Iubire frățească
“Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Cu cât semănăm mai mult în caracter cu Mântuitorul nostru, cu atât mai mare va fi iubirea noastră față de aceia pentru care a murit El. Creștinii care manifestă un spirit de iubire neegoistă unul față de celălalt dau o mărturie pentru Hristos, căreia cei necredincioși nu-i pot rezista și nici n-o pot tăgădui. Este imposibil să estimezi puterea unui astfel de exemplu. Nimic nu va înfrânge cu atâta succes cursele lui Satana și ale emisarilor lui, nimic nu va zidi Împărăția Răscumpărătorului, ca iubirea Domnului Hristos manifestată de către membrii bisericii. De pace și prosperitate te poți bucura numai dacă blândețea și iubirea sunt exercitate în mod activ.
-168-
În prima sa epistolă către Corinteni, apostolul Pavel prezintă importanța acelei iubiri care trebuie să fie nutrită de către urmașii Domnului Hristos. “Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.”
Nu contează cât de pompoasă îi este mărturisirea de credință; acela a cărui inimă nu este plină de iubire față de Dumnezeu și pentru aproapele lui nu este un ucenic al Domnului Hristos. Deși ar putea să aibă o credință mare, având chiar puterea de a face minuni, totuși, lipsită de iubire, credința sa ar fi fără folos. El poate să dea pe față o mare dărnicie, să-și dea toată averea săracilor; dar din alte motive decât dintr-o iubire adevărată, faptul acesta însă nu-l va recomanda să se bucure de favoarea lui Dumnezeu. În felul său, el poate să aibă o moarte de martir, și cu toate acestea, dacă este lipsit de aurul iubirii, să fie privit de Dumnezeu ca un entuziast înșelat sau un ipocrit ambițios.
Apostolul începe să enumere roadele dragostei: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuiește.” Iubirea divină stăpânind în inimă înlătură mândria și egoismul. “Dragostea nu pizmuiește, nu se umflă de mândrie.” Cea mai curată bucurie izvorăște dintr-o profundă umilință. Cele mai puternice și cele mai nobile caractere au la bază răbdarea și iubirea, cum și supunerea plină de încredere față de voia lui Dumnezeu.
Dragostea “nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău”. Inima în care dragostea este stăpână nu va fi plină de furie sau gânduri de răzbunare pentru nedreptatea pe care mândria și iubirea de sine le consideră de nesuportat. Dragostea nu este bănuitoare, ea totdeauna interpretează în modul cel mai favorabil motivele și acțiunile altora. Dragostea nu va face niciodată public, fără să fie nevoie, greșelile altora. Ea nu ascultă cu nerăbdare veștile rele, ci mai degrabă caută să aducă în minte unele calități bune ale celui vorbit de rău.
-169-
Dragostea “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”. Acela a cărui inimă este plină de dragoste simte durere față de greșelile și slăbiciunile altora; dar atunci când adevărul triumfă, atunci când norul ce întunecă bunul nume al altuia este înlăturat sau când păcatele sunt mărturisite și greșelile corectate, el se bucură.
“Acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.” Dragostea nu numai că suportă scăderile altora, dar se supune cu bucurie oricăror suferințe sau neajunsuri pe care le implică răbdarea. Această dragoste “nu va pieri niciodată”. Ea nu-și pierde niciodată valoarea; ea este atributul cerului. Ca o comoară prețioasă, ea va fi dusă de cel ce o deține prin porțile cetății lui Dumnezeu.
Roadele Duhului sunt dragostea, bucuria, pacea. Discordia și luptele sunt lucrarea lui Satana și rodul păcatului. Dacă noi, ca popor, iubim pacea și dragostea, atunci trebuie să lăsăm deoparte păcatele; trebuie să ajungem în armonie cu Dumnezeu și atunci vom fi în armonie și unul cu altul. Fiecare să se întrebe pe sine: Am eu darul iubirii? Am învățat să fiu îndelung răbdător și bun? Talentele, învățătura și elocvența, fără acest atribut ceresc, vor fi tot atât de lipsite de importanță ca și sunetul aramei și zăngănitul chimvalului. Dar, din nefericire, această comoară prețioasă este așa de puțin prețuită și căutată de către mulți dintre cei care mărturisesc credința.
Apostolul Pavel le scrie colosenilor: “Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători. Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.”
-170-
Faptul că suntem sub o așa de mare obligație față de Domnul Hristos ne face să fim sub cea mai sacră obligație față de aceia pentru care El a murit ca să-i răscumpere. Noi trebuie să manifestăm față de ei aceeași simpatie, aceeași delicată împreună simțire și dragoste neegoistă, pe care a dat-o pe față Domnul Hristos față de noi. Ambiția egoistă și dorința de supremație vor muri atunci când Domnul Hristos va lua în stăpânire sentimentele noastre.
Mântuitorul nostru i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. O mare binecuvântare este cerută aici în mod condiționat. Noi înșine suntem cei care facem să fie cunoscute aceste condiții. Noi cerem ca mila lui Dumnezeu față de noi să fie măsurată cu mila pe care noi o manifestăm față de alții. Domnul Hristos declară că aceasta este regula pe care o folosește Domnul în relațiile cu noi: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre”. Minunați termeni! Dar cât de puțini sunt ei înțeleși sau ascultați! Unul dintre cele mai obișnuite păcate, însoțit de cele mai vătămătoare rezultate, este îngăduirea unui spirit neiertător. Cât de mulți vor nutri un spirit de dușmănie sau răzbunare și apoi se vor pleca înaintea lui Dumnezeu și vor cere iertare așa cum iartă ei! În mod sigur, ei n-au un simțământ real al importanței acestei rugăciuni sau nu îndrăznesc să o rostească cu buzele lor. Noi suntem dependenți de mila iertătoare a lui Dumnezeu, și aceasta în fiecare zi și în fiecare ceas. Cum putem deci să mai nutrim amărăciune și răutate față de cei păcătoși ca și noi? Dacă, în legăturile lor zilnice, creștinii ar duce cu ei principiile acestei rugăciuni, ce binecuvântată schimbare ar avea loc în biserică și în lumea întreagă! Aceasta va fi cea mai convingătoare mărturie ce poate fi dată despre realitatea religiei Bibliei.
-171-
Dumnezeu cere mult mai mult de la urmașii Săi decât își pot da seama mulți. Dacă nu vrem să ne construim speranțele pentru cer pe o temelie falsă, atunci trebuie să acceptăm Biblia așa cum este ea și să credem că Domnul împlinește ceea ce spune. El nu cere ceva de la noi fără să ne dea harul sau puterea de a îndeplini. Nu vom avea nici o scuză pe care s-o prezentăm în ziua lui Dumnezeu, dacă vom da greș în a atinge standardul pus înaintea noastră în Cuvântul Său.
Suntem mustrați de către apostol: “Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altora”. Pavel dorește să facem deosebirea între ceea ce este curat, iubire neegoistă, atitudine care este inspirată de Spiritul lui Hristos și pretențiile lipsite de importanță, înșelătoare, de care este plină lumea. Această josnică imitație a dus multe suflete în rătăcire. Ea a șters deosebirea dintre bine și rău, fiind de acord cu cel păcătos, în loc să-i arate cu credincioșie greșelile. O astfel de atitudine nu izvorăște niciodată dintr-o adevărată prietenie. Spiritul ce inspiră la aceasta locuiește numai în inimile firești. În timp ce creștinul va fi totdeauna bun, milos și iertător, el nu va fi niciodată în armonie cu păcatul. El va urî răul și se va prinde de ceea ce este bun, sacrificând întovărășirea sau prietenia cu cei neevlavioși. Spiritul Domnului Hristos ne va face să urâm păcatul, în timp ce suntem dispuși să facem orice sacrificiu pentru salvarea păcătosului.
“Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul; să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei și-au pierdut orice pic de simțire, s-au dedat la desfrânare și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție.” Apostolul îi mustră pe frații săi, în Numele și autoritatea Domnului Isus Hristos, pentru că după ce au făcut cunoscut în mod public Evanghelia, ei n-ar trebui să se poarte asemenea Neamurilor, ci, prin comportamentul sau umblarea lor zilnică, să arate că au fost într-adevăr convertiți.
-172-
“Cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și o sfințenie pe care o dă adevărul.” O dată ce s-au stricat, s-au degradat și s-au robit pasiunilor păcătoase, ei au fost otrăviți de droguri lumești, orbiți, rătăciți și trădați de șiretlicurile lui Satana. Acum, că au fost învățați adevărul așa cum este el în Isus, trebuie să aibă loc o hotărâtă schimbare în viața și caracterul lor.
Pătrunderea în comunitate a membrilor care n-au fost renăscuți în inimă și transformați în viața lor este o sursă de slăbiciune pentru biserică. Acest lucru este adesea ignorat. Unii pastori și unele comunități sunt așa de dornice de a avea o creștere a numărului de membri, încât ajung să nu mai dea o mărturie credincioasă împotriva obiceiurilor și practicilor necreștinești. Aceia care acceptă adevărul nu sunt învățați că ei nu pot fi în siguranță având un comportament lumesc, în timp ce cu numele sunt creștini. Până acum, aceștia au fost supuși ai lui Satana; de aici înainte, ei trebuie să fie supuși ai Domnului Hristos. Viața trebuie să dea mărturie despre schimbarea conducătorului. Opinia publică favorizează o mărturisire a creștinismului. Este necesară puțină lepădare de sine sau sacrificiu de sine pentru a îmbrăca o formă de evlavie și pentru a avea numele scris în registrul comunității. Din această cauză, mulți se unesc cu biserica, fără ca mai întâi să fie uniți cu Hristos. Prin aceasta, Satana triumfă. Astfel de convertiți sunt cei mai eficienți agenți ai săi, fiind o cursă pentru alte suflete. Ei sunt lumini false, ducând la pieire pe cei neprevăzători. Este zadarnic să caute oamenii să facă drumul, calea creștinului largă și plăcută pentru cei lumești. Dumnezeu n-a netezit și nici n-a lărgit calea cea îngustă și aspră. Dacă vrem să intrăm în viață, noi trebuie să mergem pe aceeași cale pe care au mers Domnul Isus și ucenicii Săi, calea umilinței, a lepădării de sine și a sacrificiului.
Pastorii ar trebui să vadă dacă inimile lor sunt sfințite prin adevăr și apoi să lucreze pentru a asigura aceste rezultate pentru convertiții lor. Atât pastorii, cât și membrii au nevoie de o religie adevărată. Aceia care îndepărtează nelegiuirea din inima lor și își întind mâinile într-o rugăciune fierbinte către Dumnezeu vor avea acel ajutor pe care numai Dumnezeu li-l poate da. Pentru mântuirea oamenilor s-a plătit un preț de răscumpărare, pentru ca ei să aibă ocazia să scape din robia păcatului și să obțină iertarea, curăția și cerul.