Unitatea creștină
“Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire”.
Unirea este tărie; divizarea este slăbiciune. Când aceia care cred adevărul prezent sunt uniți, exercită o influență foarte mare. Satana înțelege foarte bine acest lucru. El n-a fost niciodată mai hotărât ca acum să facă fără de efect adevărul lui Dumnezeu, cauzând amărăciune și disensiuni printre poporul lui Dumnezeu.
Lumea este împotriva noastră, bisericile populare sunt împotriva noastră, legile țării vor fi în curând împotriva noastră. Dacă a fost vreodată un timp când poporul lui Dumnezeu să fie strâns unit, atunci timpul acesta este acum. Dumnezeu ne-a încredințat adevăruri speciale pentru acest timp ca ele să fie făcute cunoscute lumii. Ultima solie de har este vestită acum. Avem de a face cu bărbați și femei care stau în fața judecății. Cât de atenți ar trebui să fim ca în fiecare cuvânt și faptă să urmărim îndeaproape Modelul, pentru ca exemplul nostru să poată conduce pe oameni la Hristos. Cu câtă grijă ar trebui să căutăm să prezentăm adevărul, pentru ca ceilalți, privind frumusețea și simplitatea lui să fie conduși să-l primească. Dacă viețile și caracterele noastre mărturisesc despre puterea lui sfințitoare, atunci vom fi o lumină continuă pentru alții — epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii. Nu ne putem îngădui acum să dăm loc lui Satana, nutrind dezbinarea, discordia și cearta.
Unirea și iubirea ce trebuie să existe între ucenicii Săi au constituit obiectul ultimei rugăciuni a Mântuitorului nostru mai înainte de crucificarea Sa. Cu agonia crucii înaintea Sa, El nu s-a rugat pentru El, ci pentru aceia pe care avea să-i lase să ducă mai departe lucrarea Sa pe pământ. Îi așteptau cele mai severe încercări, dar Isus a văzut că cea mai mare primejdie avea să vină din partea unui spirit de amărăciune și discordie. De aceea, El S-a rugat: “Sfințește-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul. Cum m-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr. Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin Cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”.
-237-
Această rugăciune a Domnului Hristos îi cuprinde pe toți urmașii Săi până la încheierea timpului. Mântuitorul nostru a prevăzut încercările și primejdiile poporului Său; El nu este neatent la discuțiile și dezbinările ce tulbură și slăbesc biserica. El privește asupra noastră cu un interes profund și cu o compasiune mult mai plină de iubire decât aceea care mișcă inima unui părinte pământesc față de copilul său îndărătnic și năpăstuit. El ne invită să învățăm de la El. El cere încrederea noastră. El ne invită să ne deschidem inimile pentru a primi iubirea Sa. El S-a angajat să fie ajutorul nostru.
Când S-a înălțat la cer, Domnul Hristos a lăsat lucrarea Sa de pe pământ în mâinile slujitorilor Săi, a subpăstorilor. “Și El a dat pe unii apostoli; pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților; în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”.
Trimițând pe slujitorii Săi, Mântuitorul nostru a dat daruri oamenilor pentru ca prin ele să transmită lumii cuvintele vieții veșnice. Acesta este mijlocul pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru desăvârșirea sfinților în cunoaștere și adevărata sfințire. Lucrarea slujitorilor lui Dumnezeu nu este numai aceea de a propovădui adevărul; ei trebuie să vegheze asupra sufletelor ca unii care au să dea socoteală lui Dumnezeu. Ei trebuie să certe, să mustre, să îndemne cu îndelungă răbdare și învățătură.
-238-
Toți aceia care au beneficiat de lucrarea slujitorului lui Dumnezeu trebuie ca, după capacitatea și darurile lui, să se unească cu el și să lucreze împreună pentru mântuirea sufletelor. Aceasta este lucrarea tuturor adevăraților credincioși, pastori și membri deopotrivă. Ei trebuie să țină totdeauna înaintea lor marele obiectiv, fiecare căutând să-și împlinească cum se cuvine funcția pe care o are în biserică, și să lucreze împreună în ordine, armonie și iubire.
Nu există nimic egoist sau îngust în religia lui Hristos. Principiile ei sunt ușor de făcut cunoscut și dinamice. Ea este prezentată de Domnul Hristos fiind o lumină strălucitoare, ca sarea ce conservă și ca aluatul care transformă. Cu zel, seriozitate și consacrare, slujitorii lui Dumnezeu vor căuta să răspândească pretutindeni cunoștința adevărului; cu toate acestea ei, nu vor neglija lucrarea pentru întărirea și unitatea bisericii. Ei vor veghea cu grijă ca nu cumva să se ofere ocazia pentru dezbinare și divizări.
În ultimul timp, s-au ridicat printre noi oameni ce mărturisesc a fi slujitori ai lui Dumnezeu, dar a căror lucrare se opune acelei unități pe care Domnul Hristos a stabilit-o în biserică. Ei au planuri și metode originale de lucru. Ei doresc să introducă schimbări în biserică, schimbări care să corespundă cu ideile lor de progres, și își imaginează că în felul acesta se vor obține rezultate mari. Acești oameni au nevoie să fie învățăcei mai degrabă decât învățători în școala lui Hristos. Ei sunt totdeauna neliniștiți, aspirând să realizeze o mare lucrare, să facă ceva care să le aducă onoare. Ei trebuie să învețe că cea mai de folos dintre toate lecțiile este lecția umilinței și a credinței în Isus Hristos. Unii privesc la cei împreună lucrători cu ei, și în mod nerăbdător, se străduiesc să scoată în evidență greșelile lor, când ar trebui mai degrabă să caute cu ardoare să-și pregătească propriile lor suflete pentru marele conflict din fața lor. Mântuitorul i-a îndemnat: “Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”.
Învățătorii adevărului, misionarii, slujbașii bisericii pot face o bună lucrare pentru Domnul, dacă își vor curăți sufletele prin ascultarea de adevăr. Fiecare creștin viu, activ, va fi un lucrător dezinteresat pentru Dumnezeu. Domnul ne-a dat o cunoaștere a voii Sale pentru ca să devenim canale de lumină pentru alții. Dacă Hristos locuiește în noi, atunci nu putem să nu lucrăm pentru El. Este imposibil să ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu și de binecuvântarea iubirii Mântuitorului și totuși să fim indiferenți față de primejdia acelora care pier în păcatele lor. “Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl meu va fi proslăvit”.
-239-
Pavel le cere efesenilor să păstreze unitatea și iubirea: “Vă sfătuiesc dar eu, cel întemnițat pentru Domnul, să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, în toată smerenia, cu blândețe, cu îndelungă răbdare, îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți”.
Apostolul îi îndeamnă pe frații săi să manifeste în viața lor puterea adevărului. Prin bunătate și smerenie, îndelungă răbdare și iubire, ei trebuie să exemplifice caracterul lui Hristos și binecuvântarea mântuirii Sale. Nu există decât un singur trup, un singur Duh, un singur Domn și o singură credință. Ca membri ai trupului lui Hristos, toți credincioșii sunt animați de același spirit și de aceeași nădejde. Divergențele în biserică dezonorează religia lui Hristos înaintea lumii și dau ocazie vrăjmașilor adevărului să-și îndreptățească purtarea. Sfaturile lui Pavel n-au fost scrise numai pentru biserica din timpul său. Planul, lui Dumnezeu a fost ca ele să ajungă până la noi. Ce facem noi pentru a păstra unitatea prin legătura păcii?
Când Duhul Sfânt a fost revărsat asupra primei biserici, frații se iubeau unii pe alții. “Ei … frângeau pâinea acasă, și luau hrana cu bucurie și curăție de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”. Acei creștini ai bisericii primare erau puțini la număr, fără avere sau onoare, și cu toate acestea, au exercitat o puternică influență. Lumina lumii strălucea prin ei și prin viața lor. Oriunde era cunoscută doctrina și caracterul lor, ei erau o teroare pentru făcătorii de rele. Din cauza aceasta erau urâți de către cei răi și persecutați până la moarte.
-240-
Standardul sfințeniei este și astăzi același ca și în zilele apostolilor. Nici făgăduințele și nici cerințele lui Dumnezeu nu și-au pierdut puterea. Dar care este starea celor ce mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu, atunci când este comparată cu prima biserică creștină? Unde este Spiritul și puterea lui Dumnezeu care au însoțit atunci predicarea Evangheliei? Vai, “cum s-a înnegrit aurul și cum s-a schimbat aurul cel curat!”
Domnul a sădit biserica Sa ca pe o vie într-un pământ rodnic. Cu o grijă plină de gingășie, El a hrănit-o și a îngrijit-o ca să poată aduce roade ale neprihănirii. Limbajul său este: “Ce aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut”? Dar această vie sădită de Dumnezeu s-a aplecat spre pământ și și-a încâlcit cârceii în jurul sprijinitorilor omenești. Mlădițele ei se întind pretutindeni, dar ea aduce rodul unei vițe degenerate. Stăpânul viei declară: “Când Mă așteptam să facă struguri buni, ea a făcut struguri sălbatici”.
Domnul a revărsat mari binecuvântări asupra bisericii Sale. Dreptatea cere ca ea să întoarcă aceste talente cu dobândă. În măsura în care comorile adevărului ce i-au fost încredințate spre păstrare au crescut, au crescut și obligațiile ei. Dar, în loc să dezvolte aceste daruri și să le ducă la desăvârșire, ea s-a îndepărtat mult de ceea ce a realizat în prima ei experiență. Schimbarea survenită în starea ei spirituală s-a făcut în mod treptat și aproape imperceptibil. În timp ce a început să caute lauda și prietenia lumii, credința ei s-a micșorat, zelul său a slăbit, consacrarea sa caldă a dat locul unui formalism mort. Fiecare pas de înaintare făcut spre lume a fost un pas de înstrăinare față de Dumnezeu. Pe măsură ce mândria și ambiția lumească au fost nutrite, spiritul lui Hristos s-a îndepărtat și spiritul de întrecere, de ceartă, a venit să tulbure și să slăbească biserica.