Capitolul 7 — Prima mea viziune
Nu la mult timp după 1844, mi-a fost dată prima viziune. Eram în vizită la o soră scumpă în Hristos, a cărei inimă era strâns legată de a mea; eram cinci surori și toate eram îngenuncheate în tăcere, la altarul familial. Pe când ne rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea așa cum nu mai simțisem niciodată până atunci. Se părea că eram înconjurată de lumină și că mă înălțam tot mai mult, tot mai mult de pe pământ. M-am întors să văd poporul advent în lume, dar n-am putut să-l găsesc, când o voce mi-a spus: “Privește din nou și uită-te puțin mai sus.” Atunci mi-am ridicat ochii și am văzut o cărare dreaptă și îngustă, suspendată deasupra pământului. Pe această cărare, poporul advent călătorea spre cetate. Înapoia lor, la începutul cărării, era o lumină, despre care un înger mi-a spus că este strigătul de la miezul nopții. Această lumină strălucea pe tot parcursul cărării, astfel ca picioarele lor să nu li se împleticească. Însuși Domnul Isus mergea în fața poporului Său, conducându-i înainte, și, atâta timp cât își țineau ochii fixați la El, ei erau în siguranță. Însă curând unii au obosit și au spus că până la cetate mai este cale lungă și că ei se așteptaseră ca deja să fi ajuns acolo. Apoi Isus îi încuraja, ridicându-Și brațul drept, plin de slavă, din care venea o lumină care se unduia peste grupul advent; iar ei strigau: “Aleluia!” Unii, în grabă, refuzau lumina care-i lumina din urmă și spuneau că nu Dumnezeu îi condusese până acolo. Lumina dinapoia lor a dispărut, lăsându-i într-un întuneric complet, iar ei s-au împleticit, au pierdut urma lui Isus și au căzut de pe cărare în întunericul și lumea nelegiuită de dedesubt.
-59-
Curând am auzit vocea lui Dumnezeu ca niște ape mari, care ne-a spus ziua și ora venirii lui Isus. Sfinții în viață, 144.000 la număr, au cunoscut și au înțeles vocea, pe când cei nelegiuiți au crezut că este un tunet și cutremur de pământ. Când Dumnezeu ne-a anunțat timpul, El a turnat asupra noastră Duhul Sfânt și fețele noastre au început să lumineze de slava lui Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat cu Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.
Cei 144.000 erau toți sigilați și într-o desăvârșită unire. Pe frunțile lor erau cuvintele lui Dumnezeu, Noul Ierusalim și o stea plină de slavă cu Numele lui Isus. Văzându-ne în starea aceea de bucurie și sfințenie, cei nelegiuiți s-au înfuriat și s-au năpustit asupra noastră, ca să pună mâna pe noi și să ne arunce în închisoare. Atunci noi am întins mâinile înainte în Numele Domnului, iar ei au căzut fără putere la pământ. Acum era clar pentru sinagoga lui Satana că Dumnezeu ne-a iubit pe noi, care am putut să ne spălăm picioarele unii altora și să salutăm pe frați cu o sărutare sfântă și ei s-au plecat la picioarele noastre.
-60-
Curând ochii noștri au fost atrași către est, unde apăruse un mic nor negru, mare cam cât o jumătate de palmă, despre care am știut cu toții că este semnul Fiului omului. Într-o liniște solemnă, priveam cu toții cu ochii pironiți spre nor, pe măsură ce acesta se apropia tot mai mult și devenea mai luminos, mai glorios și tot mai glorios, până când a ajuns un mare nor alb. Partea de jos părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, iar împrejurul lui zeci de mii de îngeri ce cântau o cântare minunată; iar pe acesta stătea Fiul omului. Părul Său era alb și ondulat, căzându-I pe umeri, iar pe capul Lui erau multe coroane. Picioarele Lui aveau înfățișarea focului; în mâna Sa dreaptă se afla o seceră ascuțită, iar în stânga, o trâmbiță de argint. Ochii Lui erau ca o flacără de foc care îi căuta mereu pe copiii Săi.
Atunci toate fețele au îngălbenit, iar cei care Îl respinseseră pe Dumnezeu s-au înnegrit. Atunci noi toți am strigat: “Cine poate sta în picioare? Este haina mea fără pată?” Îngerii au încetat să mai cânte și, într-o liniște înfricoșătoare, Domnul Isus a spus: “Cei care au mâini curate și inimi curate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns.” Când am auzit aceste cuvinte, fețele noastre s-au luminat și bucuria ne-a umplut inimile. Iar îngerii au atins o notă mai înaltă și au început să cânte iar, în timp ce norul se apropia tot mai mult de pământ. Atunci a răsunat trâmbița lui Isus, pe când cobora pe nor, învăluit în flăcări de foc. El Și-a fixat ochii asupra mormintelor în care se aflau sfinții adormiți, Și-a ridicat ochii și mâinile spre cer și a strigat: “Treziți-vă, treziți-vă, treziți-vă! Voi care dormiți în țărână și înviați!” După aceasta a fost un puternic cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis, iar cei morți au ieșit afară din ele, îmbrăcați în nemurire. Cei 144.000 au strigat: “Aleluia”, recunoscându-și prietenii care le fuseseră smulși prin moarte, și în aceeași clipă au fost schimbați și luați împreună cu aceștia, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.
Am ajuns cu toții la nor și, timp de șapte zile, am urcat până la marea de cristal, când Domnul Isus a adus coroanele și cu mâna Lui dreaptă le-a așezat pe capetele noastre. Ne-a dat harpe de aur și laurii victoriei. Aici, la marea de cristal, cei 144.000 stăteau într-un careu desăvârșit. Unii aveau coroane foarte strălucitoare, alții mai puțin strălucitoare. Unele erau pline de stele, altele aveau doar câteva. Toți erau mulțumiți de coroanele lor. Și toți erau îmbrăcați în haine albe de slavă, de la umeri până la picioare. Îngerii erau toți în jurul nostru când mergeam pe marea de cristal, spre poarta cetății. Domnul Isus a ridicat brațul Său puternic, glorios, a apucat poarta de mărgăritare, a deschis-o și, în timp ce aceasta aluneca în balamalele ei strălucitoare, ne-a spus: “Voi v-ați spălat hainele în sângele Meu, ați stat neclintiți pentru adevărul Meu, intrați.” Noi toți am pornit înainte, simțind că avem tot dreptul să fim acolo.
-61-
Înăuntrul cetății am văzut pomul vieții și tronul lui Dumnezeu. Din tron ieșea un râu cu apă curată și de fiecare parte a râului era pomul vieții. Pe o parte a râului se afla un trunchi al pomului și de partea cealaltă, un alt trunchi al lui, amândouă de aur curat, transparent. La început am crezut că văd doi pomi; am privit din nou și am văzut că aceștia se uneau în vârf într-un singur pom. Ramurile sale erau aplecate spre locul în care stăteam noi; iar fructele erau minunate, păreau ca aurul amestecat cu argint.
Toți ne-am dus și ne-am așezat ca să admirăm slava acelui loc, când frații Fitch și Stockman, care predicaseră Evanghelia împărăției și pe care Domnul îi pusese în mormânt pentru a-i cruța, au venit la noi și ne-au întrebat prin ce am trecut cât timp ei au fost în mormânt. Am încercat să ne aducem aminte de necazurile cele mari, însă acestea păreau atât de mici în comparație cu slava de neîntrecut și greutatea veșnică de slavă care ne înconjura, încât nu am putut să le vorbim, ci am strigat cu toții: “Aleluia! Cerul este destul de ieftin”; și apoi ne-am atins harpele de aur, făcând bolțile cerului să răsune.