Fanatismul a fost înfrânt pentru un timp, dar, după câţiva ani, a izbucnit cu o violenţă mai mare şi cu urmări mai grave. Cu privire la conducătorii acestei mişcări, Luther spunea: „Pentru ei, Sfintele Scripturi sunt doar o literă moartă şi încep să strige cu toţii: «Duhul! Duhul!» Dar, în mod sigur, eu nu-i voi urma acolo unde-i duce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în îndurarea Sa, de o biserică în care sunt numai sfinţi. Doresc să locuiesc cu cei umili, cu cei slabi, cu cei bolnavi, care-şi cunosc şi simt păcatele şi care gem şi strigă fără încetare la Dumnezeu, din adâncul inimii, ca să primească de la El mângâiere şi sprijin” (Idem, vol. 10, cap. 10).
Thomas Müntzer, cel mai activ dintre fanatici, era un bărbat cu capacităţi remarcabile, care, dacă ar fi fost corect îndrumate, l-ar fi făcut în stare să facă binele. Dar el nu învăţase primele principii ale religiei adevărate. „Era stăpânit de dorinţa de a reforma lumea şi uita, ca de altfel toţi entuziaştii, că reforma trebuia să înceapă cu el însuşi” (Idem, vol. 9, cap. 8). Ambiţia lui era să câştige poziţie şi influenţă şi nu dorea să fie al doilea, nici chiar după Luther. El declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o altă formă de papalitate. El pretindea că fusese trimis de Dumnezeu ca să aducă adevărata reformă. „Cel care are acest spirit”, spunea Müntzer, „are credinţa adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut Scriptura niciodată în viaţa lui” (Idem, vol. 10, cap. 10).
Învăţătorii fanatici se lăsau conduşi de impresii, considerând orice gând şi orice impuls ca fiind glasul lui Dumnezeu; ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei chiar şi-au ars Bibliile, exclamând: „Litera omoară, dar Duhul dă viaţă.” Învăţătura lui Müntzer făcea apel la dorinţa oamenilor după miraculos şi le mulţumea mândria, aşezând, de fapt, ideile şi părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lui erau primite de mii de oameni. Curând, el a condamnat orice fel de ordine din cadrul închinării publice şi a declarat că a asculta de principi reprezintă o încercare de a sluji atât lui Dumnezeu, cât şi lui Belial. Minţile oamenilor, care deja începuseră să se scuture de jugul papalităţii, deveneau de asemenea iritate de restricţiile autorităţii civile. Învăţăturile revoluţionare ale lui Müntzer, despre care el pretindea că sunt aprobate de cer, i-au făcut pe oameni să piardă orice control şi să dea frâu liber prejudecăţilor şi patimilor lor. Au urmat cele mai teribile scene de revoltă şi luptă, iar câmpiile Germaniei au fost scăldate în sânge.
-156-
Când a văzut că rezultatele fanatismului sunt puse pe seama Reformei, agonia sufletească pe care Luther o trăise cu atât de mult timp în urmă la Erfurt a revenit, apăsându-l cu putere sporită. Principii catolici declarau – şi mulţi erau gata să-i creadă că răscoala este rodul legitim al doctrinelor lui Luther. Deşi era total nefondată, această acuzaţie i-a provocat o mare amărăciune reformatorului. Părea peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel dispreţu- it, fiind pus pe aceeaşi treaptă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther nu numai pentru că se opunea învăţăturilor lor şi le respingea pretenţiile la inspiraţie divină, ci şi pentru că îi declarase rebeli faţă de autoritatea civilă. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat că este un impostor josnic. Se părea că Luther îşi atrăsese atât împotrivirea principilor, cât şi pe cea a poporului.
Adepţii papalităţii tresăltau, aşteptând să asiste la prăbuşirea rapidă a Reformei. Îl acuzau pe Luther chiar şi pentru greşelile pe care el se străduise să le corecteze cu cea mai mare seriozitate. Facţiunea fanatică, pretinzând în mod fals că fusese tratată cu mare nedreptate, reuşise să câştige simpatia unui mare număr de oameni şi, aşa cum se întâmplă adesea cu cei care apucă pe o cale greşită, aceşti oameni au ajuns să fie priviţi ca martiri. Astfel, cei care îşi foloseau toată puterea împotriva Reformei erau elogiaţi şi compătimiţi ca victime ale cruzimii şi oprimării. Aceasta era lucrarea lui Satana, inspirată de acelaşi spirit de răzvrătire care s-a manifestat prima dată în ceruri.
Satana caută continuu să-i înşele pe oameni şi să-i facă să numească păcatul neprihănire şi neprihănirea, păcat. Cât succes a avut lucrarea lui! De câte ori dezaprobarea şi reproşul nu sunt aruncate asupra slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, deoarece ei apără neînfricaţi adevărul! Oamenii care nu sunt altceva decât instrumente ale lui Satana sunt lăudaţi şi linguşiţi, ba chiar consideraţi martiri, în timp ce aceia care ar trebui să fie respectaţi şi încurajaţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sunt lăsaţi să reziste singuri şi sunt priviţi cu neîncredere şi suspiciune.
Sfinţenia contrafăcută încă înşală oamenii. Sub diverse forme, ea manifestă acelaşi spirit ca şi în zilele lui Luther, abătând minţile de la Scriptură şi conducându-i pe oameni să-şi urmeze mai degrabă propriile sentimente şi impresii decât să dea ascultare Legii lui Dumnezeu.
-157-
Acesta este unul dintre cele mai reuşite planuri ale lui Satana de a defăima puritatea şi adevărul.
Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care veneau din toate părţile. Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în fiecare conflict. Cu acest Cuvânt, el a luptat împotriva autorităţii uzurpatoare a papei, împotriva filosofiei raţionaliste a scolasticilor şi, în acelaşi timp, a stat tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta să se asocieze cu Reforma.
Fiecare dintre aceste elemente opuse înlătura în felul său Sfintele Scripturi şi înălţa înţelepciunea omenească la rang de sursă a adevărului religios şi a cunoaşterii. Raţionalismul idolatrizează raţiunea şi face din ea criteriul pentru religie. Romano-catolicismul, pretinzând că inspiraţia suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli şi că a rămas neschimbată de-a lungul timpului, dă ocazia ca tot felul de extravaganţe şi corupţii să fie ascunse sub sfinţenia mandatului apostolic. Inspiraţia pretinsă de Müntzer şi de colaboratorii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât capriciile imaginaţiei şi influenţa ei era subversivă faţă de orice autoritate, fie ea omenească sau divină. Adevăratul creştinism primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat şi probă a oricărei inspiraţii. După întoarcerea de la Wartburg, Luther a terminat traducerea Noului Testament şi Evanghelia a fost dată curând după aceea poporului german în limba sa. Această traducere a fost primită cu mare bucurie de toţi cei care iubeau adevărul, dar a fost respinsă cu dispreţ de cei care au ales tradiţiile omeneşti şi poruncile oamenilor. Preoţii s-au alarmat la gândul că oamenii de rând puteau acum să discute cu ei preceptele Cuvântului lui Dumnezeu şi că urma să fie dată pe faţă ignoranţa lor. Armele raţiunii lor lumeşti erau fără putere contra sabiei Duhului. Roma şi-a exercitat întreaga ei autoritate pentru a împiedica răspândirea Scripturilor, dar atât decretele şi anatemele, cât şi torturile au fost zadarnice. Cu cât condamna şi interzicea mai mult Biblia, cu atât mai mare era dorinţa oamenilor să-i cunoască învăţăturile. Toţi cei care puteau să citească erau nerăbdători să studieze singuri Cuvântul lui Dumnezeu. Îl purtau cu ei, îl citeau, îl reciteau şi nu se mulţumeau până când nu memorau mari părţi din el. Văzând reacţia favorabilă a oamenilor la Noul Testament, Luther a început imediat traducerea Vechiului Testament, pe care l-a publicat în fascicule, pe măsură ce era tradus.
-158-
Scrierile lui Luther erau bine primite atât în oraşe, cât şi în cătune. „Ceea ce Luther şi prietenii lui scriau, alţii difuzau. Călugării, convinşi de ilegitimitatea obligaţiilor monahale, doreau să schimbe lunga lor viaţă de inactivitate cu una de efort activ, dar, neştiind cum să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, călătoreau prin provincii, vizitând cătune şi colibe, unde vindeau cărţile lui Luther şi ale prietenilor lui. În curând, Germania mişuna de aceşti colportori îndrăzneţi” (Idem, vol. 9, cap. 11).
Aceste scrieri erau studiate cu adânc interes atât de bogaţi, cât şi de săraci, atât de oameni învăţaţi, cât şi de persoane ignorante. Seara, învăţătorii de la şcolile săteşti le citeau cu glas tare oamenilor adunaţi în grupe mici în jurul focului. Cu fiecare efort făcut, noi suflete treceau de partea adevărului şi, primind Cuvântul cu bucurie, duceau, la rândul lor, veştile bune şi altora.
Se confirmau cuvintele Inspiraţiei: „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119:130). Studiul Scripturilor producea o schimbare puternică în minţile şi în inimile oamenilor. Dominaţia papală pusese peste supuşii ei un jug de fier, care-i ţinuse în ignoranţă şi degradare. Fusese încurajată cu scrupulozitate o respectare superstiţioasă a formelor, dar, în toate aceste slujbe, inima şi mintea participau prea puţin. Predicarea lui Luther, care scotea în evidenţă adevărurile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi apoi Cuvântul însuşi pus în mâinile oamenilor de rând treziseră puterile lor adormite şi nu numai că purificaseră şi înnobilaseră natura lor spirituală, ci dăduseră şi intelectului o nouă forţă şi vigoare. Persoane din toate păturile sociale stăteau, cu Biblia în mână, în apărarea doctrinelor Reformei. Romano-catolicii, care lăsaseră studiul Scripturii pe seama preoţilor şi a călugărilor, îi chemau acum pe aceştia să răspundă şi să respingă noile învăţături. Însă, necunoscând nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, preoţii şi călugării erau înfrânţi de cei pe care ei îi acuzaseră că sunt neînvăţaţi şi eretici. „Din nefericire”, spunea un scriitor catolic, „Luther îi convinsese pe urmaşii lui să nu-şi pună încrederea în nicio altă scriere decât în Sfânta Scriptură” (D’Aubigné, vol. 9, cap. 11). Mulţimile se adunau să audă adevărul care era prezentat de oameni cu puţină carte şi chiar dezbătut de ei cu teologi învăţaţi şi elocvenţi. Ignoran- ţa demnă de ruşine a acestor mari bărbaţi se manifesta atunci când argumentele lor erau întâmpinate cu învăţăturile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Muncitorii, soldaţii, femeile şi chiar copiii erau mai familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei decât preoţii şi doctorii erudiţi.
-159-
Contrastul dintre ucenicii Evangheliei şi susţinătorii superstiţiilor papale era la fel de evident şi printre învăţaţi ca şi printre oamenii de rând. „În opoziţie cu vechii apărători ai ierarhiei papale, care neglijaseră studiul limbilor şi al literaturii, (…) acum existau tineri inteligenţi, devotaţi studiului, care cercetau Scriptura şi se familiarizau cu capodoperele Antichităţii. Având o minte activă, un suflet nobil şi o inimă cutezătoare, aceşti tineri au dobândit curând atât de multe cunoştinţe, încât mult timp nimeni nu se putea măsura cu ei… În consecinţă, când tinerii apărători ai Reformei se întâlneau cu doctorii Romei, în orice adunare, îi atacau cu atâta uşurinţă şi siguranţă, încât aceşti bărbaţi ignoranţi ezitau, erau puşi în încurcătură şi, în ochii tuturor, se umpleau de un meritat dispreţ” (Idem, vol. 9, cap. 11).
Când a văzut că numărul enoriaşilor scade, clerul roman a recurs la ajutorul autorităţilor şi, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, a încercat să-şi aducă înapoi ascultătorii. Însă oamenii găsiseră în noile învăţături ceva ce răspundea nevoilor sufletelor lor şi s-au îndepărtat de cei care îi hrăniseră atât de mult timp cu pleava fără valoare a ritualurilor superstiţioase şi a tradiţiilor omeneşti. Când s-a aprins persecuţia împotriva lor, învăţătorii adevărului au ascultat de cuvintele lui Hristos: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta” (Matei 10:23). Lumina pătrundea pretutindeni. Fugarii găseau deschisă în altă parte o uşă ospitalieră şi, rămânând acolo, Îl predicau pe Hristos, uneori în biserică, alteori, dacă li se refuza acest privilegiu, în case particulare sau în aer liber. Oriunde erau ascultaţi, locul acela devenea un templu sfânt. Proclamat cu o astfel de energie şi siguranţă, adevărul se răspândea cu o putere irezistibilă.
În zadar s-a apelat la autorităţile civile şi religioase pentru a zdrobi erezia. În zadar s-a recurs la închisoare, tortură, foc şi sabie. În ciuda faptului că mii de credincioşi şi-au sigilat credinţa cu sângele lor, lucrarea a avansat. Persecuţia a servit doar la răspândirea adevărului, iar fanatismul, cu care Satana s-a străduit să-l contamineze, a contribuit şi mai mult la accentuarea contrastului dintre lucrarea lui Satana şi lucrarea lui Dumnezeu.