Viața Lui Isus -Ziua- 05

Capitolul 5 — Consacrarea

Capitol bazat pe textele din Luca 2, 21-38.

La aproximativ patruzeci de zile după nașterea lui Hristos, Iosif și Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfățișeze înaintea Domnului și să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legea iudaică și, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformeze în totul legii; El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca o asigurare că Se va supune legii.

Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an ca ardere de tot și un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentru păcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă un miel, părinții puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat.

Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruri Îl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Isus Însuși nu avea nici un defect fizic. El era “Mielul fără cusur și fără prihană.” (1 Petru 1, 19.) Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect; corpul Său era puternic și sănătos. Și în tot timpul vieții Sale a trăit în conformitate cu legile naturale. Atât fizic, cât și spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vrea Dumnezeu ca toți oamenii să fie prin ascultare de legile Sale.

-51-

Consacrarea primului născut își avea originea în timpurile cele mai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i salva pe păcătoși. Acest dar trebuia să fie recunoscut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuia să fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printre oameni.

În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiului născut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robi la egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon, împăratul Egiptului, și să-i spună: “Așa vorbește Domnul: ‘Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut. Îți spun: Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut.’” (Exod 4, 22.23.)

Moise a transmis solia încredințată, dar răspunsul îngâmfatului împărat suna astfel: “Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să-l las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece.” (Exod 5, 2.) Domnul a lucrat pentru poporul Său prin semne și minuni, trimițând judecăți grele asupra lui Faraon. În cele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâii născuți ai egiptenilor și ai vitelor lor. Ca să fie cruțați, israeliților li s-au dat instrucțiuni să ungă ușorii ușilor cu sângele unui miel înjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca, atunci când venea să-și îndeplinească misiunea de nimicire, îngerul să poată trece pe lângă casele israeliților.

După trimiterea acestei judecăți asupra Egiptului, Domnul i-a spus lui Moise: “Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut … atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace: este al Meu.” “Căci orice întâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii născuți din Israel, atât din oameni, cât și din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eu sunt Domnul.” (Exod 13, 2; Numeri 3, 13.) După ce a fost stabilit serviciul în sanctuar, Domnul a ales seminția lui Levi în locul întâilor născuți din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuți urmau totuși să fie priviți ca fiind ai Domnului și trebuiau să fie răscumpărați.

În felul acesta, legea pentru înfățișarea întâilor născuți a căpătat o însemnătate deosebită. Deși era o amintire a minunatei eliberări a copiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare mai mare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu. După cum sângele stropit pe ușori i-a salvat pe întâii născuți ai lui Israel, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea.

-52-

Așadar, ce profundă însemnătate avea actul înfățișării lui Hristos! Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă. Înfățișarea copiilor era un act obișnuit. Zi de zi, preotul primea banii pentru răscumpărare, când pruncii erau înfățișați Domnului. Zi după zi, el își aducea la îndeplinire îndatoririle obișnuite, dând prea puțină atenție părinților sau copiilor, afară de cazul că vedea vreun semn al bogăției sau rangului înalt al părinților. Iosif și Maria erau săraci; când au venit cu copilul lor, preoții au văzut doar un bărbat și o femeie îmbrăcați ca galileenii, în veșminte umile. În înfățișarea lor nu era nimic care să atragă atenția și nu au prezentat decât darul pe care-l ofereau cei foarte săraci.

Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilul în brațe și l-a ridicat în fața altarului. După ce l-a înapoiat mamei, a scris numele “Isus” în registrul întâilor născuți. Atunci când pruncul se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-și închipuia că Acest prunc era Acela despre care Moise scrisese: “Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune.” (Faptele Apostolilor 3, 22.) El nu s-a gândit că acest prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar în brațele preotului se afla Unul mai mare decât Moise; și când înregistră numele copilului, el scrise numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanția desființării acestui sistem; deoarece sistemul jertfelor și al darurilor se învechise, tipul aproape își ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei.

Șechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem era învăluit în slava în fața căreia îngerii se prosternau. Acest prunc neștiutor era sămânța făgăduită, către care arăta primul altar de la poarta Edenului. Acesta era Silo, Pacificatorul. Era Acela care Se numise în fața lui Moise EU SUNT. Era Acela care în stâlpul de nor și de foc fusese conducătorul lui Israel. Era Acela despre care văzătorii proorociseră cu mult înainte. El era Dorința tuturor națiunilor, Rădăcina și Vlăstarul lui David și Luceafărul strălucitor de dimineață. Numele acelui plăpând pruncușor, înscris în registrul lui Israel, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamului omenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare era Acela care trebuia să plătească prețul de răscumpărare pentru păcatele întregii omeniri. Era adevăratul “Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu”, conducătorul “preoției care nu poate trece de la unul la altul”, Mijlocitorul de la “dreapta Măririi în locurile preaînalte.” (Evrei 10, 21; 7, 24; 1, 3.)

-55-

Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Fiul lui Dumnezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotul privea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut și n-a simțit nimic neobișnuit, s-a recunoscut totuși faptul că Dumnezeu dădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să fi fost recunoscut. “Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.”

Când intră în templu, Simeon văzu o familie înfățișând preotului pe primul lor născut. După înfățișare se cunoștea că sunt săraci; dar Simeon a înțeles îndemnurile Duhului Sfânt și a fost profund convins că pruncul înfățișat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pe care din toată inima dorea să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeon arăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iar el Îl luă în brațe și Îl înfățișă lui Dumnezeu, în timp ce în sufletul lui pătrunse o bucurie pe care nu o mai simțise niciodată. Ridicând copilul Mântuitor spre cer, a spus: “Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, și slava poporului Tău Israel”.

Duhul profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei: “Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să descopere gândurile multor inimi”.

Ana, o proorociță, de asemenea a intrat și a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, fața ei se luminase de slava lui Dumnezeu și din adâncul inimii își exprima mulțumirea pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.

Acești umili închinători nu studiaseră profețiile în zadar. Dar cei care dețineau poziții de conducători și preoți în Israel, deși aveau în fața lor prețioasele cuvinte ale profeției, nu umblau în căile Domnului și ochii lor nu erau deschiși să vadă Lumina vieții.

-56-

Tot astfel se petrec lucrurile și acum. Evenimentele asupra cărora este concentrată atenția întregului cer sunt neînțelese și apariția lor trece neobservată de conducătorii religioși și închinătorii din casa lui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, în timp ce-I întorc spatele lui Hristos Cel viu. Hristos, în Cuvântul Său care cheamă la jertfire de sine, în cei săraci și suferinzi care cer ajutor, în cauza justă care implică sărăcie, trudă și defaimă, nu este primit nici astăzi mai bine decât a fost cu optsprezece veacuri în urmă.

Maria medita asupra proorociei mult cuprinzătoare a lui Simeon. Când privea la copilul din brațele ei și își amintea cuvintele spuse de păstorii din Betleem, inima ei se umplu de bucurie și speranță minunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri ale lui Isaia: “Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai și un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul…. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale și credincioșia brâul mijlocului Său”. “Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină…. Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 11, 1-5; 9, 2-6.)

Cu toate acestea, Maria nu înțelegea misiunea lui Hristos. Simeon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze Neamurile și o glorie pentru Israel. Tot așa și îngerii vestiseră nașterea Mântuitorului ca o veste de bucurie pentru toate popoarele. Dumnezeu căuta să corecteze concepția îngustă a iudeilor cu privire la lucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai ca eliberator al lui Israel, ci și ca Mântuitor al lumii. Trebuia să treacă însă mulți ani până când chiar mama lui Isus să înțeleagă misiunea Lui.

Maria aștepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinței prin care trebuia să-l câștige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu era lipsită de greutăți. În cuvintele adresate Mariei: “Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, a înștiințat-o pe mama lui Isus despre suferința pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă.

“Iată”, spusese Simeon, “Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire.” Cei care urmează să fie înălțați trebuie ca mai întâi să cadă. Trebuie să cădem pe Stâncă și să fim zdrobiți înainte de a putea fi înălțați în Hristos. Eul personal trebuie să fie detronat și îngâmfarea trebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăției spirituale. Iudeii nu acceptau onoarea care se câștigă prin umilință. De aceea ei nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârnea împotrivire.

-57-

“Ca să se descopere gândurile multor inimi.” În lumina vieții Mântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întunericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind egoist și asupritor, că pretinde totul și nu dă nimic, cere de la toate creaturile Sale să-L slujească pentru gloria Sa și nu face nici un sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperă gândurile din inima Tatălui. Dovedește că gândurile lui Dumnezeu față de noi sunt “gânduri de pace și nu de nenorocire.” (Ieremia 29, 11.) Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu față de păcat este tot așa de tare ca moartea, iubirea Sa față de păcătos este mai tare decât moartea. Asumându-și lucrarea răscumpărării noastre, El nu va cruța nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârșirea operei Sale. Nu se reține nici un adevăr esențial pentru mântuirea noastră, nu se neglijează nici o minune a harului, nu rămâne nefolosită nici una din puterile divine. Har este îngrămădit peste har și dar peste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pe care El caută să-i salveze. După ce a adunat bogățiile universului și a deschis izvoarele puterilor nesfârșite, le predă în mâinile lui Hristos și zice: “Toate acestea sunt pentru om. Folosește aceste daruri ca să-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sau în cer. Fericirea sa cea mai mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine”.

La crucea Golgotei, iubirea și egoismul au stat față în față. Acolo s-au descoperit în toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru a mângâia și a binecuvânta, iar Satana, punând la cale omorârea Sa, a dat pe față răutatea urii sale împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta, dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona pe Dumnezeu și de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta iubirea lui Dumnezeu.

Prin viața și moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt și ele scoase la iveală. De la staul până la cruce, viața lui Isus a fost o chemare la înfrângerea eului și la părtășie în suferință. Aceasta a dezvăluit intențiile oamenilor. Isus a venit cu adevărul cerului și toți cei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atrași de El. Adoratorii eului aparțin împărăției lui Satana. Prin atitudinea lor față de Hristos, toți vor dovedi de ce parte sunt. Și în felul acesta fiecare își hotărăște soarta.

-58-

În ziua judecății de apoi, fiecare ființă pierdută va înțelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată și adevărata ei însemnătate va fi înțeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În fața priveliștii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoșii vor sta condamnați. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfățișare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr și rătăcire, ce a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existența sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu au nici o legătură cu păcatul. Nu a existat nici un defect în cârmuirea lui Dumnezeu, nici un motiv de nemulțumire. Atunci când vor fi date pe față gândurile tuturor inimilor oamenilor, atât cei credincioși, cât și cei răzvrătiți vor afirma împreună: “Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău? … pentru că judecățile Tale au fost arătate.” (Apocalipsa 15, 3.4.)

Posted in ,

Redeșteptare

Leave a Comment