Capitolul 11 — Protestul Principilor
Una dintre cele mai nobile mărturii aduse vreodată în favoarea Reformei a fost protestul formulat de principii creştini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credinţa şi fermitatea acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu au contribuit la câştigarea libertăţii de gândire şi conştiinţă pentru secolele următoare. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantism, principiile lui fiind „însăşi esenţa protestantismului” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 6).
O zi întunecată şi ameninţătoare venise pentru Reformă. În ciuda Edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii şi interzicea predicarea sau credinţa în doctrinele lui, toleranţa religioasă predominase până în acel moment în imperiu. Providenţa divină ţinuse sub control forţele care se opuneau adevărului. Carol al V-lea era hotărât să zdrobească Reforma, dar ori de câte ori şi-a ridicat mâna să lovească, a fost obligat să lovească în altă parte. Distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzniseră să se împotrivească Romei părea mereu inevitabilă, dar în momentul cri- tic apăreau ori armatele turceşti la frontiera răsăriteană, ori regele Franţei sau chiar papa însuşi, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului şi pornind război împotriva lui. Astfel, în mijlocul luptei şi frământării naţiunilor, Reforma a avut răgazul să se întărească şi să se extindă.
În cele din urmă însă, suveranii aflaţi de partea papalităţii au stins neînţelegerile dintre ei pentru a putea face front comun contra reformatorilor. Dieta din Speier din anul 1526 dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie, până la întrunirea unui conciliu general. Dar abia trecuseră pericolele care facilitaseră această concesie, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a eradica erezia.
-161-
Principii urmau să fie convinşi prin mijloace paşnice, dacă era posibil, să se alieze contra Reformei, dar, dacă nu reuşea acest lucru, Carol era hotărât să recurgă la sabie. Susţinătorii papalităţii jubilau. Au venit la Speier într-un mare număr, manifestându-şi deschis ostilitatea faţă de reformatori şi faţă de toţi aceia care-i favorizau. Melanchthon spunea: „Suntem urâciunea şi gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor şi-l va păzi” (Idem, vol. 13, cap. 5). Prinţilor evanghelici prezenţi la Dietă li s-a interzis să predice Evanghelia chiar şi în locuinţele lor. Însă în ciuda interdicţiei, oamenii din Speier, însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu, se adunau cu miile la serviciile divine ţinute în capela electorului de Saxonia. Acest fapt a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a fost comunicat Dietei, şi anume că, întrucât hotărârea care acorda libertate de conştiinţă dăduse naştere la mari dezordini, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea creştinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: „Hristos a căzut iarăşi în mâinile lui Caiafa şi Pilat.” Romano-catolicii au devenit mai violenţi. Un catolic fanatic declara: „Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii ţin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu şi vechile erori ale bisericii, ar trebui să le respingem pe primele.” Melanchthon remar- ca: „În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă o nouă piatră în noi, evanghelicii” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Toleranţa religioasă fusese instituită legal şi statele evanghelice erau hotărâte să se opună violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub interdicţia impusă de Edictul din Worms, nu i s-a permis să se prezinte la Speier. Locul lui a fost ţinut însă de colaboratorii şi principii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza Sa în această împrejurare critică. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul lui Luther din trecut, murise. Însă Ducele Johann, fratele şi succesorul lui, care salutase cu bucurie Reforma, cu toate că era adeptul păcii, a dat dovadă de mare energie şi curaj în toate problemele legate de interesele credinţei. Preoţii au cerut ca statele care acceptaseră Reforma să se supună fără condiţii jurisdicţiei Romei. Reformatorii, pe de altă parte,pretindeau libertatea care le fusese acordată anterior.
-162-
Ei n-au putut să consimtă ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o bucurie aşa de mare Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, s-a propus un compromis, ca acolo unde Reforma nu se stabilise, să fie aplicat riguros Edictul din Worms şi ca, „în statele în care oamenii s-au îndepărtat de el şi unde nu se puteau conforma lui fără pericolul revoltei, să nu se mai facă nicio nouă reformă, să nu se trateze niciun punct controversat, să nu se opună rezistenţă celebrării liturghiei, să nu se permită niciunui romano- catolic să îmbrăţişeze luteranismul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Această măsură a fost aprobată de Dietă, spre marea satisfacţie a preoţilor şi prelaţilor papali. Dacă acest edict ar fi fost aplicat, „Reforma nu putea nici să fie extinsă… acolo unde nu era cunoscută încă, nici să se consolideze… acolo unde deja exista” (Idem, vol. 13, cap. 5). Libertatea cuvântului ar fi fost interzisă. Nicio convertire nu ar fi fost permisă. Adepţilor Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicţii şi restricţii. Speranţele lumii păreau aproape să se stingă. „Restabilirea ierarhiei Romei… avea să readucă în mod negreşit vechile abuzuri” şi cu uşurinţă urma să se găsească o ocazie pentru „a se duce la bun sfârşit distrugerea unei lucrări deja atât de violent zguduite” de fanatism şi discordie (Idem, vol. 13, cap. 5).
Când grupul evanghelicilor s-a întâlnit să se consulte, se uitau unul la altul complet descurajaţi. De la unul la altul trecea întrebarea: „Ce este de făcut?” Erau în joc mari mize pentru lume. „Se vor supune conducătorii Reformei şi vor accepta edictul? Cât de uşor ar fi putut reformatorii ca în această criză, care era cu adevărat înfricoşătoare, să se convingă pe ei înşişi să meargă într-o direcţie greşită! Cât de multe pretexte plauzibile şi motive rezonabile ar fi putut să găsească pentru supunere! Prinţilor luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Şi acelaşi avantaj le-a fost acordat tuturor supuşilor care, înainte de aprobarea acestei măsuri, îmbrăţişaseră concepţiile reformate. Nu trebuia ca aceasta să-i mulţumească? Câte riscuri n-ar fi evitate prin supunere! În ce pericole şi conflicte necunoscute avea să-i arunce împotrivirea? Cine ştie ce ocazii poate să aducă viitorul? Să îmbrăţişăm pacea, să apucăm ramura de măslin pe care o întinde Roma şi să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea, reformatorii ar fi putut să justifice adoptarea unei atitudini care ar fi dus cu siguranţă, în scurt timp, la înfrângerea cauzei lor.”
-163-
„Din fericire, ei au privit la principiul pe care se baza acest acord şi au acţionat prin credinţă. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forţa conştiinţa şi de a interzice cercetarea liberă. Dar nu urma ca ei şi supuşii lor protestanţi să se bucure de libertate religioasă? Ba da, dar ca o favoare special stipulată în înţelegere, însă nu ca un drept. Pentru toţi care nu erau incluşi în acest acord, urma să se aplice marele principiu al autorităţii Romei. Conştiinţa nu era luată în consideraţie, iar Roma era judecătorul infailibil şi trebuia ascultată. Acceptarea variantei propuse urma să fie practic o recunoaştere a faptului că libertatea religioasă trebuia limitată la Saxonia reformată. Iar în ce privea restul creştinătăţii, cercetarea liberă şi mărturisirea credinţei reformate erau considerate crime şi trebuiau pedepsite cu temniţa (închisoarea) şi rugul. Puteau ei să consimtă la limitarea geografică a libertăţii religioase şi la răspândirea veştii că Reforma îşi făcuse ultimul adept? Puteau ei să consimtă că Reforma cucerise ultima palmă de pământ şi că, oriunde Roma îşi exercita autoritatea în acel moment, stăpânirea ei urma să continue? Puteau reformatorii să pretindă că erau nevinovaţi de sângele acelor sute şi mii de oameni care, în urma acestei înţelegeri, urmau să-şi dea viaţa în statele catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acel moment crucial, cauza Evangheliei şi a libertăţilor creştinităţii” (Wylie, vol. 9, cap. 15). Mai degrabă aveau să „sacrifice totul, chiar statele, coroanele şi vieţile lor” (D’Aubigné, vol. 13, cap. 5).
„Să respingem acest decret”, au spus principii. „În probleme de conştiinţă, majoritatea nu are nicio putere.” Deputaţii au declarat: „Pacea de care se bucură imperiul o datorăm decretului din anul 1526. Anularea lui ar umple Germania de tulburări şi dezbinări. Dieta nu are competenţa decât să menţină libertatea religioasă până când se va întruni conciliul” (Idem, vol. 13, cap. 5). Protejarea libertăţii de conştiinţă este datoria statului, aceasta fiind limita autorităţii lui în materie de religie. Orice formă de conducere seculară care încearcă să reglementeze sau să impună ritualuri religioase cu ajutorul autorităţii civile sacrifică însuşi principiul pentru care au luptat atât de nobil creştinii evanghelici. Adepţii papalităţii erau hotărâţi să reprime ceea ce ei numeau „încăpăţânare îndrăzneaţă”. Ei au încercat să provoace dezbinări între susţinătorii Reformei şi să-i intimideze pe toţi aceia care nu se declaraseră pe faţă în favoarea ei. Reprezentanţii oraşelor libere au fost convocaţi, în cele din urmă, înaintea Dietei şi somaţi să declare dacă acceptă condiţiile propunerii. Ei au cerut o amânare, dar în zadar
-164-
. Când li s-a cerut să hotărască, aproape jumătate dintre ei au trecut de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat astfel să jertfească libertatea de conştiinţă şi dreptul de a avea opinie personală ştiau bine că poziţia lor îi expunea pe viitor criticii, condamnării şi persecuţiei. Unul dintre delegaţi a spus: „Trebuie ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arşi” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace dezbinări serioase dacă prinţii nu pot fi convinşi să-l accepte şi să-l susţină. De aceea a apelat la arta convingerii, ştiind bine că folosirea forţei faţă de astfel de oameni i-ar face şi mai hotărâţi. El „i-a rugat pe prinţi să accepte decretul, asi- gurându-i că împăratul va fi nespus de mulţumit de ei”. Dar aceşti bărbaţi credincioşi recunoşteau o autoritate mai presus de conducătorii pământeşti şi au răspuns calm: „Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menţinerea păcii şi onoarei lui Dumnezeu” (Idem, vol. 13, cap. 5).
În faţa Dietei, regele i-a anunţat în cele din urmă pe elector şi pe prietenii lui că edictul „urma să fie elaborat sub forma unui decret imperial” şi că „singura soluţie care le rămânea era să se supună majorităţii”. Spunând acestea, s-a retras din adunare, fără să le mai ofere reformatorilor nicio ocazie de deliberare sau de răspuns. „În zadar au trimis o delegaţie, rugându-l pe rege să revină.” Singurul răspuns la protestul lor a fost: „Problema este hotărâtă, supunerea este tot ce vă rămâne” (Idem, vol. 13, cap. 5).
Cei aflaţi de partea împăratului erau convinşi că principii creştini vor rămâne fideli Sfintelor Scripturi ca fiind superioare doctrinelor şi cerinţelor omeneşti. Şi ştiau că, oriunde va fi adoptat acest principiu, papalitatea va fi, în ultimă instanţă, înfrântă. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, privind numai „la lucrurile care se văd”, s-au măgulit cu gândul că împăratul şi papa aveau o cauză puternică, pe când reformatorii aveau una slabă. Dacă ar fi depins numai de ajutorul omenesc, reformatorii ar fi fost fără putere, aşa cum şi presupuneau susţinătorii papalităţii. Dar, deşi puţini la număr şi în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au căutat sprijin plecând „de la raportul întocmit de Dietă la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la împăratul Carol, la Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Idem, vol. 13, cap. 6).
Pentru că Ferdinand refuzase să ia în considerare convingerile lor, prinţii au hotărât să nu ţină seama de absenţa lui, ci fără întârziere să aducă Protestul lor înaintea consiliului naţional. A fost întocmită o declaraţie solemnă şi prezentată Dietei: „Declarăm solemn prin prezenta, înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, Susţinător, Răscumpărător şi Mântuitor, care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca şi înaintea tuturor oamenilor şi a tuturor fiinţelor create, că noi, în numele nostru şi al poporului nostru, nu consimţim şi nici nu vom aplica în vreun fel oarecare decretul propus, în tot ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt, a conştiinţei noastre curate şi a mântuirii sufletelor noastre.”
-165-
„Cum? Să ratificăm acest edict? Să afirmăm că, atunci când Dumnezeul cel Atotputernic îl cheamă pe om să-L cunoască, acestui om totuşi să nu i se permită să-L cunoască pe Dumnezeu?” „Nu există nicio doctrină sigură, decât aceea care este în acord cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. (…) Domnul interzice predarea oricărei alte doctrine. (…) Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai clare. (…) Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru creştin, uşor de înţeles şi menită să dea la o parte întunericul. Suntem hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să continuăm predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la acest Cuvânt ceva care ar fi în contradicţie cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr. El este regula sigură a oricărei doctrine şi a oricărei vieţi şi niciodată nu poate să greşească sau să ne înşele. Cel care clădeşte pe această temelie va sta tare împotriva tuturor puterilor Iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care sunt înălţate împotriva lui vor cădea în faţa lui Dumnezeu.” „Din acest motiv, respingem jugul care ni se impune.” „În acelaşi timp, aşteptăm ca Maiestatea Sa imperială să se poarte faţă de noi ca un prinţ creştin care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice; şi ne declarăm gata să-i acordăm, ca şi vouă, onoraţi domnitori, toată dragostea şi supunerea care sunt dreapta şi legitima noastră datorie” (Idem, vol. 13, cap. 6).
O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanţilor s-au umplut de uimire şi de nelinişte faţă de curajul protestatarilor. Viitorul le apărea furtunos şi nesigur. Disensiunea, lupta şi vărsarea de sânge păreau inevitabile. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor şi bizuindu-se pe braţul Celui Atotputernic, erau „plini de curaj şi de hotărâre”.