Sabat și în ziua întâi, în timp ce eu ocupam restul timpului și apoi vorbeam în după-amiaza fiecărei zile cam o oră și jumătate de fiecare dată. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Vedeam cu ochii mei cum soțul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele lui erau tot mai bine legate. Și când, cu o anumită ocazie, el a vorbit timp de o oră cu claritate și putere, cu povara lucrării asupra lui, ca înainte de boală, sentimentele mele de mulțumire au depășit orice putință de exprimare. M-am ridicat în adunare și, timp de aproape o jumătate de oră, am încercat, plângând, să le dau glas. Adunarea a fost profund mișcată. Am simțit asigurarea că aceștia constituiau zorii unor zile mai bune pentru noi.
Mâna vindecătoare a lui Dumnezeu a fost mai mult decât evidentă. Probabil că nimeni din cei ce au suportat o asemenea lovitură nu s-a mai refăcut vreodată. Cu toate acestea, un șoc sever de paralizie, ce a afectat în mod grav creierul, a fost îndepărtat de mâna cea bună a lui Dumnezeu de la slujitorul Său, căruia i-a fost dată o nouă putere atât la minte, cât și la trup.
În timpul anilor care au urmat refacerii soțului meu, Domnul a deschis în fața noastră un vast câmp de lucru. Deși la început eram un vorbitor timid, totuși, pe măsură ce providența lui Dumnezeu a deschis calea înaintea mea, aveam curajul să mă înfățișez în fața unor mari audiențe. Împreună am luat parte la adunări în corturi și alte adunări mari, din Maine până la Dakota, din Michigan până în Texas și California.
-105-
Lucrarea începută într-o perioadă de slăbiciune și negură a continuat să crească și să se întărească tot mai mult. Casele de editură din Michigan și California și misiunile întemeiate în Anglia, Norvegia și Elveția atestă creșterea ei. În locul ediției primei noastre reviste duse la atelier într-un sac, acum pleacă din casele de editură aproximativ 140.000 de exemplare din diferite publicații. Mâna lui Dumnezeu a fost asupra lucrării Sale, care a prosperat și a mers înainte.
Ultima parte a istoriei vieții mele trebuie legată de ridicarea unor instituții cu care viața mea s-a întrepătruns atât de strâns. Pentru înființarea acestora, soțul meu și cu mine am lucrat cu tocul și cu glasul. A reda în scris, chiar pe scurt, experiența acestor ani plini de activitate și atât de ocupați ar depăși cu mult posibilitatea cuprinderii într-o asemenea broșură. Eforturile lui Satana de a împiedica lucrarea și de a-i distruge pe lucrători nu au încetat; însă Dumnezeu S-a îngrijit de slujitorii Săi și de lucrarea Sa.