Colportorul
Deoarece colportorii nu și-au făcut datoria, societățile noastre misionare au intrat în datorii; acestea nu-și pot împlini obligațiile către casele de editură și astfel instituțiile acestea intră în încurcături, iar lucrarea lor este împiedicată. Unii colportori s-au considerat rău tratați când li s-a cerut să plătească prompt editorilor cărțile primite; iar plățile prompte sunt singurul mijloc de a face comerț cu succes.
Felul dezlânat în care unii dintre colportori și-au făcut lucrarea arată că ei au de învățat lecții importante. Mi-a fost arătat faptul că s-a lucrat mult la voia întâmplării. Din lipsă de exactitate în cele trecătoare, unii și-au format obiceiul de a fi nepăsători și incapabili și au adus deficiența aceasta în lucrarea Domnului.
Dumnezeu cere să se producă o hotărâtă îndreptare în diferitele ramuri ale lucrării. Afacerile în legătură cu lucrarea Lui ar trebui să fie caracterizate prin mai multă precizie și exactitate. Trebuie să aibă loc un efort ferm și hotărât de a realiza reforme esențiale.
“Blestemat să fie cel ce face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului”. (Ieremia 48, 10.)
“Când aduceți ca jertfă o vită oarbă, nu este rău lucrul acesta? Când aduceți una șchioapă sau beteagă, nu este rău lucrul acesta oare? Ia adu-o dregătorului tău! Te va primi el bine pentru ea, va ține el seama de ea?”’ Blestemat să fie înșelătorul, care … juruiește și jertfește Domnului o vită beteagă! Căci Eu sunt un Împărat mare, zice Domnul oștirilor, și Numele Meu este înfricoșat”. (Maleahi 1, 8; 1, 14.)
-176-
Autorul
Dumnezeu dorește să-i aducă pe oameni în directă legătură cu Sine. În toate procedeele Sale cu ființele omenești, El recunoaște principiul răspunderii personale. El caută să încurajeze un simț al dependenței personale și să imprime nevoia de călăuzire personală. Darurile sale sunt date oamenilor în mod individual. Fiecare om a fost făcut un econom al unor bunuri sacre încredințate lui; fiecare trebuie să dea socoteală de însărcinările sale potrivit cu îndrumările Dătătorului; și fiecare va trebui să dea seama înaintea lui Dumnezeu de isprăvnicia sa.
În toate acestea, Dumnezeu caută să aducă natura omenească în legătură cu natura dumnezeiască, pentru ca prin legătura aceasta omul să poată fi transformat după chipul divin. Atunci principiul iubirii și al bunătății va fi o parte din natura sa. Satana, căutând să împiedice realizarea planului Său, caută fără încetare să încurajeze dependența de om, să-i facă pe oameni sclavii oamenilor. Astfel izbutește să abată mintea de la Dumnezeu și își infiltrează propriile sale principii de egoism, ură și ceartă.
În toate legăturile noastre unii cu alții, Dumnezeu dorește să păstrăm cu grijă principiul responsabilității și dependenței personale de El. Este un principiu care ar trebui să fie în mod deosebit avut în vedere de casele noastre de editură în relațiile lor cu autorii.
Unii susțin că autorii n-ar trebui să dețină dreptul de administrator asupra lucrărilor lor, ci ei trebuie să pună lucrările lor sub controlul casei de editură sau al conferinței; și că peste cheltuielile cauzate de producerea manuscrisului, ei nu trebuie să pretindă nici o parte din profit; că acesta trebuie să fie lăsat pe seama conferinței sau a editurii, ca să fie folosit după cum vor considera ei, pentru diferitele nevoi ale lucrării. În felul acesta, administrarea drepturilor de autor să fie pe deplin transferate de la persoana sa la altele.
-177-
Dar nu așa privește Dumnezeu problema. Iscusința de a scrie o carte este, ca oricare alt talent, un dar de la El, pentru sporirea căruia are să dea seamă înaintea lui Dumnezeu; iar el trebuie să investească veniturile potrivit cu îndrumările Lui. Să nu uităm că el nu este proprietatea noastră pe care ne-a încredințat-o ca să o investim. Dacă ar fi așa, am putea pretinde putere discreționară; am putea să transferăm răspunderea asupra altuia și să-i încredințăm lui obligațiile noastre de administrator. Dar lucrul acesta nu se poate face, deoarece Domnul ne-a făcut în mod individual economi ai Săi. Suntem răspunzători să facem noi înșine investiția acestor mijloace. Propriile noastre inimi trebuie să fie sfințite; mâinile noastre trebuie să aibă ceva de dat, așa cum cere împrejurarea, din venitul pe care ni l-a încredințat Dumnezeu.
Ar fi tot atât de drept ca editura sau conferința să-și asume controlul venitului pe care un frate îl are de la casele sau terenurile sale, ca și atunci când își însușește ceva gândit și făcut de el.
Nu este dreptate nici în pretenția că, deoarece un lucrător al casei de editură primește un salariu pentru munca sa, puterile trupului, ale minții și ale sufletului aparțin în totul instituției, și ea are drept asupra tuturor produselor scrisului său. În afară de perioada de muncă în instituție, timpul lucrătorului este sub propriul său control, să-l folosească așa cum găsește de cuviință, atâta timp cât folosirea aceasta nu e în conflict cu obligația sa față de instituție. Pentru ceea ce el ar produce în orele acestea, el este răspunzător față de propria sa conștiință și față de Dumnezeu.
Nu se poate arăta mai mare dezonoare față de Dumnezeu decât ca un om să aducă talentele altui om sub controlul său absolut. Răul nu este prevenit prin faptul că profitul tranzacției urmează să fie devotat lucrării lui Dumnezeu. Într-un astfel de aranjament, omul care îngăduie ca mintea lui să fie stăpânită de mintea altuia este despărțit în felul acesta de Dumnezeu și expus ispitei. Când transferă răspunderea obligației sale asupra altor oameni și depinde de înțelepciunea lor, el așează pe om acolo unde ar trebui să fie Dumnezeu. Cei care caută să realizeze acest transfer de răspunderi nu văd rezultatele acțiunii lor; dar Dumnezeu ni le-a pus clar în față. El zice: “Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijine pe un muritor”. (Ieremia 17, 5.)
-178-
Autorii să nu fie solicitați să dăruiască sau să vândă dreptul lor asupra cărților pe care le-au scris. Ei să primească o parte dreaptă din profitul lucrării lor; apoi ei să considere mijloacele lor ca un tezaur încredințat lor de Dumnezeu pentru a fi administrat potrivit cu înțelepciunea pe care o va da El.
Aceia care posedă capacitatea de a scrie cărți ar trebui să-și dea seama că ei posedă și abilitatea de a investi veniturile pe care le primesc. Deși este drept ca ei să așeze o parte în tezaur, pentru a contribui la nevoile generale ale lucrării, ei ar trebui să considere că e datoria lor să facă personal cunoștință cu nevoile lucrării și, rugându-se lui Dumnezeu pentru înțelepciune, ei ar trebui să folosească veniturile lor acolo unde nevoia este mai mare. Să pornească o lucrare care cere dărnicie, dând un bun exemplu. Dacă mintea lor e sub controlul Duhului Sfânt, ei vor avea înțelepciune pentru a pricepe unde sunt necesare mijloacele lor, iar când satisfac nevoia aceea, vor fi mult binecuvântați.
Dacă ar fi fost urmat planul Domnului, ar fi existat acum o altă stare de lucruri. Nu s-ar fi cheltuit atât de mulți bani în câteva localități, lăsând atât de puțini pentru a fi investiți în multe, multe localități unde stindardul adevărului încă n-a fost înălțat.